ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6858/2020

Ședința publică din data de 16 decembrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București sub numărul x/2017, reclamantul Spitalul Clinic Județean de Urgență "Sf. Spiridon" Iași, în contradictoriu cu Fondul de Garantare al Asiguraților, a solicitat anularea Deciziei nr. 6118/23.05.2017 a Fondului de Garantare a Asiguraților prin care pârâtul a decis respingerea cererii de plată nr. x/07.09.2016 în sumă de 376.04 RON reprezentând contravaloare cheltuieli de spitalizare, și admiterea cererii de plată.

Prin sentința nr. 5097 din 20 decembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul SPITALUL CLINIC JUDEȚEAN DE URGENȚĂ SF. SPIRIDON IAȘI, în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR și a anulat Decizia nr. 6118/23.05.2017 a pârâtului F.G.A. cu consecința obligării pârâtului să soluționeze pe fond cererea de plată formulată de reclamant.

Împotriva hotărârii instanței de fond pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În motivarea recursului se arată că instanța de judecata a interpretat greșit legislația aplicabila respectiv prevederile din Legea nr. 213/2015.

Legea nr. 213/2015 prevede că, Fondul de garantare a asiguraților asigură efectuarea plații indemnizațiilor/despăgubirilor din disponibilitățile sale, către creditorii de asigurări deținători ai unei/unor creanțe de asigurare, potrivit condițiilor și plafonului de garantare prevăzut de aceasta lege.

Legea condiționează plata creditorului de asigurări de existența unei creanțe de asigurare în patrimoniul acestuia.

Unitățile spitalicești nu sunt deținătoare de creanțe de asigurare, în condițiile în care acestea sunt definite în mod expres de lege prin raportare directă la contractul de asigurare.

Fondul garantează plata despăgubirilor în baza unei obligații izvorâte din contracte de asigurare, facultative si obligatorii, conform scopului prevăzut de Legea nr. 213/2015, și nu din alte raporturi juridice.

Unitatea medicală nu se încadrează în categoria persoanelor îndrituite să solicite direct despăgubiri de la asigurător (formulând o acțiune în pretenții civile sau o cerere de despăgubire), nefiind o persoana păgubită prin vătămare corporala sau deces ori prin avarierea sau distrugerea de bunuri.

Cheltuielile de spitalizare, cele care sunt solicitate de unitățile medicale, nu reprezintă un prejudiciu direct cauzat prin accidentul de circulație, între fapta conducătorului auto și acest prejudiciu neexistând o relație cauzală directă, prejudiciul pretins demonstrat de Spitalul clinic de urgență Elias fiind consecința acordării asistentei si a îngrijirilor medicale către persoana vătămata în baza contractului de asigurare de sănătate încheiat de acesta, și nu urmarea directă a accidentului rutier.

Unitatea spitalicească acordă asistență medicală victimei în baza contractului de asigurare de sănătate încheiat de acesta, fiind un furnizor de servicii medicale care, potrivit legii, are dreptul de a-si recupera cheltuielile de spitalizare de la persoana responsabilă de producerea accidentului, așa cum de altfel se reține și în hotărârea ICCJ prin care s-a admis recursul în interesul legii.

Unitățile medicale se constituie ca părți civile în cauzele penale, acestea neavând dreptul de acționa în instanța civila asigurătorul, ci numai dreptul de a acționa vinovatul de producere a accidentului, adică pe asiguratul RCA, așa cum rezultă în mod expres și din textul prevederii art. 320 din Legea nr. 95/2006. Astfel, precizăm că, nici asigurătorul de răspundere civila auto nu face parte din categoria vizata de dispozițiile art. 320 (art. 313 în reglementarea anterioară) din Legea 95/2006, așa cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 150/2002, potrivit cu care persoanele care prin faptele lor aduc prejudicii sau daune sănătății altei persoane, răspund potrivit legii și sunt obligate să suporte cheltuieli ocazionate cu asistența medicala acordată.

Răspunderea asigurătorului este una contractuala, în baza contractului de asigurare al cărui conținut (obiect, valabilitate, drepturi si obligații ale părților) este reglement de Normele aprobate prin ordinul CSA 14/2011. Prin art. 49 pct. 1 lit. d) se dispune asupra cheltuielilor prilejuite de accident si care au legătura cu starea de sănătate a victimei accidentului, astfel asigurătorul in calitate de contractant despăgubește "eventualele cheltuieli prilejuite de accident (cheltuieli cu transportul persoanei accidentate, de tratament, de spitalizare, pentru recuperare, pentru proteze, pentru alimentație suplimentara conform prescriptelor medicale) probate cu documente justificative și care nu sunt suportate din fondurile de asigurări sociale prevăzute de reglementările în vigoare.

In cazul dedus judecății, în aplicarea art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, autorul vătămării este cel care poate fi chemat în judecată, pe cale civilă separată, pentru suportarea cheltuielilor de spitalizare și tratament medical de care a beneficiat persoana vătămată.

În opinia recurentului sunt relevante prevederile art. 13, alin. (3) din Legea 213/2015, potrivit cărora: "In vederea efectuării plații sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de dauna si a creanțelor de asigurări înregistrate în evidențele sale, ținând seama de normele aplicabile in materie si de condițiile de asigurare generale si specifice prevăzute in contractele de asigurare 'încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolventa."

De asemenea, recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților formulează cerere de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept:

- dacă sumele reprezentând cheltuieli de spitalizare solicitate de unitățile spitalicești constituie creanțe de asigurări, respectiv daca unitățile spitalicești sunt creditori de asigurare.

Susține că la nivel jurisprudențial se conturează din hotărârile judecătorești pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, competentă în soluționarea unor asemenea litigii, conform dispozițiilor art. 19 alin. (2) din Legea nr. 503/2004, doua tipuri de soluții:

Intr-o prima opinie, au fost respinse contestațiile formulate de spitale împotriva deciziilor FGA prin care s-a respins cererea de plata formulata de spital raportat la lipsa calității de creditor-întrucât se apreciază că interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. a) și b), din Legea nr. 213/2015 este în sensul că:

-spitalele nu se regăsesc printre creditorii de asigurare, respectiv doar creditorii individualizați de Legea nr. 213/2015 sunt îndreptățiți la plata sumelor din Fondul de garantare a asiguraților, iar norma ASF nr. 23/2014 definește unitatea de specialitate la art. 51 alin. (6).

- legiuitorul a făcut distincție intre persoana păgubita si unitatea de spitalizare doar prima fiind beneficiara asigurării

- dispozițiile art. 4 alin. (1), lit. b) sunt conforme cu art. 12 alin. (1) având in vedere ca art. 12 face referire la drepturi de creanța de asigurări, ca urmare a producerii unor riscuri acoperite printr-o polița de asigurare, ori in cauzele deduse judecații, raporturile juridice sunt de prestări servicii medicale, neîncadrându-se in prevederile art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/2015

- nu a operat instituția subrogației cu titlu particular, ci, în circumstanțe factuale concrete, respectiv in contextul efectuării serviciilor medicale si intrării asigurătorului in faliment, a luat naștere un raport juridic distinct, cu drepturi si obligații specifice, proprii, spitalul dobândind un drept de creanța in privința căruia poate formula o acțiune împotriva persoanei responsabile cu producerea accidentului, astfel cum rezulta din considerentele Deciziei ICCJ nr. 22/2017(recurs in interesul legii)

Intr-o a doua opinie, au fost admise contestațiile formulate de spitale împotriva deciziilor FGA prin care s-a respins cererea de plata formulata de spital raportat la lipsa calității de creditor întrucât se apreciază că:

- Spitalul are calitatea de creditor de asigurare- persoana păgubită, în sensul art. 4 alin. (1) lit. b), pct. (iii) din legea nr. 213/2015 deoarece a suferit un prejudiciu ca urmare a producerii riscului acoperit prin contractul de asigurare de răspundere civila, iar prejudiciul consta in cheltuielile efectiv efectuate cu ocazia acordării de către spital a unor servicii de asistenta medicala persoanei vătămate

- spitalul este îndreptățit sa primească despăgubiri in temeiul art. 313 din Legea nr. 95/2006

- din formularea art. 313 alin. (1) din Legea nr. 95/2006("persoanele ere prin faptele lor aduc daune sănătății altei persoanei[...] au [nemijlocit, necondiționat) obligația sa repare prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistenta medicala acordata") si din formularea art. 49 din Legea nr. 136/1995(" asigurătorul acorda despăgubiri, in baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund fata de terțele persoane păgubite prin accidente de vehicule") nu reiese ca existenta unui raport cauzal direct intre fapta asiguratului si prejudiciul produs reprezintă o condiție pentru angajarea răspunderii contractuale a asigurătorului si, subsecvent, pentru obligarea Fondului de garantare a asiguraților la plata creanței.

În opinia recurentului, condițiile de admisibilitate sunt îndeplinite, întrucât litigiul în legătură cu care se cere sesizarea este în curs de judecată la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, instanță învestită cu soluționarea recursului și care urmează să judece litigiul în ultimă instanță.

Intimatul Spitalul Clinic Județean de Urgență Sf. Spiridon Iași a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

5.1. În ceea ce privește sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, potrivit art. 519 Noul C. proc. civ., respectiv dezlegarea înțelegerii și definirii, formulată de Fondul de Garantare a Asiguraților, Înalta Curte apreciază că nu sunt îndeplinite condițiile impuse de dispozițiile art. 519 Noul C. proc. civ. pentru a se dispune sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Potrivit art. 519 Noul C. proc. civ.:

"Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație si Justiție nu a statuat si nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".

Prin această reglementare, legiuitorul a instituit o serie de condiții de admisibilitate pentru declanșarea procedurii de sesizare în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, condiții care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ, după cum urmează:

1) existența unei cauze aflată în curs de judecată;

2) instanța care sesizează Înalta Curte de Casație și Justiție să judece cauza în ultimă instanță;

3) cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza;

4) soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere;

5) chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă;

6) chestiunea de drept nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

După o analiză a acestor condiții se constată că primele condiții sunt îndeplinite pentru că există o cauză în curs de judecată, instanța care ar trebui să sesizeze Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este una care judecă în ultimă instanță și cauza care face obiectul judecății se află în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți.

Însă, referitor la una din celelalte condiții, cea a "noutății", se constată că nu este îndeplinită în speță.

Această condiție a "noutății" trebuie privită ca unul dintre elementele de diferențiere între cele două mecanisme de unificare a practicii: dacă recursul în interesul legii are menirea de a înlătura o practică unitară deja intervenită în rândul instanței judecătorești (control a posteriori), hotărârea preliminară are ca scop preîntâmpinarea apariției unei astfel de practici (control a priori).

În speță, condiția noutății nu este îndeplinită în cauză deoarece, chiar dacă nu a statuat printr-o decizie într-un recurs în recurs în interesul legii (situație care nu a apărut probabil pentru că nu a existat practică neunitară), există o practică constantă a secției de contencios administrativ a Înaltei Curți de Casație și Justiție în privința modului de interpretare dacă sumele reprezentând cheltuieli de spitalizare solicitate de unitățile spitalicești constituie creanțe de asigurări, respectiv daca unitățile spitalicești sunt creditori de asigurare

Or, în aceste condiții, nu se impune sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în discuție nefiind o problemă de drept care necesită cu pregnanță a fi lămurită și care prezintă o dificultate suficient de mare care să reclame intervenția instanței supreme prin Completul de dezlegare a unei probleme de drept în scopul înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății.

Prin urmare, nefiind îndeplinite toate condițiile cerute de art. 519 Noul C. proc. civ., va fi respinsă cererea formulată de recurentul -pârât.

5.2. În ceea ce privește recursul, Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru considerentele în continuare arătate.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că deși pârâtul invocă motivele de casare prevăzute de art. 488 alin(1), pct. 6 C. proc. civ., nu formulează critici concrete și nu aduce argumente în susținerea acestui motiv de casare, criticile formulate de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților fiind formulate exclusiv în susținerea cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a formulat contraargumente de ordin critic față de considerentele sentinței pronunțate în fond, cu referire concretă la modul în care prima instanță a interpretat condițiile legale de aplicare a prevederilor din Legea nr. 213/2015.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că reclamantul Spitalul Clinic Județean de Urgență Sf. Spiridon Iași s-a adresat pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților (FGA) cu cerere în plata de despăgubiri în temeiul Legii nr. 213/2015, având în vedere prejudiciul cauzat acestuia în urma accidentului de circulație produs de conducătorul unui autovehicul asigurat la A. S.A., care a cauzat vătămarea corporală a unor persoane, costul tratamentului și îngrijirilor medicale fiind suportat de reclamant.

Prin sentința penală din 22.03.2013 pronunțată în dosarul nr. x/2012 de Judecătoria Iași, rămasă definitivă la data de 25.06.2013 prin decizia penală nr. 758 pronunțată de Curtea de Apel Iași, asiguratorul RCA al persoanei vinovate de producerea accidentului, respectiv societatea S.C. A. S.A., a fost obligat la plata către partea reclamantă a sumei de 376,04 RON despăgubiri materiale reprezentate de cheltuieli asistență medicală.

Cererea în despăgubire adresată pârâtului a fost respinsă de Fondul de Garantare a Asiguraților prin decizia nr. 6118/23.05.2017, reținându-se în esență că reclamantul nu are calitate de creditor de asigurare în sensul Legii nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților.

Înalta Curte are în vedere prevederile art. 2223 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, text potrivit căruia "În cazul asigurării de răspundere civilă, asigurătorul se obligă să plătească o despăgubire pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde potrivit legii față de terțele persoane prejudiciate și pentru cheltuielile făcute de asigurat în procesul civil." [s.n.].

Așadar, despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite prin producerea riscului asigurat de o terță persoană îndreptățită.

De asemenea, la art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanțele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de garantare, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului;", iar art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 acordă creanței de asigurare aceeași definiție, respectiv "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare;".

Înalta Curte mai reține ca fiind relevante și prevederile art. 313 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, forma în vigoare la data producerii accidentului, text potrivit căruia "Persoanele care prin faptele lor aduc daune sănătății altei persoane, precum și daune sănătății propriei persoane, din culpă, răspund potrivit legii și au obligația să repare prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistența medicală acordată. Sumele reprezentând cheltuielile efective vor fi recuperate de către furnizorii de servicii medicale. Pentru litigiile având ca obiect recuperarea acestor sume, furnizorii de servicii medicale se subrogă în toate drepturile și obligațiile procesuale ale caselor de asigurări de sănătate și dobândesc calitatea procesuală a acestora în toate procesele și cererile aflate pe rolul instanțelor judecătorești, indiferent de faza de judecată.".

Înalta Curte constată că acordarea despăgubirilor este solicitată în baza unui contract de asigurare de răspundere civilă, astfel încât creditor de asigurare poate fi orice persoană îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă în sensul art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015.

Prin decizia contestată s-a respins cererea de plată, motivându-se că reclamantul Spitalul Clinic Județean "Sf. Spiridon" Iași a înțeles sa formuleze si să depună cererea de plată după expirarea termenului legal de depunere a cererii de plata la F.G.A. pentru asigurătorul A. S.A. în faliment, termen care s-a împlinit la data de 28.07.2016.

Înalta Curte apreciază că instanța de fond în mod corect a constat că reclamantul Spitalul Clinic Județean "Sf. Spiridon" Iași a depus dovada comunicării cererii de plată către pârât, prin poștă, la data de 25.07.2016, deci anterior datei menționate prin decizie ca fiind cea în care s-a împlinit termenul prevăzut de lege în acest sens, iar această dovadă nu a fost contestată de pârât.

Prin urmare, toate criticile recurentului sunt nefondate, dezlegarea dată litigiului cu care a fost învestită prima instanță reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de sesizarea a Înaltei Curți de Casație și Justiție, formulată de Fondul de Garantare a Asiguraților, în temeiul art. 519 C. proc. civ.

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței nr. 5097 din 20 decembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 decembrie 2020.