ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2452/2020

Ședința publică din data de 11 iunie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 07.08.2017 sub nr. de mai sus reclamantul Spitalul Clinic Județean de Urgență "Sf. Spiridon" IAȘI a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând anularea Deciziei nr. 7389/06.07.2017 prin care a fost respinsă cererea de plată nr. x/26.05.2017, privind suma de 1831,045 RON reprezentând contravaloare cheltuieli de spitalizare.

Prin sentința civilă nr. 814 din 26 februarie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a admis contestația formulată și a anulat decizia nr. 7389/06.07.2017, obligând pârâtul la plata către reclamant a despăgubirilor în cuantum de 1831,045 RON.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, pârâtul Fondului de Garantare a Asiguraților, solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței civile recurate, respingerea contestației, ca nefondată, și, pe cale de consecință, menținerea deciziei nr. 7389/06.07.2017.

În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 5,6 și 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurentul - pârât a relevat scurt istoric în fapt al cauzei și a criticat decizia recurată pentru nelegalitate, invocând, în esență, următoarele motive:

Creanța pe care o are spitalul nu rezultă dintr-un raport de asigurare, iar Fondul efectuează plăți din disponibilitățile sale către creditorii de asigurări - deținători ai unei/unor creanțe de asigurare, conform art. 4 alin. (1) lit. a) și lit. b) din Legea nr. 213/2015.

Definițiile de "creditor de asigurare", respectiv "creanță de asigurare" se raportează însă la o situație premisă, și anume falimentul asigurătorului și intervenția Fondului pentru protecția acestei categorii speciale reglementată de lege, a creditorilor de asigurări.

Legea nr. 213/2015 prevede ca, Fondul de garantare a asiguraților asigura efectuarea plații indemnizațiilor/despăgubirilor din disponibilitățile sale, către creditorii de asigurări deținători ai unei/unor creanțe de asigurare, potrivit condițiilor si plafonului de garantare prevăzut de aceasta lege.

Legea condiționează plata creditorului de asigurări de existența unei creanțe de asigurare în patrimoniul acestuia.

Or, este evident ca unitățile spitalicești nu sunt deținătoare de creanțe de asigurare, în condițiile

în care acestea sunt definite în mod expres de lege prin raportare directă la contractul de asigurare. Atât Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiara, falimentul, dizolvarea si lichidarea voluntara in activitatea de asigurări republicata, cu modificările ulterioare, prin art. 3 alin. (1) lit. c), cat si art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, definește creanța de asigurare ca fiind creanța creditorilor de asigurare rezultata dintr-un contract de asigurare.

Fondul garantează plata despăgubirilor in baza unei obligații izvorâte din contracte de asigurare, facultative si obligatorii, conform scopului prevăzut de Legea nr. 213/2015, si nu din alte raporturi juridice, care in opinia noastră reprezinta/pot reprezenta creanțe chirografare si nu de asigurări.

Unitatea medicală nu se încadrează în categoria persoanelor îndrituite să solicite direct despăgubiri de la asigurător (formulând o acțiune în pretenții civile sau o cerere de despăgubire), nefiind o persoană păgubită prin vătămare corporală sau deces ori prin avarierea sau distrugerea de bunuri.

Unitatea spitalicească acordă asistență medicală victimei în baza contractului de asigurare de sănătate încheiat de aceasta, fiind un furnizor de servicii medicale care, potrivit legii, are dreptul de a-si recupera cheltuielile de spitalizare de la persoana responsabilă de producerea accidentului, așa cum de altfel se retine si în hotărârea ICCJ prin care s-a admis recursul în interesul legii.

Unitatea medicală nu este îndreptățită să solicite direct despăgubiri de la Fond, urmând procedura necontencioasă de plată în fata Fondului, decât dacă are calitatea de asigurat.

Răspunderea asiguratorului este una contractuală în baza contractului de asigurare al cărui conținut este reglementat de Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011.

În cazul dedus judecății, în aplicarea art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, autorul vătămării este cel care poate fi chemat în judecată, pe cale civilă separată, pentru suportarea cheltuielilor de spitalizare și tratament medical de care a beneficiar persoana vătămată, în limitele pachetului de bază ori minimal, în situația în care acesta nu răspunde penal, întrucât a intervenit împăcarea părților (ceea ce rezultă și din Decizia 22/2017 a ICCJ).

Autorul vătămării este asiguratul RCA, care în condițiile în care dovedește plata despăgubirii, va putea solicita suma cuvenită din disponibilitățile FGA, în condițiile art. 11-18 din Legea nr. 213/2015 și art. 2226 alin. (3) din noul C. civ.

În opinia recurentului, în mod greșit, instanța de judecată a obligat direct FGA la plata sumei de plată, încălcând astfel prevederile art. 488 pct. 5 și 6 din C. proc. civ.

Curtea de Apel București a soluționat cererea de plata pe fondul ei, deși FGA nu a analizat-o decât din perspectiva excepției lipsei calității de creditor de asigurare. In aceste condiții, practic judecătorul de fond s-a substituit Comisiei FGA, unica autoritate cu atribuții in analizarea unei cereri de plata prin prisma documentelor justificative.

Soluția pe care instanța de fond o putea pronunța, ca urmare a constatării calității de creditor asigurare a spitalelor, era aceea de a obliga FGA la analizarea pe fond a acesteia conform motivelor di sentința.

Aceasta soluție a judecătorului de fond nu cuprinde nicio motivare, astfel ca prin prisma acestui aspect înțelege a critica soluția si din perspectiva art. 488 punctul 6 C. proc. civ.

Or, in condițiile in care, in situația dedusa judecații, analiza de fond a cererii de plata nu a mai efectuata, in opinia noastră, in acest context, intimatul-reclamant nu poate avea abilitarea legala obține plata despăgubirilor direct in instanța, fără parcurgerea in prealabil a procedurii administrativi configurația legala a analizei dosarului de dauna si a creanței de asigurare de care aceasta se prevalează.

În fine, recurentul solicită admiterea recursului, casarea sentinței atacate și respingerea acțiunii.

Prin întâmpinarea formulată, intimatul-reclamant Spitalul Clinic Județean de Urgență Sf Spiridon Iași a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței recurate ca fiind temeinică și legală, prima instanță făcând o corectă interpretare și aplicare a prevederilor legale incidente situației de fapt reținute.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru, în cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 28 noiembrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 11 iunie 2020, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că la data de 29.06.2012, a avut loc un accident de circulație din culpa conducătorului A., care a cauzat vătămarea corporală a numitei B., aceasta necesitând cheltuieli de spitalizare suportate de reclamant, în cuantum de 1831,045 RON.

Prin sentința penală nr. 2146/05.07.2016 pronunțată în dosarul nr. x/2016, definitivă prin decizia penală nr. 84/2017, asiguratorul RCA al persoanei vinovate de producerea accidentului, S.C. C. S.A., a fost obligat la plata sumei de 1831,045 RON către reclamant, în calitate de parte responsabilă civilmente.

Prin sentința nr. 9661/03.12.2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a VII-a civilă, definitivă prin decizia nr. 788/28.04.2016 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, s-a dispus deschiderea procedurii falimentului împotriva debitoarei C. S.A..

Cererea în despăgubire adresată pârâtului a fost respinsă prin Decizia nr. 7389/05.07.2016, pe motiv că reclamantul nu are calitate de creditor de asigurare în sensul Legii nr. 213/2015.

Prin criticile formulate în susținerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat, în esență, că instanța de fond a interpretat/aplicat greșit dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 213/2015, art. 313 din Legea nr. 95/2006 și art. 3 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 503/2004, critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind neîntemeiate și cărora le va răspunde prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 în categoria creditorilor de asigurări, în cazul asigurării de răspundere civilă, intră și persoanele păgubite, respectiv persoana îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că prin sentința penală nr. 2146/05.07.2016 pronunțată de Judecătoria Iași în dosarul penal nr. x/2016, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 84/13.02.2017 a Curții de Apel Iași a fost admisă formulată de Spitalul Clinic Județean de Urgență "Sf. Spiridon" Iași și a fost obligată S.C. C. S.A. la plata sumei de 1831,045 RON.

În raport de aspectele relevate, rezultă fără putere de tăgadă că Spitalul Clinic Județean de Urgență Sfântu Spiridon Iași are calitatea de persoană păgubită în sensul art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2005, astfel că în acest temei este parte în raportul de drept administrativ cu Fondul de Garantare al Asiguraților.

De asemenea, potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanțele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de garantare, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului".

Totodată, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 acordă creanței de asigurare aceeași definiție, respectiv "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

În raport de aceste norme, care reprezintă o transpunere în dreptul național a Directivei 2009/138/CE, în mod just a reținut instanța de fond că producerea riscului asigurat, respectiv producerea accidentului rutier anterior descris, a fost cauza determinantă în efectuarea de către spital a cheltuielilor de spitalizare cu victima accidentului, instanța învestită cu soluționarea litigiului decurgând din acest accident, valorizând acțiunea civilă exercitată de Spitalul Clinic Județean de Urgență Craiova în contradictoriu cu societatea de asigurare a persoanei vinovate de producere a accidentului.

Prin urmare, despăgubirea menționată este o obligație izvorâtă din contractul de asigurare obligatoriu încheiat de conducătorul auto culpabil (asiguratul) cu asigurătorul în faliment, pârâtului în calitate de parte civilă fiindu-i recunoscută și sancționată ca atare o acțiune directă împotriva asigurătorului întemeiată pe clauzele contractul de asigurare deținut de autorul prejudiciului.

În materie penală este consacrat dreptul de opțiune al persoanei vătămate, care poate alege între soluționarea pretențiilor sale civile pe calea acțiunii civile promovate la o instanță civilă și promovarea unei acțiuni civile în cadrul procesului penal, prin constituirea de parte civilă în termenele prevăzute de lege. Ambele posibilități juridice conferă părții vătămate posibilitatea de a acționa în justiție în mod direct asigurătorul pentru recuperarea prejudiciului cauzat prin producerea evenimentului stipulat în contractul de asigurare ca reprezentând riscul asigurat.

Deși sentința penală nr. 2146/05.07.2016 pronunțată de Judecătoria Iași în dosarul penal nr. x/2016, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 84/13.02.2017 a Curții de Apel Iași, nu are autoritate de lucru judecat față de litigiul de față, având un obiect diferit, aspectele dezlegate se impun cu putere de lucru judecat și în această cauză.

Deși dispozițiile Legii nr. 213/2015 și ale Legii nr. 503/2004 operează în aparență cu noțiuni autonome, acestea au același înțeles și întindere cu cele prevăzute de C. civ. și ale Legii nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările din România. Noțiunile de persoană îndreptățită să primească despăgubiri sau de creanță de asigurare au fost analizate, discutate și soluționate de Judecătoria Iași în dosarul nr. x/2016, care în soluționarea laturii civile cu care a fost învestită a stabilit că Spitalul Clinic Județean de Urgență Iași este îndreptățit a primi despăgubiri decurgând din contractul de asigurare încheiat de autorul prejudiciului.

Recurentul pârât nu a fost parte în acest litigiu, însă aceste dezlegări sunt opozabile și acestuia în calitate de garant al despăgubirii rezultate din contractul de asigurare obligatoriu încheiat, în condițiile legii de autorul prejudiciului, în cazul falimentului societății C. S.A., în baza art. 2 din Legea nr. 213/2015.

În temeiul obligației de garanție legală pentru plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, recurentul Fondul de Garantare a Asiguraților are obligația plății despăgubirilor stabilite pe cale amiabilă și cu atât mai mult a celor stabilite pe cale judiciară, principiul securității juridice opunându-se a mai pune în discuție în procedura administrativă de executare în concret a acestei obligații legale, calitatea de creditor de asigurare a solicitantului sau de creanță de asigurare a sumei pretinse, chestiuni dezlegate deja de o instanță judecătorească cu exigențele procesuale specifice.

Într-adevăr, așa cum susține recurentul, plata despăgubirii se face în mod direct terței persoane prejudiciate, în măsura în care aceasta nu a fost despăgubită de către asigurat și asiguratului numai în cazul în care acesta dovedește că a despăgubit terța persoană prejudiciată, în conformitate cu art. 2226 din noul C. civ., însă Spitalul Clinic Județean de Urgență Iași este terța persoană prejudiciată, a cărei despăgubire pentru cheltuielile de spitalizare suportate datorită faptei ilicite a unei persoane, care reprezenta un risc asigurat, nu a fost făcută.

În acest context, se constată că refuzul pârâtului Fondul de Garantare al Asiguraților de aproba cererea de plată în sumă de 1831,045 RON reprezentând cheltuieli de spitalizare este nelegal, astfel că hotărârea instanței de fond care a sancționat această conduită este dată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material aplicabile.

Prin urmare, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentului- pârât sunt nefondate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente în cauză, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nefiind fondat.

Înalta Curte constată că sunt nefondate și criticile subsumate dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., în cauză nefiind încălcată vreo regulă de procedură care să atragă sancțiunea nulității, susținerea recurentului privind lipsa calității de creditor de asigurare fiind analizată în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte observă că, instanța de fond a analizat toate motivele și argumentele invocate de părți, arătând considerentele care fundamentează hotărârea adoptată, cu referire la elementele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și care conduc la soluția pronunțată. Hotărârea pronunțată răspunde exigenței impuse de art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, de a indica cu suficientă claritate motivele care stau la baza adoptării sale și de a examina efectiv aspectele esențiale care îi sunt supuse aprecierii.

Față de acestea, pentru toate considerentele de fapt și de drept expuse, recursul declarat în cauză urmează a fi respins, ca nefondat.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) și art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 814 din 26 februarie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 iunie 2020.