ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6697/2020

Ședința publică din data de 10 decembrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 20.03.2017 sub numărul de dosar sus indicat, reclamanta A. S.A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună anularea Deciziei nr. 4488/27.02.2017 emisă de pârât.

Prin sentința civilă nr. 3863 din 23 octombrie 2017 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea reclamantei S.C. A. S.A, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a anulat decizia nr. 4488/27.02.2017 emisă de pârât și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 1000 RON onorariu avocat cenzurat, conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ., și 20 RON reprezentând taxă judiciară de timbru, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile a formulat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, invocând cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului arată că sentința civila nr. 3863/23.10.2017 a fost data cu aplicarea greșita a prevederilor art. 1 alin. (2) din Legea 554/2004.

În soluționarea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei-intimate instanța de fond retine ca aceasta are calitate procesuala activa, având în vedere ca reclamanta a formulat prezenta cerere, în calitate de persoana pretins vătămata în sensul art. 1 alin. (2) din Legea 554/2004, printr-un act administrativ individual adresat unui alt subiect de drept, dar care a fost emis ca urmare a unei cereri adresate autorității parate de reclamanta, în nume propriu.

Or, daca utilizatorul s-a adresat în nume propriu cu cerere de plata și nu ca mandatar al finanțatorului A., așa cum reține instanța, atunci în mod greșit instanța de fond a considerat că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 1 alin. (2) din Legea 554/2004 în soluționarea excepției calității procesuale active a reclamantei, aceasta, în raționamentul Curții de Apel București, având deschisă calea unei acțiuni în temeiul art. 1 alin. (1) din Legea 554/2015 și nu în temeiul art. 1 alin. (2) din Legea 554/2004.

Prin urmare, pornind de Ia constatarea instanței de fond potrivit cu care intimata-reclamanta s-a adresat în nume propriu FGA și era îndreptățită să facă acest lucru, și nu în calitate de mandatară a finanțatorului A., atunci aceasta putea să se adreseze instanței în temeiul raportului de drept administrativ creat prin cererea respectivă, putând solicita "recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată"(art. I alin. (1) din Legea 554/2004) și nu să atace un act administrativ adresat și comunicat unei terțe persoane (art. 1 alin. (2) din Legea 554/2004).

Or, prin aplicarea în cauză a prevederilor art. 1 alin. (2) din Legea 554/2004 au fost ignorate de instanță tocmai raporturile de drept administrativ directe create în urma investirii cu cerere, pe care de altfel le-a considerat ca prevalând față de conținutul poliței de asigurare cesionate în favoarea finanțatorului și care justifica calitatea intimatei-reclamante de mandatar al finanțatorului și nu de titular al unui drept de creanță de asigurări.

A mai susținut recurentul că sentința civilă nr. 4143/06.11.2017 cuprinde motive contradictorii, motiv de recurs prevăzută de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

În analiza sa, Curtea susține pe de-o parte ca reclamanta-intimata este formulata de utilizator în nume propriu, iar cesiunea poliței în favoarea finanțatorului A. nu este deloc valorificată, iar pe de altă parte, Curtea susține că "pârâtul a recunoscut calitatea A. de creditor de asigurare, de persoana îndreptățită a fi protejată ca urmare a insolventei B. SA", făcând mai apoi analiza calității creditorului de asigurare tot în raport de A. fata de prevederile art. 4 alin. (1) lit. b) (iii) din Legea 213/2015 și concluzionând ca Legea 213/2015 ar defini creanța de asigurare și pe cea de creditor de asigurare prin raportare la un contract de asigurare. După aceasta analiza, care, repetam privește finanțatorul -cesionar A. și nu intimata -reclamantă, Curtea revine la aceasta din urma si, în mod surprinzător, sustine ca "In ce privește apărările paratului referitoare la calitatea reclamantei de unic creditor de asigurare în procedura de faliment a B. S.A., Curtea retine ca nu prezintă relevanta pentru soluționare a prezentei cauze.

Aceste rețineri sunt total greșite și nu au în vedere Decizia emisă de FGA, adresată finanțatorului A., creditor de asigurare, și pentru care, în adevăr s-a atins plafonul de garantare prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea 213/2015. Așa fiind nicio clipa nu s-a considerat că intimata-reclamantă este creditor de asigurare și, prin urmare, nicio clipă nu s-a vorbit în decizie despre un plafon atins prin plăți făcute C., și, ca atare, nu există nicio posibilitate ca sa fi vorbit despre "calitatea reclamantei de unic creditor de asigurare în procedura de faliment a B. SA".

Or, în măsura în care Curtea a ajuns la concluzia ca "in mod greșit Fondul de garantare a apreciat ca titular al cererii este finanțatorul și pe cale de consecința în mod greșit a analizat de pe o parte calitatea de creditor de asigurări în sensul art. 4 alin. (1) lit. b) Legea 213/2015 în privința finanțatorului, iar pe de alta parte a stabilit incidența art. 15 alin. (2) Legea 213/2015 care instituie plafonul maxim de garantare de 450000 RON tot prin raportare la finanțatorul A.", atunci cum se poate explica faptul că în a doua parte a motivării instanța se raportează la analiza "greșită" a Fondului privind calitatea de creditor de asigurare a A. și a plafonului de garantare referindu-se la intimata-reclamantă, contrarietatea de motivare fiind astfel evidentă.

Astfel, sub un prim aspect, interpretarea dată de prima instanță dispozițiilor Legii nr. 213/2015 în sensul că plafonul de 450.000 RON se aplică pentru fiecare contract de asigurare în baza căruia s-au născut creanțe împotriva B., adaugă la lege, dispozițiile actului normativ în discuție stabilind o cu totul altă situație decât cea reținută în considerentele sentinței recurate.

Dispozițiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 prevăd în mod expres și neechivoc faptul că, "plata de către Fond a creanțelor de asigurări stabilite ca fiind certe, lichide și exigibile se face în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment" în măsura în care, legiuitorul ar fi intenționat să instituie plafonul de 450.000 RON pentru fiecare contract de asigurare sau pentru fiecare creanță de asigurare în parte, ar fi făcut-o în mod expres, folosind sintagma "pe fiecare contract de asigurare" sau "pe fiecare creanță de asigurări" și nu "pe fiecare creditor de asigurare".

Astfel, instanța de fond face o adăugire nepermisă la textul de lege care reglementează plafonul de garantare și care prevede în mod neechivoc faptul că plafonarea se aplică pe creditor de asigurare și nu pe contract de asigurare, astfel cum în mod vădit neîntemeiat s-a reținut.

Potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 213/2015:

"Termenii și expresiile utilizate în cuprinsul prezentei legi și care nu au fost definite la alin. (1) au semnificația prevăzută la art. 3 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, la art. 5 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență și la art. 2 din Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare și supravegherea asigurărilor, cu modificările și completările ulterioare."

Prin urmare, textul Legii 213/2015 cuprinde în mod expres definiții ale termenilor folosiți în cuprinsul actului normativ, dar și norme de interpretare a termenilor folosiți de lege și care nu se regăsesc între defințiile de la art. 4. De vreme ce o lege conține definții ale termenilor și expresiilor folosite, înseamnă ca acestea trebuie urmate cu strictețe - în litera și spiritul lor - în aplicarea acestei legi.

Caracterul restrictiv al dispozițiilor legii este întărit suplimentar și prin reglementarea unei dispoziții ce atrage o alta restricție de interpretare, respectiv pentru termenii și expresiile ce exced defințiilor art. 4, situație în care singura interpretare admisa este "semnificația prevăzută la ari. 3 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, la art. 5 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență și la aii. 2 (Un Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare și supravegherea asigurărilor, cu modificările și completările ulterioare ".

Această din urma prevedere expresa a legii infirma susținerile instanței de fond cu privire la diferențele de interpretare ce trebuiesc date termenilor și expresiilor folosite în Legea nr. 213/2015 fata de cele folosite în cadrul Legii nr. 85/2014 și Legii nr. 503/2004, confirmând susținerea FGA potrivit căreia unitatea de reglementare în domeniul falimentului unui asigurător asigurata prin cele trei legi, impune și unitatea de interpretare a dispozițiilor acestora. Revenind la definițiile date de Legea nr. 213/2015 noțiunilor de creditor de asigurări și creanțe de asigurare, acestea se regăsesc în conținutul art. 4 din Legea nr. 213/2015, acest texte stabilind ca:

"în înțelesul prezentei legi, termenii și expresiile de mai jos au următoarea semnificație:

a) creanța de asigurări - creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare;

Este fără tăgadă că legiuitorul a simțit nevoia unor definiții ale acestor noțiuni, tocmai pentru a le circumscrie situației deosebite, de faliment a asigurătorului - așa cum a făcut-o și în cazul Legii 85/2014 și cea a Legii 503/2004 - situație care are o reglementare ce se aplica cu precădere acesteia, potrivit principiului specialia generalibus derogant.

Astfel, în privința creditorilor de asigurare textul folosește singularul în conținutul definiției, stabilind ca aceștia sunt: persoana asigurata, sau beneficiarul asigurării sau persoana păgubita (în cazul asigurării de răspundere civilă).

Este de domeniul evidentei ca, în lipsa unui contract de asigurare nu exista nici creanța de asigurare și ca nu se poate concepe un creditor de asigurare în lipsa contractului de asigurare în care acest creditor este fie asigurat, fie beneficiar, fie persoana păgubita îndreptățită la despăgubiri ca urmare a prejudiciului suferit ca urmare a producerii unui risc acoperi printr-un contract de asigurare. Însă, această evidență nu poate conduce la concluzia ca folosirea singularului în cadrul dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Lega 213/2015, respectiv plata de către Fond a creanțelor de asigurări în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment, nu trebuie interpretata în sensul sau restrictiv, clar și expres.

Legea nr. 213/2015 definește chiar plafonul de garantare în cadrul art. 4 lit. f), stabilind restrictiv, expres și clar ca prin plafon de garantare se înțelege " nivelul maxim al garantării pe un creditor de asigurare al asigurătorului în faliment, stabilit conform prevederilor prezentei legi ".Rezulta, așadar, ca nu este vorba despre o singura reglementare limitativa, restrictiva, ci este vorba de o reglementare expresa și neechivoca a plafonului de garantare - respectiv a limitelor obligațiilor Fondului fata de un creditor de asigurare al unui asigurător în faliment - dublata de o definiție, definiție ce trebuie aplicata în limitele date de conținutul literal al termenilor definiți.

Nu se poate spune ca, în ce privește definiția data de Legea nr. 213/2015 noțiunii de plafon de garantare, textul legii este neclar sau echivoc, și nici nu se poate susține ca legiuitorul a oscilat, folosind, în privința acestui termen, reglementari diferite în cadrul acestei legi.

Totodată, este de observat faptul ca reglementarea privește limita de despăgubire pe care o poate avea Fondul de garantare a asiguraților fata de un creditor de asigurare, aceasta definiție ca și celelalte stabilite de Legea 213/2015 fiind aplicabile exclusiv în cazul falimentului unui asigurător - situația premisa a obligațiilor Fondului de garantare a asiguraților, în acord cu dispozițiile art. 10 din C. civ. "Legile care derogă de la o dispoziție generală, care restrâng exercițiul unor drepturi civile sau care prevăd sancțiuni civile se aplică numai în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege."

Acesta din urma precizare este esențială, având în vedere faptul ca domeniul special de reglementare în cauza de fata este cel al asigurărilor, domeniu în care legiuitor a stabilit de-a lungul timpului limitarea răspunderii asigurătorului în ceea ce privește cuantumul despăgubirii.

Astfel, în ce privește limitele de despăgubire stabilite prin Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civila, la art. 24 lit. a) și b) se prevede ca:

"Limitele de despăgubire stabilite de către Autoritatea de Supraveghere Financiară sunt: a) pentru pagubele materiale produse în unul și același accident, indiferent de numărul persoanelor păgubite, limita de despăgubire se stabilește, pentru accidente produse începând cu anul 2012, la un nivel de 1.000.000 euro, echivalent în RON la cursul de schimb al pieței valutare la data producerii accidentului, comunicat de Banca Națională a României;

b) pentru vătămări corporale și decese, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial produse în unul și același accident, indiferent de numărul persoanelor păgubite, limita de despăgubire se stabilește, pentru accidente produse începând cu anul 2012, la un nivel de 5.000.000 euro, echivalent în RON la cursul de schimb al pieței valutare la data producerii accidentului, comunicat de Banca Națională a României."

De asemenea, prin Ordinul CSA nr. 11/2011, adoptat în aceeași materie, se prevăd, similar, în cuprinsul art. 24 alin. (2) lit. a) și b) Limitele de despăgubire stabilite de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor .

De asemenea, Ordinul CSA nr. 5/2010 prevede, similar, limitele de despăgubire stabilite de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor

Ceea ce se constată din aceste texte legale de limitare a răspunderii asigurătorilor în materie de răspundere civila este faptul ca, legiuitorul, în mod constant a stabilit limitarea sumei de despăgubire prin raportare Ia un eveniment/accident, indiferent de numărul persoanelor prejudiciate prin acest eveniment/accident, fiind cunoscut ca, de regula, accidentele de circulație sunt soldate cu o pluralitate victime, aceștia fiind potențiali creditori de asigurare, în cazul existentei unui contract de asigurare valabil la data producerii accidentului/evenimentului asigurat.

Prin urmare, nu se poate susține ca legiuitorul nu are proprietatea termenilor folosiți - atât în ce privește Legea nr. 213/2015, cat și în ce privește actele normative citate anterior - sau ca reglementarea nu este constanta, explicita și limitativa în materie de răspundere a asigurătorilor, stabilind, astfel cum am arătat ca, pentru asigurători, limita de despăgubire este stabilita în funcție de eveniment (riscul asigurat) și nu de numărul de persoane vătămate - creditori de asigurare, care sunt îndreptățiți la despăgubiri.

În cazul acestei limitări - ce privește exclusiv și explicit asigurătorii - limitarea este raportata la un eveniment -risc asigurat - și nu la un creditor de asigurare, în timp ce pentru obligațiile Fondului de garantare a asiguraților limitarea este expresă și neechivocă prin raportare la un creditor de asigurare, făcându-se astfel distincția clară și tranșantă între asigurător și Fond.

Astfel, necesitatea limitării acoperirii daunelor din disponibilitățile FG A la un plafon de garantare maxim, rezulta din faptul ca FGA nu preia funcțiile unui asigurător, astfel cum stabilește explicit și neechivoc dispoziția art. 9 alin. (2) din Norma ASF 16/2016, "Fondul nu preia funcțiile unui asigurător și nu are obligația de a opera în baza de date CEDAM și de a elibera certificat privind daunele înregistrate ".

Dacă Fondul este exclus de Ia a prelua a funcțiile unui asigurător - cea mai importanta funcție a asigurătorului este plata despăgubirilor în cazul producerii riscului asigurat în schimbul primei de asigurare, în temeiul contractului de asigurare valabil încheiat - înseamnă că nici obligația Fondului nu este plata despăgubirilor/indemnizațiilor în cazul falimentului unui asigurător în locul asigurătorului în contractul de asigurare.

Prin urmare, interpretarea data de instanța de fond dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, în sensul ca plafonul de garantare este stabilit nu pe un creditor de asigurare - așa cum prevede explicit textul de lege, și așa cum este definit plafonul de garantare în cadrul art. 4 lit. e) - ci pe fiecare contrat de asigurare RCA încheiat de asigurătorul în faliment care presupune un creditor de asigurare și, în final, o creanța de asigurare, este vădit nelegală și încalcă întreg mecanismul de garantare, astfel cum acesta este reglementat prin dispoziții legale exprese.

Interpretarea dată de către prima instanță conduce la concluzia că, în speță, asigurătorul este înlocuit în contractul de asigurare de către Fondul de garantare a asiguraților, ipoteză care este exclusă și care este în mod evident contrar scopului înființării Fondului.

Preluarea de către Fond a obligațiilor asigurătorului din contractul de asigurare nu este prevăzută de nicio dispoziție legală - nici în Legea nr. 213/2015, nici în Legea nr. 85/2014, nici în Legea nr. 503/2004 sau în orice alt act normativ.

Mai mult, această concluzie vădit nefundamentată, este infirmată de însuși scopul înființării Fondului de garantare a asiguraților, precum și de mecanismul subrogării Fondului în drepturile creditorilor plătiți și înscrierea creanței sale ca și creanță de asigurare împotriva asigurătorului falit, pe toată durata procedurii de faliment, astfel cum prevăd dispozițiile art. 18 din Legea 213/2015.

Fondul de garantare a asiguraților nu are calitate de asigurător și între această instituție și asigurători, asigurați sau păgubiții în urma accidentelor de circulație nu există niciun raport juridic care să derive din contractul de asigurare de răspundere civilă, astfel cum în mod absolut nelegal a reținut prima instanță.

Niciun text de lege nu prevede "transmisiunea" obligațiilor B. sau a oricărui alt asigurător în faliment către Fond, iar art. 22 din Legea nr. 503/2004 și 206 alin. (1) din Legea 85/2014-ca și prevederile art. 12, 13 și 14 din Legea nr. 213/2015 - stipulează clar și explicit posibilitatea creditorilor de asigurări de ..a solicita viața sumelor cuvenite " la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiara și constatarea stării de insolvabilitate a societății de asigurare de la FGA - deci de a urma procedura administrativa prevăzuta de Legea nr. 213/2015 și Norma ASF 16/2015 - și nu "transferul"/"preluarea"/"continuarea" obligațiilor de despăgubire ale B. sau ale oricărui alt asigurător falit către/de către Fond.

Este vădit neîntemeiat raționamentul juridic al primei instanțe, singura trimitere la art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 nefiind relevantă în speță, în condițiile în care, această dispoziție definește creanța de asigurare. Or, chestiunea de drept, singura de altfel relevantă, supusă dezlegării, este cea privitoare la calitatea intimatei-reclamante (asigurător CASCO) de unic creditor de asigurare, chestiune pe care instanța de fond nu a înțeles să o tranșeze.

În raport de aceasta împrejurare, hotărârea primei instanțe este și nemotivata, impunându-se și din aceasta perspectiva casarea și rejudecarea pe fond a pretențiilor D..

În altă ordine de idei, prima instanță ignoră cu desăvârșire dispozițiile art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 11 alin, fii din Legea nr. 213/2015, raportat la art. 9 alin, fii și f21 din Norma ASF nr. 16/2015, dispoziții care determina scopul înființării Fondului, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, respectiv protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolventei unui asigurător, asigurând totodată efectuarea plății indemnizațiilor/despăgubirilor din disponibilitățile sale, către creditorii de asigurări, potrivit condițiilor și plafonului de garantare stabilite de lege.

Nicidecum nu se poate susține ca Fondul preia obligațiile asigurătorului în faliment, obligații rezultate din contractele de asigurare facultative/obligatorii în care asigurătorul este parte.

Dispozițiile Legii nr. 213/2015 și ale Normei ASF nr. 16/2015, nu stabilesc în niciun caz calitatea Fondului de "continuator" sau "succesor" al B. S.A. - sau al oricărui alt asigurator aflat în faliment-ci statuează, în chiar primul articol al legii, ca este o instituție de drept public, având o funcție administrativa, în exercitarea căreia se realizează protejarea unui interes public, în sensul de a da posibilitatea creditorilor de asigurări să își realizeze creanțele de asigurări, certe, lichide și exigibile din fondurile noastre, în cazul falimentului unui asigurător, urmând o procedura administrativa, necontencioasa, care se finalizează prin emiterea unor acte administrative, respectiv Notificare de plată sau Decizie de respingere.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 213/2105, "Fondul de garantare a asiguraților, denumit în continuare Fondul, se constituie ca persoană juridică de drept public. Organizarea și funcționarea Fondului se stabilesc prin statut propriu aprobat de către Consiliul Autorității de Supraveghere Financiară, la propunerea Consiliului de administrație al Fondului."

De asemenea, art. 5 din actul normativ prevede ca, " Resursele financiare ale Fondului provin din următoarele surse: a) contribuții de la asigurători; b) dobânzi și penalități de întârziere din plata cu întârziere a contribuțiilor de către asigurători; c) sume din fructificarea disponibilităților; d) sume din recuperarea creanțelor Fondului; e) sume din alte surse, stabilite potrivit legii; J) împrumuturile de Ia instituțiile de credit sau împrumuturi obligatare, prin emisiune de titluri de valoare ale Fondului."

Prin urmare fondurile FGSA - patrimoniul FGA - sunt asigurate prin plata contribuției stabilite de lege și plătită de toți asigurătorii și nu prin preluarea patrimoniului sau a unei părți din patrimoniul unui asigurător.

Prin urmare este evident cu FGA nu are calitatea de continuator/succesor al unui asigurător aflat în faliment, neîncasând prime de asigurare, nepreluând patrimoniul sau parte din patrimoniul asigurătorului aflat în faliment, și neavând nicio convenție sau contract de mandat sau reprezentare cu asigurătorii aflați în faliment.

Cat privește contribuția datorata de asigurători Fondului, aceasta este o obligație ex legeni, actul prin care se stabilește și se individualizează obligația de plată a unui asigurător către Fond, constituind titlu de creanță, potrivit dispozițiilor art. 9 din aceeași lege.

Mai mult decât atât, Decizia ASF nr. 2034/27.08.2015 prevede Ia art. 5 faptul ca, "Societatea are obligația predării în termen de cel mult 30 zile de la publicarea deciziei de închidere a procedurii de redresare financiară prin administrare specială către Fondul de garantare a evidențelor complete ale dosarelor de daună, precum și a evidențelor tehnico-operative și contabile aferente acestor dosare, în vederea publicării listei potențialilor creditori în asigurări, conform art. 23 alin. (1) din Legea nr. 503/2004, republicată ".

Prin urmare, Fondul nu a preluat patrimoniul sau parte din patrimoniul B., ci exclusiv dosarele de daună, precum și evidențele tehnico-operative și contabile aferente acestor dosare. Prin urmare, a desfășurat o activitate administrativa, activitate care se continuă în toate celelalte etape stabilite de lege, prin primirea și înregistrarea cererilor petenților, analizarea dosarelor, aprobarea sau respingerea acestor petiții de către Comisia speciala și finalizarea activității, prin emiterea de ordine de plata sau decizii de respingere a petițiilor creditorilor de asigurări.

Raționamentul instanței de fond este unul fundamental greșit, obligațiile Fondului fiind în realitate obligații proprii, noi, ex legem, și nu o continuare/preluare a obligațiilor asigurătorilor în faliment, Fondul neînlocuind asigurătorii faliți în raporturile lor juridice de asigurare, ci constituind un sprijin pentru creditorii de asigurări ai unui asigurător insolvent, ca pentru în timp determinat și în cadrul plafonului de garantare de 450.000 RON, să primească despăgubiri/indemnizații din fondurile sale.

Interpretarea dată de către prima instanță este de natură să încalce flagrant scopul înființării FGA, precum și modalitatea de funcționare a mecanismului garantării, prevăzut de art. 2 alin. (1) și (3) și art. 11 din legea 213/2015. În acest sens, introducerea de către legiuitor, prin Legea nr. 213/2015, a plafonului maxim care poate fi obținut de un creditor de asigurări este justificată tocmai de nevoia de a proteja asigurații și, mai ales, asiguratul RCA de o eventuală plată a daunei.

Pe de altă parte, necesitatea limitării acoperirii daunelor din FGA la un plafon de garantare maxim, rezulta din faptul ca FGA nu preia funcțiile unui asigurător, ci doar reprezintă un ultim resort (o ultimă sursă) de acoperire a despăgubirilor pentru creditorii de asigurări a unei societăți de asigurare în faliment. în niciun caz nu se poate susține că FGA "am preluat riscul din piața", căci într-o astfel de ipoteză ar însemna fie că este succesor al B., fie fidejusor al acesteia. Or, o astfel de ipoteză nu poate fi nicidecum acceptată, de vreme ce FGA este o schemă de garantare.

Prin urmare, și din această perspectivă concluzia primei instanțe apare ca vădit nelegală, scopul înființării FGA și modalitatea în care legiuitorul a înțeles să reglementeze mecanismul garantării fiind de natură să infirme în mod evident aceasta concluzie.

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare solicitând, în esență, respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate ca temeinică și legală.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând criticile invocate în recurs, raportat la sentința atacată și la actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin cererea de plată nr. x/09.12.2015, s-a solicitat Fondului de Garantare a Asiguraților acordarea indemnizației în cuantum de 2.202,49 RON reprezentând contravaloare reparație efectuată la autoturismul cu număr de înmatriculare x, în privința căruia a fost emisă polița CASCO nr. x/09.04.2014 de B..

Prin Decizia nr. 4488/27.02.2017, Fondul de garantare a asiguraților a respins cererea de plată nr. x/09.12.2015 formulată de S.C. A. S.A., reținând, prin raportare la dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. e) coroborate cu cele ale art. 15 alin. (2) din Legea 213/2015, că în privința reclamantei deja s-a aprobat și achitat suma de 450.000 RON din disponibilitățile Fondului, limită maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015, pe creditor de asigurare, nu pe creanțe de asigurare.

De asemenea, s-a constatat că, în cauză, calitatea de creditor de asigurare aparține finanțatorului S.C. A., iar nu utilizatorului E., atât raportat la calitatea acestuia de proprietar al bunului mobil, conform certificatului de înmatriculare, dar și prin prisma cesionării poliție de asigurare CASCO, în care figurează ca și asigurat utilizatorul E.. S-a reținut că principalul efect al cesiunii drepturilor decurgând din contractul de asigurare este acela că, în caz de producere a riscului asigurat, indemnizația de asigurare se va plăti cesionarului contractului de asigurare, indiferent de persoana care a încheiat contractul și eventual a achitat primele de asigurare sau o parte din cuantumul acestora.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6) C. proc. civ. este nefondat. Hotărârea recurată este motivată, instanța de fond a expus motivele de fapt și de drept care au condus la admiterea acțiunii, nu cuprinde motive contradictorii sau străine de natura cauzei.

De asemenea, motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8) C. proc. civ. este nefondat.

Din analiza conținutului cererii de plată, coroborat cu înscrisul intitulat "împuternicire" emis de A., din care rezultă că în cuprinsul împuternicirii se menționează "cererea de plată semnată de asigurat este valabilă doar în cazul daunei parțiale….În măsura în care dauna este totală/furt/pieirea bunului sau daună majoră, toate drepturile sunt cesionate A.", prima instanță a constatat în mod corect că în cauză fiind vorba despre o daună parțială (aspect necontestat de părți), cererea a fost formulată în nume propriu de utilizatorul E., și nu în calitate de împuternicit al finanțatorului A.. Față de aceste împrejurări, în mod greșit a fost analizată calitatea de creditor de asigurări în sensul art. 4 alin. (1) lit. b) Legea 213/2015 în privința finanțatorului.

Pe de altă parte, sunt nefondate și criticile recurentului care vizează înțelesul noțiunii de creditor de asigurare/creditor unic de asigurare raportat la existența plafonului maxim în sumă de 450.000 RON.

Din această perspectivă, este relevantă Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca urmare a sesizării Înaltei Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin încheierea din 30 octombrie 2019 dată în Dosarul nr. x/2017, asupra următoarelor chestiuni de drept:

- dacă prin creditor de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților (Legea nr. 213/2015), se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispozițiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 503/2004) pentru toate creanțele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanța de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanțelor, sau pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanță în parte.

Prin Decizia nr. 29/02.03.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admițând sesizarea formulată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2017, a stabilit că,

"În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte".

Așadar, potrivit Deciziei nr. 29/02.03.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 509 din 15 iunie 2020, obligatorie pentru instanțele de judecată în temeiul art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

De asemenea, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, iar plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se execută dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizațiilor către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO pentru fiecare creanță în parte.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că nu sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., invocate de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, interpretarea și aplicarea de către judecătorul fondului a normelor de drept material, cu referire la art. 4 alin. (1) lit. e) și art. 15 alin. (2) fiind corectă, iar hotărârea instanței de fond nu cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei.

Nu se mai impune analiza celorlalte critici formulate în calea de atac, toate acestea fiind dezlegate prin Decizia nr. 29/02.03.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, obligatorie.

Pentru aceste motive, hotărârea instanței de fond este legală, motivele de recurs fiind nefondate.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 3863 din 23 octombrie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 decembrie 2020.