ÎCCJ, decizie (scj.ro #222099)

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a V-a civilă în data de 17.01.2017, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se constate nulitatea absolută parțială a certificatului suplimentar de moștenitor nr. 59/27.09.2011, urmare a stabilirii în favoarea sa a cotelor-părți indivize din terenul de sub construcțiile situate în București. Prin precizarea formulată în data de 10.02.2017, reclamantul a învederat drept cauze ale nulității absolute: frauda la lege, cauza ilicită și imorală, precum și lipsa consimțământului. În data de 11.05.2017, reclamantul a depus cerere modificatoare, în contradictoriu cu pârâții B. și C., completându-și pretențiile inițiale și cu cererile vizând constatarea nulității absolute parțiale a contractului de donație autentificat sub nr. 1368/22.06.2012, rectificarea cărții funciare și radierea dreptului de proprietate exclusivă. În drept, reclamantul a invocat prevederile art. 86 alin. 1 din Legea nr. 36/1995, art. 899 și art. 903 C.civ. 1864. Pârâta B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii. Pârâtul C. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, respinsă de tribunal la termenul de judecată din data de 15.09.2017, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința nr. 1926/10.12.2021, Tribunalul București - Secția a V-a civilă a admis acțiunea modificată; a constatat că reclamantul deține dreptul de proprietate asupra terenului aflat sub construcțiile situate în București, respectiv dreptul de proprietate asupra terenului în cotă de 26,37% (100,21 mp) aferent construcției C1 și dreptul de proprietate în cotă de 51,86% (25,93 mp) aferent construcției C2, astfel cum au fost identificate prin rapoartele de expertiză omologate în cauză; a constatat nulitatea absolută parțială a certificatului suplimentar de moștenitor nr. 59/27.09.2011; a constatat nulitatea absolută parțială a contractului de donație autentificat sub nr. 1368/22.06.2012, în limita dreptului recunoscut reclamantului; a dispus rectificarea cărții funciare nr. x-C1-U1, în limita dreptului de proprietate recunoscut reclamantului; a radiat dreptul de proprietate exclusivă a pârâtului C., în limita dreptului de proprietate recunoscut reclamantului; i-a obligat pe pârâți la plata sumei de 16.540 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia nr. 1611/A din 04.11.2022, Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul pârâților B. și C. împotriva sentinței; a obligat apelanții-pârâți la plata către intimatul-reclamant a sumei de 5.885,62 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii au declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 5, 6 și 8 C.proc.civ., pârâții B. și C.. Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., recurenții au arătat că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 7 C.proc.civ., referitoare la legalitatea procesului civil, respectiv a nesocotit regulile privitoare la puterea probantă a înscrisului autentic. Astfel, s-a arătat că art. 88 alin. 2 din Legea notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995 (în forma în vigoare la 22.12.1999 - data emiterii certificatului suplimentar de moștenitor nr. 155/22.12.1999), potrivit cărora „până la anularea sa prin hotărâre judecătorească, certificatul de moștenitor face dovada deplină în privința calității de moștenitor și a cotei sau bunurilor care se cuvin fiecărui moștenitor în parte”. Aceste dispoziții reprezintă norme de procedură care - sub aspectul puterii probante a certificatului de moștenitor - instituie o prezumție legală absolută, stabilind că, până la anularea sa, certificatul de moștenitor face dovada deplină în privința bunurilor care se cuvin fiecărui moștenitor în parte. Așa cum rezultă din dispozițiile art. 264 alin. 2 C.proc.civ. („în vederea stabilirii existenței sau inexistenței faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviințate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul în care legea stabilește puterea lor doveditoare”) și art. 328 alin. 2 C.proc.civ. („prezumția legală poate fi înlăturată prin proba contrară, dacă legea nu dispune altfel”), prezumțiile legale absolute excedează dreptului de interpretare/apreciere al judecătorului, încălcarea acestora reprezentând un aspect de nelegalitate a hotărârii. Prin certificatul suplimentar de moștenitor nr. 155/22.12.1999 (necontestat), având puterea doveditoare prevăzută de art. 88 alin. 2 din Legea nr. 36/1995, au fost stabilite drepturile/bunurile care se cuvin legatarilor cu titlu particular, B., A. și D., ca beneficiari ai legatelor cu titlu particular instituite prin punctele 2, 3 și 4 din testament, și anume părți individual-determinate din construcțiile situate în București. Sub aspectul dezlegării date cererii intimatului-reclamant A., privitoare la constatarea drepturilor invocate de acesta cu privire la terenul de sub construcții, întemeiate pe legatul cu titlu particular instituit prin testamentul autentificat sub nr. 8300/1994, instanța a reținut că „prin certificatul de moștenitor nr. 63/1996, cât și prin certificatul suplimentar de moștenitor nr. 155/1999 problema bunurilor care intră în compunerea legatului universal nu a fost tranșată, având în vedere că primul notar a menționat că legatele cu titlu particular asupra imobilului din str. X vor fi valorificate ulterior, după clarificarea regimului lor juridic, iar cel de-al doilea notar a reluat, în certificatul de moștenitor suplimentar, doar conținutul legatelor cu titlu particular, fără a menționa cui revine terenul în ansamblu și cu atât mai puțin cui revine terenul de sub construcții. Prin urmare, nu se poate reține că prin aceste certificate părțile ar fi convenit în vreun fel cu privire la teren”. Or, instanța, expunând aceste considerente și stabilind că intimatul-reclamant ar fi dobândit în puterea legatului menționat la punctul 4 din testament și alte drepturi (cota-indiviză din terenul de sub construcții) decât cele menționate în certificatul suplimentar nr. 155/1999, a încălcat prezumția legală absolută (dedusă din sintagma „dovada deplină”) privind puterea doveditoare a certificatului menționat, din perspectiva drepturilor/bunurilor dobândite de legatari, deci dispozițiile art. 88 alin. 2 din Legea nr. 36/1995. Procedând astfel, instanța a încălcat și dispozițiile art. 264 alin. 2, art. 328 alin. 2, art. 7 alin. 1, art. 22 alin. 1 C.proc.civ.. Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ., recurenții au arătat că aspectele privitoare la citarea și acordul intimatului-reclamant pentru eliberarea certificatului suplimentar de moștenitor contestat (nr. 59/27.09.2011) și la sancțiunea care ar opera, sunt motivate contradictoriu, cu consecința că acestea nu au primit, în mod efectiv, o dezlegare judiciară. Astfel, instanța reține, pe de o parte, că „de principiu, sancțiunea pentru nesocotirea normelor privind acordul tuturor moștenitorilor este nulitatea absolută, având în vedere că dispozițiile art. 86 au caracter imperativ, care rezultă din modul de formulare a textului, legiuitorul nepermițând emiterea unui alt certificat de moștenitor decât în anumite condiții speciale” (pagina 19, ultimul paragraf), că „aceasta înseamnă că sancțiunea care intervine urmărește nu doar ocrotirea unui interes privat, cum susțin apelanții-pârâți, ci, mai întâi, urmărește protejarea interesului general referitor la respectarea, în toate cazurile, a unei proceduri imperative instituite de lege” (pagina 20, primul paragraf), că „(...) dispozițiile art. 86 alin. 1 impun că doar cu acordul tuturor moștenitorilor notarul public poate relua procedura succesorală și emite un certificat de moștenitor suplimentar” (pagina 20, paragraful 6). Pe de altă parte, reține că „(...) pot exista situații în care lipsa acordului unor legatari cu titlu particular care nu au fost citați sau s-au opus emiterii certificatului suplimentar de moștenitor să nu atragă nulitatea acestuia, dar nu pentru că aceștia nu trebuie să cunoască desfășurarea unei astfel de proceduri sau nu era nevoie de acordul lor, ci pentru că nu ar fi vătămați prin noul certificat” (pagina 20, paragraful 8). Deci, pe de o parte, instanța apreciază că, de principiu, sancțiunea care operează este nulitatea absolută, întrucât se urmărește protejarea unui interes general, al respectării procedurilor instituite de lege, deci o nulitate necondiționată de vătămarea unui drept/interes privat, iar, pe de altă parte, instanța apreciază că nulitatea nu intervine în toate cazurile, ci doar atunci când există o vătămare adusă particularilor, prin emiterea certificatului. Contradictorialitatea motivării rezultă și din considerentele prin care instanța de apel a înlăturat apărările recurenților-pârâți, care au susținut că întocmai ca în cazul emiterii certificatului suplimentar de moștenitor nr. 155/1999 (care atestă bunurile ce revin legatarilor cu titlu particular B., A. și D., conform legatelor de la punctele 2, 3 și 4 din testament), pentru care nu au fost citați și ceilalți legatari de la emiterea certificatului de moștenitor nr. 63/1996 (nefiind necesar acordul acestora întrucât nu aveau vocație la legatele de la pct. 2, 3 și 4), nici la emiterea certificatului suplimentar de moștenitor nr. 59/27.09.2011 (contestat în cauză) nu se impuneau citarea și acordul legatarilor cu titlu particular A. (intimatul-reclamant) și D. (orice altă interpretare conducând la concluzia că și certificatul suplimentar de moștenitor nr. 155/1999 ar fi lovit de nulitate pentru necitarea/lipsa acordului tuturor legatarilor menționați în certificatului de moștenitor nr. 63/1996). Au mai arătat că, întrucât drepturile întemeiate pe legatele cu titlu particular de la punctele 2, 3 și 4 din testament și bunurile cuvenite legatarilor cu titlu particular A., D. și B. fuseseră deja stabilite prin certificatul suplimentar de moștenitor nr. 155/1999, intimatul-reclamant A. nu putea suferi vreo vătămare prin emiterea certificatului contestat, care atestă drepturile/bunurile cuvenite recurentei-pârâte B., în calitate de legatară universală. Astfel, instanța reține, pe de o parte, că există situații în care necitarea sau lipsa acordului, ori chiar opoziția legatarilor cu titlu particular la emiterea certificatului suplimentar, nu atrag nulitatea certificatului astfel emis, întrucât nu există o vătămare a acestora, iar, pe de altă parte, instanța apreciază că „(...) argumentele apelanților referitoare la o ipotetică nulitate a certificatului suplimentar de moștenitor pentru lipsa acordului altor legatari universali (în realitate, susțin recurenții, că argumentele lor au vizat situația legatarilor cu titlu particular) depășește cadrul cu care este învestită instanța de față și nu poate constitui un argument care să susțină interpretarea că nu se impunea acordul reclamantului”. Tot contradictorii sunt și considerentele instanței privind interpretarea legatelor cu titlu particular menționate la punctele 2, 3 și 4 din testament. Astfel, pe de o parte (pagina 17, paragraful 10), instanța reține că „modalitatea în care este tranșată problema stabilirii voinței defunctei determină includerea în legatul universal a întregului teren sau doar a unei părți, obținută prin scăderea terenului de sub construcție aferent apartamentelor care au făcut obiectul legatelor cu titlu particular, având în vedere că, de principiu, bunurile care nu sunt incluse în legatele cu titlu particular revin legatarului universal”, iar, pe de altă parte, (pagina 17, penultimul paragraf), reține că „(...) într-adevăr în cadrul legatelor cu titlu particular nu se menționează și terenul situat sub construcții, dar simpla omisiune nu determină și concluzia că testatoarea, atunci când s-a referit la apartament și garaj, nu a avut în vedere și terenul de sub construcții”. Mai arată recurenții că hotărârea nu cuprinde motivele pentru care instanța a înlăturat argumentele privitoare la interpretarea clauzelor testamentului, a voinței testatoarei și a vocației conferite de legatul universal, întemeiate pe clauza prevăzută la punctul 5 din testament („las nepoatei mele B. (...) și toate celelalte bunuri mobile și imobile ce se vor mai găsi în momentul decesului în patrimoniul meu, nemenționate expres prin prezentul testament”). Instanța de apel reține că stabilirea voinței defunctei la întocmirea testamentului și a obiectului legatelor cu titlu particular de la punctele 2, 3 și 4 din testament sunt aspecte determinante pentru dezlegarea cauzei. Deși arată că „de principiu, bunurile care nu sunt incluse în legatele cu titlu particular revin legatarului universal” și că „la stabilirea întinderii masei legatelor cu titlu particular trebuie avut în vedere voința testatoarei”, instanța nu expune motivele pentru care a înlăturat argumentul în sensul că testatoarea a dispus, prin legatele cu titlu particular de la pct. 2, 3 și 4 din testament, exclusiv asupra unor părți din construcțiile situate în București și că terenul situat în București nu a făcut obiectul legatelor cu titlu particular, nefiind menționat/inclus în legatele de la punctele 2, 3 și 4 din testament, cu consecința că acesta revine pârâtei B. în puterea legatului universal, conform clauzei testamentare de la punctul 5 (bun imobil nemenționat expres în testament, deci neinclus în legatele cu titlu particular). Nemotivarea hotărârii, sub acest aspect esențial în corecta soluționare a cauzei, relevă împrejurarea că soluția pronunțată nu este rezultatul unei dezlegări efective/reale a cauzei, prin stabilirea voinței testatoarei în raport cu toate clauzele testamentare care conturează această voință, cu atât mai mult cu cât instanța arată că „nu există niciun indiciu în cauză că la momentul instituirii legatelor testatoarea a urmărit să testeze pentru acest teren doar în favoarea unei(a) dintre părți (...)" , aspect care contravine exigențelor art. 6 alin. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și jurisprudenței în materie a instanței europene (cu referire exemplificativă la cauza Albina c României, cauza Vlăsia Grigore Vasilescu c. României, cauza Perez c. Franței, cauza Van de Hurk c. Olandei). Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., recurenții au arătat că au fost greșit interpretate și aplicate dispozițiile art. 86 alin. 1, art. 75 și art. 88 din Legea nr. 36/1995, art. 78 alin. 1 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 36/1995, dispozițiile art. 887, art. 888, art. 894 alin. 2, art. 968 C.civ. 1864, respectiv art. 91 alin. 2 din Regulamentul de avizare, recepție și înscriere în evidențele de cadastru și carte funciară din 09.07.2014. Sub un prim aspect, recurenții arată că instanța a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 86 alin. 1 și art. 88 alin. 1 din Legea nr. 36/1995 și pe cele ale art. 968 C.civ. 1864, dând o greșită calificare normelor privitoare la citarea în cadrul procedurii succesorale notariale și sancțiunii care intervine în cazul încălcării acestora, cu consecința greșitei soluționări a excepției prescripției extinctive a dreptului material la acțiunea în anularea Certificatului suplimentar de moștenitor nr. 59/27.09.2011. Instanța a interpretat în mod greșit dispozițiile art. 86 alin. 1 Legea nr. 36/1995 și pe cele privitoare la citarea moștenitorilor, reținând în mod greșit că acestea ar avea caracter imperativ, de ordine publică, întrucât ar urmări „protejarea interesului general referitor la respectarea în toate cazurile a unei proceduri imperative instituite de lege” și că sancțiunea care ar interveni ar fi cea a nulității absolute a actului emis cu neobservarea acestor dispoziții. Dispozițiile privitoare la procedura succesorală notarială (citare/acord la emiterea certificatului de moștenitor) au caracter de ordine privată, întrucât vizează interesul privat al moștenitorilor, aspect dedus și din textul art. 88 alin. 1 (art. 120 alin. 1 în forma actuală) din Legea nr. 36/1995 referitoare la existența unei vătămări a unor drepturi personale, ca și condiție pentru anularea certificatului: „cei care se consideră vătămați în drepturile lor prin emiterea certificatului de moștenitor pot cere instanței judecătorești anularea acestuia (...)”. Întrucât textul prevede că acțiunea în anularea certificatului poate fi exercitată doar de cel care justifică/invocă existenței unei vătămări a drepturilor sale, vătămare suferită - prin emiterea certificatului - de titularul acțiunii, este evident că interesul ocrotit prin dispozițiile legale privitoare la emiterea certificatului de moștenitor nu este unul general, obștesc, ci unul particular, individual, personal. Fără a fi cazul în speță (întrucât, în cauză, nu se impuneau citarea și/sau acordul intimatului-reclamant la emiterea certificatului contestat), o eventuală nerespectare a dispozițiilor privitoare la emiterea certificatului de moștenitor (citare, acordul celorlalți moștenitori etc.) este sancționată cu nulitatea relativă (cu consecința că dreptul la acțiune este prescriptibil), întrucât normele privitoare la citare/acord ocrotesc interesul privat al moștenitorilor, iar nu un interes public, așa cum greșit a reținut instanța. Potrivit dispozițiilor art. 9 din Decretul-lege nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă (aplicabil având în vedere data emiterii certificatului contestat - 27.09.2011), acțiunea în anulabilitate (întemeiată pe o cauză de nulitate relativă) este prescriptibilă în termen de 3 ani. Reținând existența unei cauze ilicite, instanța a aplicat în mod greșit și dispozițiile art. 968 C.civ. 1864. Greșita aplicare a acestor dispoziții rezultă din: greșita calificare dată de instanță dispozițiilor privitoare la emiterea certificatului de moștenitor (care nu sunt dispoziții de ordine publică); din specificitatea actului (act emis de notarul public, iar nu încheiat de parte); din împrejurarea că însăși instanța de apel a reținut că nu s-a putut verifica în cauză elementul subiectiv constând în intenția de eludare sau de sustragere de la norma legală ori o conivență frauduloasă a notarului. Rezultă că soluția instanței privind dezlegarea aspectului privitor la caracterul dispozițiilor art. 86 alin. 1 din Legea nr. 36/1995 este nelegală, cu consecința că și dezlegarea dată aspectului privitor la caracterul prescriptibil al acțiunii reprezintă și este consecința greșitei interpretări de către instanță a dispozițiilor legale evocate. Au mai arătat recurenții că instanța a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 86, art. 75 alin. 2 și art. 88 din Legea nr. 36/1995 și ale art. 78 alin. 1 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 36/1995, dispozițiile art. 894 alin. 2 și art. 887 C.civ. 1864, privind legatul cu titlu particular, dispozițiile art. 888 C.civ. 1864, privitoare la efectele instituirii unui legatar universal și vocația conferită acestuia. Contrar celor statuate de instanța de apel, citarea intimatului-reclamant sau acordul acestuia nu erau necesare, nu reprezentau condiții pentru emiterea certificatului contestat. În cauză, testatoarea nu a avut moștenitori rezervatari (aspect enunțat în partea introductivă a testamentului), iar prin instituirea apelantei B. și ca legatară universală (în acest sens punctele 5 și 7 din testament), și nu doar ca legatară cu titlu particular, a operat exheredarea indirectă a moștenitorilor legali nerezervatari. Prin urmare, conform art. 888 C.civ. 1864, B. era/este, în calitatea sa de legatară universală, și în absența unor moștenitori rezervatari, singura persoană cu vocație succesorală la bunurile care nu au făcut obiectul legatelor cu titlu particular instituite de testatoare. Art. 75 alin. 1 din Legea nr. 36/1995 prevede că notarul public dispune citarea celor care au vocație la moștenire, făcându-se referire la vocația (chemarea) concretă la moștenire, iar nu la vocația generală a oricăror moștenitori. Intimatul-reclamant A. nu este moștenitor rezervatar, fiind un legatar cu titlu particular ale cărui drepturi cuvenite în temeiul punctului 4 din testament fuseseră anterior stabilite (prin Certificatul suplimentar nr. 155/22.12.1999), neavând, deci, vocație la bunuri/drepturi care exced obiectului legatului cu titlu particular și, ca atare, nefiind obligatorie citarea acestuia. De asemenea, concluzia instanței privind regimul juridic al terenului de sub construcții (în sensul că „în raport cu natura construcțiilor situate la adresa din (...), terenul de sub construcții nu poate fi privit independent de construcțiile edificate pe acestea”) este contrară legii, instanța încălcând dispozițiile art. 91 alin. 2 din Regulamentul de avizare, recepție și înscriere în evidențele de cadastru și carte funciară din 09.07.2014 (aprobat prin Ordinul ANCPI nr. 700/2014) care reglementează posibilitatea intabulării dreptului de superficie.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimatul-reclamant A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Cu referire la criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., intimatul a arătat că dispozițiile art. 88 alin. 2 din Legea nr. 36/1995, pretins încălcate de către instanța de apel, reglementează modalitățile de desființare a certificatului de moștenitor și reprezintă explicitarea dispozițiilor art. 1.134 din noul Cod civil, reprezentând o normă de drept material ce explicitează o altă normă din Codul civil, astfel încât nu reprezintă o normă de drept procesual civil, așa cum în mod nefondat afirmă recurenții. Această normă nu își găsește aplicabilitatea în prezenta cauză, ce are drept obiect chiar anularea certificatului de moștenitor. Certificatul de moștenitor suplimentar a făcut obiectul judecății în prezenta cauză, fiind invocate o serie de motive ce atrag nulitatea și încălcarea, prin acestea, a drepturilor intimatului-reclamant, astfel încât instanța de judecată în mod corect a analizat motivele de nulitate, pe care le-a găsit ca fiind întemeiate, procedând, în consecință, la recunoașterea dreptului de proprietate nesocotit prin certificat. Criticile recurenților nu pot fi primite nici din perspectiva unei pretinse încălcări a respectivei dispoziții legale prin raportare la faptul că instanța a nesocotit drepturile stabilite prin certificatul de moștenitor suplimentar nr. 155/22.12.1999, întrucât prin acesta nu a fost tranșată situația terenului. Cu referire la criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ., intimatul-reclamant a arătat că prima susținere vizează motivarea contradictorie asupra aspectelor privind citarea și acordul intimatului-reclamant pentru eliberarea certificatului suplimentar de moștenitor și la sancțiunea care ar opera. Contrar celor învederate de recurenți, selecția celor două extrase din considerentele hotărârii sunt în deplină concordanță și urmăresc raționamentul logico-juridic al instanței de apel. Una dintre criticile pârâților a vizat contestarea naturii interesului ocrotit de norma legală încălcată în cauză privind obligativitatea existenței consimțământului tuturor moștenitorilor pentru emiterea unui certificat suplimentar. În motivarea hotărârii recurate transpare în mod evident că, în aprecierea instanței, interesul este unul general, iar nu privat. Adăugirea ulterioară a Curții este făcută în ideea în care și dacă s-ar accepta că nulitatea este condiționată de o vătămare, aceasta este una evidentă în cauză, astfel încât și în această ipoteză ar fi incidentă sancțiunea nulității pentru nesocotirea normei legale. În mod suplimentar, considerentele Curții au în vedere și situația în care, dacă nu există o vătămare, este foarte probabil ca persona interesată să nu inițieze un demers judiciar de anulare, iar nulitatea nu produce efecte decât dacă este constatată prin hotărâre judecătorească. Așadar, în acest context, se afirmă că este posibil să nu se ajungă la o nulitate, fără nicio legătură cu calificarea ocrotirii unui interes general, anterior statuată. În ceea ce privește a doua ipoteză vizând nemotivarea hotărârii, se arată, de către recurenți, că instanța de apel nu a motivat aspectul conform căruia s-a reținut că prin legatele cu titlu particular s-a dispus inclusiv cu privire la terenul situat în București, însă această critică nu este motivată, recurenții limitându-se doar a afirma în mod generic că instanța de apel nu a motivat acest aspect și nu s-ar înțelege de ce argumentele acestora nu au fost însușite de către instanță. Este greu de acceptat că voința testatoarei a fost aceea de a exclude acest teren din legatele cu titlu particular când, în realitate, această omisiune se justifică mai degrabă prin importanța marginală care să dădea la acel moment cotei de teren situată sub construcțiile cu mai multe apartamente, în raport cu locuința în sine. În al doilea rând, voința defunctei trebuie interpretată în acest sens, deoarece nu există niciun indiciu, în cauză, că la momentul instituirii legatelor testatoarea a urmărit să testeze acest teren doar în favoarea uneia dintre părți și să creeze, pentru viitor, raporturi juridice între legatari care să determine o situație litigioasă. În ce privește criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., cu trimitere la sancțiunea încălcării art. 88 din Legea nr. 36/1995, intimatul-reclamant arată că în mod corect instanța de apel a apreciat ca fiind incidentă o cauză de nulitate absolută, față de caracterul imperativ al prevederilor art. 86 din Legea nr. 36/1995. Astfel, interesul de ordine publică rezultă din modul de formulare a textului, legiuitorul nepermițând emiterea unui alt certificat de moștenitor decât în anumite condiții speciale, neregăsite în speță. Nu pot fi primite alegațiile recurenților, conform cărora este protejat un interes privat al moștenitorilor, având în vedere că dispoziția legală reglementează atribuțiile și obligațiile deținute de notarii publici în exercitarea profesiei, care este de ordine publică. În ce privește emiterea certificatului suplimentar, se învederează faptul că la emiterea certificatului suplimentar nu era necesară citarea și acordul intimatului-reclamant, apreciind că nu este o condiționare în acest sens, cu motivarea că dispozițiile art. 75 din Legea nr. 36/1995, în alin. 2, statuează faptul că dacă printr-un testament autentic s-a instituit un legatar universal, se citează, în lipsă de moștenitori rezervatari, numai legatarul. Această normă legală nu este incidentă în speță, întrucât art. 75 din lege se referă la momentul inițial al deschiderii succesiunii și al eliberării certificatului de moștenitor, nu la momentul eliberării unui supliment al certificatului. În ce privește pretinsa încălcare a Regulamentului ANCPI, această normă privește un regulament intern al ANCPI, ce este avut în vedere pentru efectuarea înscrierilor în cartea funciară, iar articolul indicat de recurenți reglementează posibilitatea de intabulare a dreptului de superficie în situația dobândirii doar a dreptului de proprietate asupra terenului. Or, nu se poate vorbi despre o nesocotire a acestui text de către instanța de apel, întrucât nu ne aflăm într-o atare ipoteză, instanța stabilind care a fost voința testatoarei în ceea ce privește terenul, respectiv faptul că acesta face și obiectul legatelor cu titlu particular, dar și că nu s-a urmărit o excludere. Recurenții au formulat răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat înlăturarea apărărilor intimatului-reclamant. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând criticile deduse judecății, Înalta Curte constată următoarele: Este lipsită de fundament critica recurenților-pârâți, formulată cu trimitere la art. 488 pct.5 C.proc.civ., conform căreia în soluționarea cauzei ar fi fost nesocotit principiul legalității procesului (art. 7 C.proc.civ.). În acest sens, s-a susținut că instanța ar fi încălcat regulile probațiunii referitoare la puterea doveditoare a prezumțiilor legale (art. 264 alin. 2 coroborat cu art. 328 alin. 2 C.proc.civ.), atunci când a apreciat că cel de-al doilea certificat (suplimentar) de moștenitor, nr. 155/22.12.1999 – care nu a fost contestat – nu ar fi stabilit conținutul legatelor instituite de testatoare și că ar fi posibil astfel, în contra dispozițiilor art. 88 din Legea nr. 36/1995, care se referă la „dovada deplină” a unui asemenea certificat, să se stabilească, în favoarea intimatului-reclamant, existența și a altor drepturi decât cele menționate în certificatul de moștenitor necontestat. În primul rând, principiul legalității procesului, a cărui nesocotire o invocă recurenții, nu are accepțiunea dată de aceștia, conform criticilor formulate – care vizează, în esență, modalitatea de evaluare a probatoriului, respectiv a forței probante a unui certificat de moștenitor – ci reprezintă transpunerea pe plan procesual civil a regulii de valoare constituțională potrivit căreia „justiția se înfăptuiește în numele legii”, iar „judecătorii sunt independenți și se supun numai legii” (art. 124 alin. 1 și 3 din Constituție). Aceasta înseamnă că funcția jurisdicțională a judecătorului este aceea de interpretare și aplicare a legii asupra situațiilor de fapt ce îi sunt deduse judecății (iuris dictio), ea trebuind să se realizeze în limitele puterii încredințate, fără imixtiune în sfera altor puteri și, în același timp, cu respectarea drepturilor și garanțiilor procesuale ale părților. Or, nu se poate spune că instanța și-a depășit funcția jurisdicțională și ar fi nesocotit principiul legalității procesului civil atunci când a făcut verificări și aprecieri asupra conținutului unor certificate de moștenitor pentru a putea trage concluzii în ce privește întinderea unor legate cu titlu particular, aspect ce reprezenta obiect al disputei judiciare a părților. La fel, deși pretinde nesocotirea unor norme de procedură – art. 264 alin. 2, art. 328 alin. 2 C.proc.civ. – în ce privește valoarea probatorie prestabilită de lege a prezumției absolute (respectiv, a unui certificat de moștenitor necontestat și neanulat), recurenții ignoră considerentele instanței care nu procedează la înlăturarea forței probante a respectivului certificat. În realitate, în operațiunea de evaluare a probatoriului, instanța a confruntat conținutul a două certificate de moștenitor succesive (emise în 1996 și 1999) pentru a trage concluzia că prin niciunul din acestea nu a fost tranșată problema bunurilor care intră în compunerea legatelor instituite de testator, câtă vreme primul notar a menționat că „legatele cu titlu particular vor fi valorificate după lămurirea regimului juridic al imobilului”, iar cel de-al doilea notar „a reluat în certificatul de moștenitor suplimentar doar conținutul legatelor cu titlu particular, fără a menționa cui revine terenul”. Or, pentru a stabili ce intră sub forța prezumției legale absolute a certificatului de moștenitor, din punct de vedere al dispozițiilor art. 88 alin. 2 din Legea nr. 36/1995 (respectiv, calitatea de moștenitor, cota sau bunurile care se cuvin fiecărui moștenitor în parte), trebuia stabilit, în prealabil, ce bunuri fac obiectul legatelor, ceea ce era posibil, date fiind contestările părților, doar în urma verificărilor jurisdicționale ale instanței. Ca atare, asemenea verificări nu depășesc atributul instanței de a proceda la stabilirea situației de fapt, prin evaluarea probelor și nici nu înfrâng normele legale indicate pentru a se putea pretinde o încălcare a principiului legalității sau a formelor procedurale, în maniera în care au făcut-o recurenții, prevalându-se astfel, fără temei de incidența art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ. În ce privește nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva motivului prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ., criticile au însă caracter fondat, în limitele și potrivit considerentelor ce vor fi arătate în continuare. Astfel, recurenta-pârâtă susține în mod corect că, identificând sancțiunea care ar trebui să intervină pentru necitarea tuturor moștenitorilor testamentari la eliberarea suplimentului certificatului de moștenitor nr. 59/2011, instanța de apel reține pe de o parte, că aceasta este nulitatea absolută întrucât dispozițiile art. 86 din Legea nr. 36/1995 au caracter imperativ, urmărind „nu doar ocrotirea unui interes privat, ci a interesului general, referitor la respectarea în toate cazurile, a unei proceduri imperative instituite de lege” și, pe de altă parte, că „pot exista situații în care lipsa acordului unor legatari cu titlu particular, care n-au fost citați ori s-au opus emiterii certificatului suplimentar de moștenitor, să nu atragă nulitatea acestuia, pentru că nu ar fi vătămați prin noul certificat”. În felul acesta, instanța de apel acreditează ideea unei nulități absolute care ar interveni în situația necitării tuturor moștenitorilor, cu ocazia emiterii unui supliment de certificat, sub motiv că este vorba despre o procedură imperativă de urmat, dedusă din dispozițiile art. 86 din Legea nr. 36/1995, ceea ce depășește sfera interesului privat, dar admite, în același timp, că nulitatea poate să nu intervină, în aceeași ipoteză – a necitării tuturor legatarilor – pentru că aceștia nu ar fi vătămați în drepturile/interesele lor. Or, admițând că sancțiunea este nulitatea absolută, care este independentă de producerea vreunei vătămări, prin atingerea pe care o aduce sferei interesului public, instanța nu putea, în același timp, să constate inoperantă această sancțiune atunci când, în concret, moștenitorii necitați nu ar fi lezați în drepturile lor. Vătămarea fiind o condiție de verificat în situația nulității relative, care vine să sancționeze nesocotirea unui interes privat, particular ea nu-și găsește justificare atunci când incidentă este nulitatea absolută pentru că, așa cum reținuse instanța anterior „ar fi fost nesocotită o procedură imperativă, instituită prin lege, pentru protejarea interesului general”. Această contrarietate a considerentelor se repercutează asupra legalității soluției câtă vreme în funcție de calificarea corectă a naturii sancțiunii incidente trebuia determinat, în mod corespunzător, și regimul prescripției extinctive care însoțește dreptul la acțiunea în anularea/nulitatea certificatului de moștenitor. Este, de asemenea, întemeiată susținerea recurenților, conform căreia decizia nu conține argumente în legătură cu interpretarea clauzei testamentare (pct. 5 din testament) prin care a fost instituit legatul universal în favoarea lui B., în sensul voinței testatoarei. Astfel, deși reține corect că stabilirea voinței defunctei la întocmirea testamentului și, în consecință, a obiectului legatelor, cu titlu particular și universal, trebuie să fie criteriul determinant care să permită calificarea juridică adecvată, instanța nu procedează la o analiză în concret a clauzei testamentare (conform căreia testatoarea lăsa nepoatei sale „toate celelalte bunuri mobile și imobile ce se vor mai găsi în momentul decesului în patrimoniul meu, nemenționate expres în prezentul testament”), ci își bazează soluția pe aprecieri proprii în sensul că „nu există niciun indiciu că la momentul instituirii legatelor testatoarea a urmărit să testeze pentru teren doar în favoarea uneia dintre părți”. În același sens, bazându-și raționamentul pe situații factuale, fără o verificare jurisdicțională a dispoziției testamentare, instanța de apel apreciază că simpla omisiune a testatoarei, de a indica în conținutul legatelor cu titlu particular și terenul de sub construcții, nu înseamnă că aceasta nu l-a avut în vedere „întrucât terenul de sub construcții nu poate fi privit independent de construcțiile edificate pe acesta”, care „aveau o importanță marginală la acel moment”. Or, sunt lipsite de substanța unei motivări calitative, adecvate, astfel de considerente care, pe de o parte, nu răspund argumentelor pârâților, care au susținut că în determinarea legatelor cu titlu particular trebuie să se țină seama de cele menționate la punctele 2,3 și 4 din testament întrucât obiectul unor astfel de legate este precis determinat iar, pe de altă parte, nu realizează niciun fel de analiză a conținutului propriu-zis al clauzei testamentare (de la pct. 5) pentru a stabili intenția, voința reală a testatoarei și de asemenea, nici o analiză sistematică a respectivelor clauze (de la pct. 2,3,4,5), pentru o determinare corectă a obiectului legatelor cu titlu particular și respectiv, a celui universal. De aceea, este corectă trimiterea pe care o fac recurenții-pârâți la existența unui viciu al motivării, dedus din nerespectarea întrutotul a exigențelor art. 425 alin. 1 lit. b C.proc.civ., în corelare și cu jurisprudența relevantă a instanței de contencios european, câtă vreme n-au fost arătate argumentele pentru care au fost respinse susținerile pârâților în legătură cu interpretarea clauzelor testamentare. Mai mult, cum s-a arătat anterior, clauza de la pct. 5 din testament nu a făcut obiect de analiză în conținutul ei, aprecierea instanței bazându-se doar pe elemente exterioare, pe baza cărora a dedus intenția de a testa într-un anumit fel a defunctei E. Toate aceste aspecte, referitoare pe de o parte, la existența unor considerente contradictorii ale instanței în determinarea regimului nulității aplicabile actului atacat și, pe de altă parte, la absența unei motivări propriu-zise, care să răspundă în mod efectiv argumentelor părții pârâte vizând interpretarea voinței testatoarei pe baza clauzelor testamentare, atrag incidența motivului de recurs invocat, prev. de art. 488 alin 1 pct. 6 C.proc.civ. Are, de asemenea, caracter fondat critica referitoare la modalitatea în care instanța a făcut aplicarea dispozițiilor art. 86 alin. 1, art. 88 alin. 1 din Legea nr. 36/1995, atunci când a stabilit existența în cauză a unei nulități absolute deduse din aceea că emiterea certificatului suplimentar de moștenitor nr. 59/2011 s-a făcut în favoarea legatarului universal, fără citarea legatarilor cu titlu particular, „nesocotindu-se astfel o procedură și o normă imperativă, cum rezultă din formularea art. 86”, ceea ce ar însemna că este vorba despre „protejarea interesului general referitor la respectarea în toate cazurile a unei proceduri imperative instituite de lege”. Stabilind în felul acesta incidența nulității absolute, pe care o deduce din caracterul imperativ al normei art. 86 din Legea nr. 36/1995 (conform căreia: „(1) După emiterea certificatului de moștenitor nu se mai poate întocmi alt certificat, decât în situațiile prevăzute de lege. (2) Cu acordul tuturor moștenitorilor, notarul public poate relua procedura succesorală, în vederea completării încheierii finale cu bunurile omise din masa succesorală, eliberând un certificat de moștenitor suplimentar” ), instanța de apel ignoră criteriul de distincție dintre nulitatea absolută și cea relativă, care nu este dat de caracterul imperativ al normei ci de natura interesului ocrotit. Astfel, în ambele cazuri de nulitate, absolută sau relativă, dispoziția legală încălcată este una imperativă, sancțiunea nulității fiind incompatibilă cu protejarea unor norme dispozitive – permisive ori supletive – de la care subiectele de drept civil pot deroga (întrucât, nefiind obligate să se supună prescripțiilor lor, nici nu le poate fi sancționată conduita din acest motiv). În același sens, din caracterul imperativ al normei art. 86 din Legea nr. 36/1995, instanța de apel deduce că ar fi în discuție protejarea unui interes general (acela „de a fi respectată, în toate cazurile, procedura prevăzută de lege”), nesocotind faptul că dispozițiile art. 88 din același act normativ fac referire și recunosc legitimare în acțiunea vizând anularea unor asemenea certificate, emise fără citarea tuturor moștenitorilor, doar „celor care se consideră vătămați în drepturile lor”. Rezultă că, fiind vorba de posibilitatea invocării nulității doar de către cei vătămați prin emiterea actului, interesul ocrotit este unul particular și, ca atare, sancțiunea care poate interveni nu este cea a nulității absolute, ci a nulității relative. De asemenea, tot în mod eronat, pe aspectul cauzei de nulitate aplicabile, după ce înlătură frauda la lege invocată de reclamant, instanța de apel apreciază că ar fi incidentă cauza ilicită „fără încălcarea vreunei dispoziții legale referitoare la prescripție”. Or, în privința acestei cauze, apreciată ca temei al nulității absolute, se constată că instanța de apel nu a indicat în ce ar consta ilicitatea actului (certificat de moștenitor) emis în baza încheierii finale a notarului, care a definitivat astfel o procedură prevăzută și reglementată ca atare de lege. În realitate, în speță, deși reclamantul a invocat cauza ilicită, ca temei al acțiunii în nulitate, singurul motiv indicat, de nevalabilitate a actului, a vizat necitarea legatarului cu titlu particular la emiterea certificatului suplimentar de moștenitor, aspect care, pentru considerentele arătate anterior, nu ar putea atrage decât anulabilitatea actului. Calificarea greșită a regimului nulității a avut consecințe eronate și pe planul prescripției care însoțește dreptul la promovarea unei asemenea acțiuni, în anulabilitate. Astfel, instanța de apel a reținut eronat imprescriptibilitatea acțiunii deduse judecății, câtă vreme în speță erau incidente dispozițiile art. 3 alin. 1 coroborate cu cele ale art. 9 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958, referitoare la prescripția acțiunii în anulabilitate. Pe acest aspect, devine relevantă și dezlegarea de care se prevalează recurenții-pârâți, dată prin Decizia nr. 6/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secțiile Unite care, statuând asupra prescriptibilității cererilor privind lichidarea pretențiilor succesorale decurgând din cheltuieli de înmormântare, a reținut existenta aceluiași caracter, prescriptibil, referitor la „acțiunea în anularea certificatului de moștenitor pentru vicierea consimțământului ori necitarea tuturor moștenitorilor”. De aceea, potrivit tuturor considerentelor arătate anterior, reținându-se incidența motivelor prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 6 și 8 C.proc.civ., recursul pârâților a fost admis, casată decizia atacată și cauza trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. La reluarea judecății, ținând seama, potrivit art. 501 C.proc.civ., de dezlegările în drept date potrivit prezentei decizii, instanța de apel va analiza cauza, în mod prioritar, sub aspectul prescripției extinctive care însoțește acțiunea în anulabilitatea unui act, aspect ce i-a fost supus verificării prin critici punctuale formulate de către pârâții-apelanți, urmând să determine, în concret, momentul de la care a început să curgă termenul de 3 ani înăuntrul căruia putea fi cerută anularea suplimentului certificatului de moștenitor și, în mod corespunzător, dacă promovarea acțiunii se situează în intervalul prescris de lege. Celelalte aspecte de nelegalitate, invocate în cadrul motivului reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., referitoare la inexistența unei obligații legale a notarului de a-i cita, la momentul emiterii unui supliment de certificat, pe legatarii cu titlu particular atunci când pe de o parte, aceștia nu sunt și moștenitori rezervatari iar pe de altă parte, există un legatar cu vocație succesorală universală, la conținutul legatelor cu titlu particular și respectiv, universal reprezintă chestiuni de fond care vor putea face obiect de analiză în mod subsecvent verificărilor referitoare la prescripția extinctivă. Aceeași este și situația invocării de către recurenți a instituției dreptului de superficie, în combaterea argumentelor instanței, care a apreciat că terenul nu poate avea o existența de sine-stătătoare, distinctă de a construcției, pentru a deduce astfel o anumită intenție a testatoarei în privința conținutului legatelor cu titlu particular. De asemenea, aspectul referitor la cheltuielile de judecată va fi soluționat în funcție de rezolvarea dată raportului juridic de instanța de trimitere, când se va stabili și partea căzută în pretenții, în sensul art. 453 C.proc.civ. Notă: Textele de lege au fost avute în vedere de instanță astfel cum erau în vigoare la data emiterii actelor contestate. În urma modificărilor și completărilor succesive, Legea nr. 36/1995 a fost republicată în M.Of. nr. 237 din 19 martie 2018, textele de lege fiind renumerotate. Astfel, conținutul art. 86 a fost preluat în cuprinsul alin. 1 și al alin. 2 al art. 119 din lege, forma în vigoare, iar prevederile art. 88 se regăsesc în cuprinsul alin. 1 al art. 120 al legii în forma actuală a aceluiași act normativ