ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3271/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 11.12.2019 pe rolul Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat contestație, solicitând anularea ca nelegală și netemeinică a Deciziei nr. 21709 emisă de pârât la data de 18.11.2019, obligarea pârâtei la plata sumei de 450.000 RON reprezentând limita plafonului de garantare stabilită de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 și, în egală măsură, parțial despăgubiri ce i se cuvin în temeiul poliței de asigurare de garanții contractuale seria x nr. x/07.10.2014 emisă de B. S.A., contractant C. S.R.L. (actualmente D. S.R.L.).

Hotărârea primei instanțe. Prin sentința civilă nr. 598/2020 din 3 iulie 2020, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea privind pe reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Cererea de recurs. Împotriva sentinței civile nr. 598/2020 din 3 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.R.L. prin care a solicitat casarea sentinței recurate și în rejudecare să admită cererea sa de chemare în judecată. În susținerea cererii de recurs, recurenta-reclamantă a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., dezvoltând următoarele critici: Recurenta apreciază că instanța de fond a efectuat o motivare succintă aspect ce face ca hotărârea dată să fie criticabilă din perspectiva legalității acesteia, în măsura în care nu creează transparență asupra silogismului judiciar care explică și justifică dispozitivul și nu arată, la situația concretă dedusă judecării, care a fost parcursul logic al concluziei exprimate. Motivarea sau considerentele unei hotărâri înseamnă expunerea temeiurilor de fapt și de drept pe care se bazează judecătorul în darea hotărârii. Obligația de a motiva hotărârea este impusă de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și constituie garanția că textele de lege au fost aplicate cu strictețe iar faptele au fost interpretate obiectiv. Analiza judecătorului în legătură cu motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea în vederea pronunțării unei anumite soluții trebuie sa fie clară, simplă, precisă, concisă și fermă, adică să aibă putere de convingere. Judecătorul este ținut să arate în motivarea hotărârii pentru ce a admis o probă sau a respins un alt mijloc de apărare. Pentru ca hotărârea să fie considerată motivată, magistratul nu este obligat să răspundă în mod special fiecărui argument invocat de părți, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că a răspuns acestor argumente în mod implicit. Raportând aprecierile teoretice și de practică judiciară evocate prin cererea de recurs, reclamanta a susținut că sentința recurată este cel puțin lapidară, iar judecatorul fondului a pronunțat și motivat o hotărâre ce nu se circumscrie nicidecum prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta reclamantă a susținut că prin sentința cu privire la care a înțeles a exercita recursul s-a opinat de către instanța de fond că:,,... producerea riscului asigurat nu implica doar constatarea neexecutării integrale a obligațiilor contractuale la împlinirea termenului stabilit prin contract ci, în raport de particularitățile contractului, respectiv de faptul că executarea obligațiilor C. implica derularea unei perioade de timp, se poate discuta despre producerea riscului și în situația existenței unei neexecutări considerabile la momentul încheierii poliței, aspect care face ca executarea obligațiilor contractuale în viitor să devină improbabilă sau imposibilă. Astfel, instanța are în vedere că polița de asigurare pentru garantarea executării obligațiilor contractuale nu a fost încheiată de persoana asigurată la momentul încheierii contractului dintre părți ci abia la un moment ulterior, la solicitarea expresă a reclamantului, când exista o nerespectare considerabilă a termenelor de executare și se prefigura o neexecutare a obligațiilor, deci pentru asigurarea unui risc care se produsese, chiar dacă efectele acestuia încă nu erau încă epuizate." Această opiniei dar și identificarea ipotezei statuate de legiuitor în dispozițiile art. 2.205 C. civ., este criticabilă din două perspective: După cum ne spun dispozițiile art. 2.199 alin. (1) C. civ., prin contractul de asigurare, contractantul asigurării sau asiguratul se obligă să plătească o primă asigurătorului, iar acesta din urmă se obligă ca, în căzul producerii riscului asigurat (s.n.), să plătească o indemnizație, după caz, asiguratului, beneficiarului asigurării sau terțului păgubit. In același timp dispozițiile art. 2201 alin. (1) arată că polița de asigurare trebuie să indice, printre altele, riscurile ce se asigură respectiv situațiile în care ia naștere obligația asigurătorului de a-1 despăgubi pe asigurat/beneficiar/terț păgubit. Recurenta-reclamantă apreciază că întârzierile înregistrate de asigurat în aducerea la îndeplinire a obiectului contractului nu pot fi asimilate nicidecum neexecutării/neaducerii la îndeplinire a acelorași obligații, existând, pe de o parte, posibilitatea ca părțile semnatare să fi procedat la prelungirea perioadei de valabilitate a contractului prin semnarea de acte adiționale și, pe de altă parte, chiar în condițiile apariției de întârzieri, posibilitatea ca asiguratul să se fi mobilizat și să-și îndeplinească integral obligațiile înainte de data la care a expirat perioada de valabilitate a contractului, respectiv data de 17.11.2014, în oricare dintre cele două situații nemaiputându-se vorbi despre apariția riscului asigurat așa cum este acesta definit de Condițiile de asigurare, respectiv neexecutarea obligațiilor contractuale. În accepțiunea recurentei, instanța de fond a asimilat, în mod nepermis și în totală contradicție cu prevederile art. 1.9, 2.1 și 3.1 din Condițiile de asigurare și cele ale art. 3 și 15 din Clauza de garantare privind buna execuție a contractului mai sus evocate, întârzierile înregistrate de Asigurat în executarea obligațiilor asumate contractual cu neexecutarea acelorași obligații. Este evident că opinia instanței de fond este una ce vine în totală contradicție cu preyederile consacrate de art. 1350 alin. (1) și (2) C. civ.: "(1) Orice persoană trebuie sa își execute obligațiile pe care Je-a contractat. (2) Atunci când, fără justificare, nu își îndeplinește această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părți șl este obligată să repare acest prejudiciu, în condițiile legii." Este de netăgăduit natura obligației asumate de Asigurat (C. S.R.L) prin contractul încheiat cu recurenta-reclamantă respectiv una de rezultat și nicidecum una de mjjloace, relevante sub acest aspect fiind prevederile art. 1481 alin. (1) C. civ.: "în cazul obligației de rezultat, debitorul este ținut să procure creditorului rezultatul promis." . Obligația de rezultat este aceea în care obiectul și scopul urmărite de părți sunt bine precizate astfel încât debitorul se obligă ca prin acțiunea sau inacțiunea sa să obțină un anumit rezultat în favoarea creditorului său. Obligația se consideră a fi executată numai dacă rezultatul la care s-a obligat debitorul a fost obținut. Dacă nu se obține rezultatul dorit se presupune că debitorul s-a aflat în culpă și este răspunzător de urmările cauzate, în sarcina acestuia operând o prezumție legală de culpă ce rezultă natural din neobținerea rezultatului la care s-a obligat. În raport de prevederile contractuale, recurenta susține că obligația de rezultat era una ce trebuia adusă la îndeplinire până la o dată certă (17.11.2014), această dată certă fiind momentul limită până la care Asiguratul (C. S.R.L.) era ținut a-și îndeplini obligațiile asumate, neîndeplinirea obligațiilor până la împlinirea acestui termen reprezentând, conform Condițiilor de asigurare, riscul asigurat pe care asigurătorul a înțeles a-1 prelua prin încasarea primei de asigurare și emiterea poliței de asigurare. Opinia conform căreia, la momentul încheierii poliței de asigurare, dată fiind existența unor întârzieri față de calendarul obligațiilor asumate de Asigurat, ar fi devenit improbabilă ducerea la bun sfârșit a contractului evidențiem faptul că acestea vin în totală și evidentă contradicție cu însăși definiția noțiunii de risc asigurat, una dintre caracteristicile acestuia fiind tocmai aceea că este un eveniment care s-a petrecut deja pentru că altfel nu ne regăsim în prezența unei obligații de dezdăunare a asigurătorului . În referire la considerentele instanței de fond în sensul că:,,... exista o nerespectare considerabilă a termenelor de executare și se prefigura o neexecutare a obligațiilor, deci pentru asigurarea unul risc care se produsese, chiar dacă efectele acestuia încă nu erau încă epuizate.", invederează recurenta că, nu se poate susține nicidecum că prefigurarea unei situații (a unui posibil risc asigurat) ar fi de natură a atrage după sine o obligație de dezdăunare în sarcina asigurătorului, numai apariția, determinată în concret, a riscului asigurat (eveniment asigurat) fiind momentul definitoriu cu privire la nașterea unei obligații de dezdăunare a asigurătorului. Recurenta mai arată că a învederat instanței de fond faptul că în condițiile în care s-ar subscrie opiniei FGA în sensul că riscul asigurat (eveniment cu urmări dăunătoare, posibil să se producă în viitor, împotriva căruia o persoană se asigură) ar fi reprezentat de neîndeplinirea obligațiilor contractuale de către asiguratul/furnizor (C. SRL), alta decât cea privind finalizarea obiectului contractului până la data de 17.11.2014 și astfel acest risc asigurat s-ar fi produs anterior momentului asumării răspunderii de către asigurător (01.10.2014) și văzând mențiunea din Nota de la fila x a Referatului conform cu care asigurătorul (B.) avea cunoștință despre faptul că între părți exista un contract în derulare, ia naștere o întrebare, pe deplin justificată, respectiv în ce jmăsură FGA se poate prevala de o atare situație în respingerea unei cereri de plată recurate motivele pentru care aceste alegații au fost îndepărtate și astfel s-ar fi apreciat că sunt nefondate. În opinia recurentei răspunsul la această întrebare nu poate fi decât unul singur anume că FGA nu poate invoca apărări ce vin în contradicție cu principiul de drept consacrat de adagiul latin nemo auditur propriam turpitudinem aliegans și potrivit căruia, nimeni nu poate să obțină foloase invocând propria sa vină, incorectitudine, necinste, și nici să se apere valorificând un asemenea temei și spunem aceasta motivat de faptul că este mai mult decât evident că într-un litigiu ce s-ar fi purtat între compania noastră și asigurător acesta din urmă nu ar fi fost în măsură a formula apărări în contra principiului de drept mai sus evocat. Deși legiuitorul român nu a consacrat în legislație în mod expres aplicarea acestui principiu el transpare cu suficiență din interpretarea dispozițiilor art. 1351, 1354, 1360 și 1361 C. civ. care enumera, restrictiv, cauzele exoneratoare de răspundere civilă, indiferent de natura acesteia.

Apărările formulate în cauză. Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a depus întâmpinare la cererea de recurs, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Procedura de soluționare a recursului. Cu privire la examinarea recursului în completul filtru În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 05 noiembrie 2020 s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 07 iunie 2022, în ședință publică, cu citarea părților. II. Considerentele și soluția Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat pentru cele în continuare arătate: Înalta Curte în ceea ce privește situația litigioasă dintre părți, apreciază ca fiind relevantă situația de fapt din care reține următoarele: Între recurenta-reclamantă A. S.R.L. și Ministerul pentru Societatea Informațională la data de 17.12.2013 s-a încheiat contractul de finanțare nr. x având ca obiect acordarea unei finanțări nerambursabile pentru implementarea proiectului cod SMIS 46419 "Eficientizarea activității A. prin implementarea unor soluții TIC moderne" La data de 20.03.2014 între reclamantă și C. S.R.L. s-a încheiat contractul de furnizare produse și servicii nr. x având ca obiect vânzarea și punerea la dispoziție de către furnizor, a licențelor de utilizare a soluțiilor software E. (soluție de gestiune a resurselor unei companii), F. (aplicație de management a depozitelor) și AM (aplicație de management a mijloacelor fixe și obiectelor de inventar), data limită asumată de furnizor pentru aducerea la îndeplinire a obiectului contractului fiind 17.11.2014 . La data de 07.10.2014 între B. S.A. în calitate de asigurător, C. S.R.L. în calitate de contractant și recurenta-reclamantă A. S.R.L. în calitate de beneficiar garanție s-a încheiat polița de asigurare de garanții contractuale seria x nr. x/07.10.2014 având drept anexă Garanția de bună execuție nr. x/07.10.2014 emisă de B. S.A. La data de 10.10.2014 s-a întocmit un raport intermediar de audit tehnic pentru determinarea stadiului de implementare a proiectului și a gradului de realizare a obligațiilor asumate, care a constatat că sistemul informatic nu era funcțional fiind livrate de către furnizor doar livrabilele din faza de analiză a proiectului. Între părți a existat o corespondență privind executarea obligațiilor contractuale, respectiv: - notificare nr. x/14.04.2014 prin care se atrage atenția că potrivit graficului de implementare aferent contractului nr. x din 20.03.2014etapa de analiză pentru modulul F. avea ca termen data de 07.04.2014 și solicită comunicarea motivelor întârzierii; - notificare nr. x/16.05.2014 prin care se atrage atenția că potrivit graficului de implementare aferent contractului nr. x din 20.03.2014 etapa de analiză pentru modulul E. avea ca termen data de 09.05.2014 și solicită comunicarea motivelor întârzierii; - notificare nr. x/01.09.2014 prin care se atrage atenția că potrivit graficului de implementare aferent contractului nr. x din 20.03.2014 etapa de analiză pentru modulul AM avea ca termen data de 29.08.2014 și solicită comunicarea motivelor întârzierii; - adresa nr. x/09.10.2014 se solicită C. constituirea unei polițe de garanție de bună execuție pentru întreaga valoare a contractului. Prin adresa nr. x/10.12.2014 C. a comunicat imposibilitatea de a finaliza ultima etapă a proiectului, aspect care a determinat reclamantul să recurgă la serviciile altor două societăți (G. S.R.L. și Altimate SRL). Ulterior acestei relații comerciale dintre recurenta-reclamantă A. S.R.L. și C. S.R.L., la data de 23.02.2017, în temeiul poliței de asigurare de garanții contractuale seria x nr. x/07.10.2014 recurenta-reclamantă s-a adresat Fondului de Garantare a Asiguraților cu o cerere de plată solicitând acordarea sumei de 450.000 RON (limita plafonului de garantare stabilit de Legea 213/2015), care a fost respinsă de intimatul-pârât prin decizia nr. 21709/18.11.2019 . Înalta Curte, în ceea ce privește sentința recurată din perspectiva primului motiv de casare invocat prin cererea de recurs de către recurenta-reclamantă, respectiv cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. apreciază că acesta este neîntemeiat. Înalta Curte apreciază că instanța de fond a reținut în mod corect elementele de fapt care au condus la respingerea cererii de chemare în judecată prin care s-a solicitat anularea ca nelegală și netemeinică a Deciziei nr. 21709 emisă de intimatul-pârât la data de 18.11.2019. În susținerea motivului de casare prevăzut de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta susține că instanța de fond nu a prezentat transparență asupra silogismului judiciar care explică și justifică dispozitivul și nu arată parcursul logic al concluziei exprimate. Înalta Curte constată sunt nefondate criticile emise de recurenta-pârâtă, deoarece instanța de fond a reținut cum s-a arătat și mai sus cronologia relației comerciale dintre recurenta-reclamant și S.C. C. S.R.L. din perspectiva situației litigioase rezultate între recurentă și intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, nefiind relevate argumente contradictorii ori străine de natura pricinii, care să se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Totodată, instanța de fond a reținut prin raportare la prevederile art. 2199 alin. (1) și art. 2205 alin. (1) din C. civ., că producerea riscului asigurat nu implica doar constatarea neexecutării integrale a obligațiilor contractuale la împlinirea termenului stabilit prin contract ci, în raport de particularitățile contractului, respectiv de faptul că executarea obligațiilor C. implica derularea unei perioade de timp, se poate discuta despre producerea riscului și în situația existenței unei neexecutări considerabile la momentul încheierii poliței, aspect care face ca executarea obligațiilor contractuale în viitor să devină improbabilă sau imposibilă. Astfel fiind, hotărârea recurată respectă condițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., respectiv a avut în vedere stabilirea situației de fapt, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată, fără a se putea reține elemente contradictorii, sau străine de natura pricinii în privința considerentelor sentinței recurate. În consecință, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei considerente pentru care, acest prim motiv de casare este nefondat. În ceea ce privește criticile circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că și acestea sunt nefondate prin raportare la analiza efectuată de instanța de fond asupra argumentelor de fapt și drept relevante speței. Așadar, instanța de fond în analiza cauzei a avut la dispoziție elementele privitoare la situația de fapt, temeiurile de drept aplicabile contractului de asigurare și clauzele contractului de asigurare încheiat de B. S.A. în calitate de asigurător, C. S.R.L. în calitate de contractant și recurenta-reclamantă A. S.R.L. în calitate de beneficiar garanție. Potrivit art. 2.1. din condițiile generale ale Poliței de asigurare de garanții contractuale seria x nr. x/07.10.2014 privind asigurarea de garanții contractuale asiguratorul "garantează față de terțul beneficiar îndeplinirea obligațiilor contractuale asumate de asigurat față de acesta, în cazul în care asiguratul nu poate onora la data solicitării de plată a despăgubirii transmisă de beneficiar ca urmare a producerii unui eveniment asigurat, în conformitate cu prevederile contractului de bază." Conform contractului nr. x/20.03.2014 data limită până la care obligațiile contractuale ar fi trebuit executate era 17.11.2014, însă, astfel cum reiese din conținutul contractului, din corespondența purtată de părți și indicată mai sus, dar și din conținutul raportului de audit intermediar, executarea obligațiilor contractuale de către prestator implica o perioadă de timp considerabilă, astfel că chiar părțile au stabilit la momentul încheierii contractului un interval de timp de 8 luni pentru executarea obligațiilor, iar în cadrul acestui interval au fost îndeplinite o serie de obligații, însă, o parte considerabilă au rămas neexecutate. Astfel în mod corect a reținut instanța de fond că, obligațiile pentru a căror îndeplinire s-a angajat C., nu erau obligații care ar fi putut fi executate în integralitate cel mai târziu chiar și în ultima zi a termenului stabilit prin contract, astfel cum susține reclamantul, ci îndeplinirea acestora implica mai multe etape de implementare și ulterior testare. Din concluziile raportului intermediar de audit din 02.10.2014, practic anterior încheierii poliței de asigurare seria x nr. x/07.10.2014 s-a reținut că sistemul informatic nu era în stare de funcționare fiind livrate de către furnizor și recepționate de beneficiar doar livrabilele din faza de analiză a proiectului, în contrast cu calendarul aprobat al proiectului. Or, potrivit art. 2199 alin. (1) C. civ., "Prin contractul de asigurare, contractantul asigurării sau asiguratul se obligă să plătească o primă asigurătorului, iar acesta din urmă se obligă ca, în cazul producerii riscului asigurat, să plătească o indemnizație, după caz, asiguratului, beneficiarului asigurării sau terțului păgubit." Iar în conformitate cu prevederile art. 2205 alin. (1) din același act normativ: "Contractul de asigurare se desființează de drept în cazul în care, înainte ca obligația asigurătorului să înceapă a produce efecte, riscul asigurat s-a produs ori producerea acestuia a devenit imposibilă, precum și dacă, după ce obligația menționată a început să producă efecte, intervenirea riscului asigurat a devenit imposibilă." Argumentul instanței de fond care a stat la soluției de respingere a cererii de chemare în judecată, conform căruia polița de asigurare pentru garantarea executării obligațiilor contractuale nu a fost încheiată de persoana asigurată la momentul încheierii contractului dintre părți, ci abia la un moment ulterior, la solicitarea expresă a reclamantului, când deja exista o nerespectare considerabilă a termenelor de executare și se prefigura o neexecutare a obligațiilor, în contextul situației de fapt prezentate, confirmă că părțile au adoptat o conduită pentru asigurarea unui risc care se produsese, chiar dacă efectele acestuia încă nu erau încă epuizate și astfel au încălcat prevederile textelor de lege enunțate mai sus. Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor invocate de recurentul-reclamant, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 598/2020 din 3 iulie 2020 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.