ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 612/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la data de 08 septembrie 2021, sub nr. x/2021, reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtei la plata sumei reprezentând diferența dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului - teren situat în str. x localitatea Timișoara, jud. Timiș și valoarea de 5.330.000 RON reprezentând prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/28.10.2010, adică suma de 4.764.658 RON, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății efective. Totodată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății. I.

Sentința pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă Prin sentința civilă nr. 873 din 20 mai 2022, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă și a respins acțiunea formulată de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca prescrisă. Împotriva sentinței tribunalului a formulat apel apelantul-reclamant Statul Român prin Ministerul Finanțelor. I.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie Prin decizia civilă nr. 194A din 16 februarie 2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins ca nefondat apelul formulat de apelantul-reclamant Ministerul Finanțelor Publice în reprezentarea Statului Român împotriva sentinței civile nr. 873/20.05.2022 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților. I.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 194A din 16 februarie 2023 a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român. Invocând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel. În susținerea acestui motiv de recurs, recurentul-reclamant a învederat că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă. Astfel, a învederat că, în aplicarea acestor dispoziții legale, instanța de apel în mod greșit a reținut că momentul de început al curgerii termenului de prescripție este momentul emiterii Deciziei nr. 9014/08.12.2010 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, reprezentând titlul de despăgubire, sau cel mai târziu acela la care a fost emis titlul de conversie nr. 132/10.01.2011, care a fost comunicat Fondului Proprietate, unde Statul deținea la acel moment calitatea de acționar unic. Totodată, recurentul-reclamant a indicat statuările Înaltei Curți de Casație și Justiție dintr-o decizie de speță (decizia nr. 513/07.03.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă), susținând că, prin prisma interpretării date de Înalta Curte dispozițiilor legale aplicabile în materia prescripției dreptului la acțiune, instanța de apel, în mod eronat, a apreciat că momentul de la care recurentul-reclamant ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba (stabilită cu certitudine), cât și pe cei responsabili de producerea acesteia, este momentul emiterii deciziei de despăgubire. De asemenea, a susținut că instanța de apel a analizat în mod eronat regulile generale din materia prescripției dreptului la acțiune, sens în care recurentul-reclamant a redat câteva aspecte teoretice legate de această instituție juridică. A mai susținut că o condiție esențială pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală o reprezintă existența unui prejudiciu. Pentru a se putea repara prejudiciul cauzat victimei, acesta trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să fie cert, să nu fi fost reparat încă, să fie direct, să fie personal și să rezulte din încălcarea sau atingerea unui interes legitim. Cât timp instanța de fond a calificat cererea reclamantului în despăgubiri ca fiind una de drept comun, întemeiată pe dispozițiile art. 1000 C. civ., față de prevederile art. 25 alin. (2), art. 35 și art. 37 din Decretul nr. 31/1954, transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului român pentru fapte care aparțin instituțiilor acestuia și nu lui însuși. Referitor la răspunderea statului, în materie sunt aplicabile normele dreptului public, în concepția cărora el are răspundere directă, dar numai pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale. Statul nu poate fi ținut responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenții săi, deoarece aceștia, cât privește modul de a le îndeplini, nu se află într-un raport de dependență față de autoritatea statului. Pe de altă parte, chiar dacă atât pârâta din prezenta cauză, cât și organul emitent al deciziei de despăgubire s-au aflat la momentul derulării procedurii administrative în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor, aceasta nu înseamnă că existau pârghiile legale necesare identificării și cuantificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat prin prezenta acțiune, având în vedere că este vorba de persoane juridice de sine stătătoare, cu atribuții diferite. În al doilea rând, nici la data întocmirii raportului inițial de evaluare și nici ulterior nu a existat niciun indiciu care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să justifice exercitarea unui eventual control ce ar fi avut temei în relația de subordonare dintre minister și pârâtă. Suplimentar, recurentul-reclamant a apreciat că nu poate fi reținut ca moment de început al termenului de prescripție data indicată de Curtea de Apel București, deoarece, la acel moment, se cunoștea numai valoarea măsurilor reparatorii acordate persoanelor îndreptățite, iar nu existența unei pagube. Or, cunoașterea cuantumului măsurilor reparatorii acordate nu echivalează cu cunoașterea existenței pagubei. Mai mult, chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorității pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi și finalizat prin Decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea măcar a existenței pagubei, deoarece, identificarea unor aspecte vizând nerespectarea Standardelor Internaționale de Evaluare, nu generează prin sine, existența unui prejudiciu, ci determinarea acestuia nu se poate face, în prezenta cauză, decât printr-o nouă evaluare. Deci, recurentul-reclamant din prezenta cauză era în imposibilitate de a cunoaște "existența pagubei" la momentul indicat de instanța de control judiciar în apel. Din analiza circumstanțelor cauzei se disting următoarele raporturi de prepușenie: raportul de prepușenie născut între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și experții evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză; raportul de prepușenie născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și consilierii care au avizat rapoartele de expertiză pentru a intra în ședință, aceștia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare. În consecință, prin prisma considerentelor dezvoltate, rezultă că instanța de apel în mod eronat a apreciat că reclamantul-reclamant ar fi avut posibilitatea de a cunoaște prejudiciul, mai devreme de data înregistrării în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. x/18.02.2020 emise de autoritatea pârâtă prin care reclamantul a fost încunoștiințat despre diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de standardele internaționale de evaluare. În concluzie, nu exista posibilitatea obiectivă ca Ministerul Economiei și Finanțelor, prin cei doi reprezentanți, să cunoască paguba sau să fi putut identifica existența acesteia de la data emiterii titlului de despăgubire, așa cum greșit a reținut instanța de apel. Cu privire la susținerea instanței de apel că în speță "trebuie avute în vedere și considerentele expuse de Înalta Curte de Casație și Justiție în cuprinsul Deciziei în interesul legii nr. 19/2019, care se aplică mutatis mutandis și în prezenta cauză (...)", recurentul-reclamant a susținut că raționamentul instanței de apel, care a stat la baza admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune, are la origine interpretarea eronată a unor paragrafe din respectiva decizie. Astfel, fără a ține cont de specificul situației de fapt și de drept dezlegate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea cererii de recurs în interesul legii, instanța de apel și-a însușit concluziile reținute în decizie și le-a aplicat în prezenta cauză făcând abstracție de faptul că în cauză este vorba de o altă materie de drept. În drept au fost invocate toate actele normative invocate în cuprinsul recursului. I.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a învederat că cererea de recurs nu este motivată temeinic și a înțeles să invoce excepția inadmisibilității formulării recursului. În susținerea acestei excepții, intimata-pârâtă a învederat că partea adversă a înțeles să se folosească de un argument deja statuat în mod definitiv într-o speță similară, prin decizia civilă nr. 501/15.03.2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2021, în care instanța de recurs a menținut hotărârea instanței de fond prin care s-a respins cererea de chemare în judecată ca prescrisă prin admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune. Intimata-pârâtă a mai învederat că se poate opune efectul pozitiv al autorității de lucru judecat într-un alt litigiu dacă are legătură cu soluționarea cauzei. Pentru motivele arătate, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil. În drept a invocat dispozițiile art. 205-208, art. 483 și urm. C. proc. civ. și actele normative menționate în cuprinsul întâmpinării. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse: Prin cererea de recurs dedusă judecății, recurentul-reclamant critică decizia recurată pe motiv că a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse în dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă. Aceste critici de nelegalitate, subsumate motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au caracter nefondat și, ca atare, nu pot fi primite pentru argumentele ce vor fi înfățișate. Astfel, Înalta Curte reține că prin acțiunea cu care a învestit instanța, reclamantul a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților motivat de faptul că aceasta a săvârșit fapta ilicită constând atât în întocmirea raportului de expertiză de către experți autorizați în calitate de prepuși ai pârâtei, cât și în omologarea de către aceasta a raportului de evaluare nr. x/28.10.2010, întocmit de S.C. A. S.A. în dosarul de despăgubire nr. x, ceea ce a condus la prejudicierea bugetului de stat prin plata contravalorii unor despăgubiri mult peste valoarea reală de piață a proprietăților imobiliare evaluate, respectiv 5.330.000 RON. De asemenea, se reține că în baza raportului de evaluare nr. x/28.10.2010 a fost emisă de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor decizia de despăgubire nr. 9014/08.12.2010 în favoarea beneficiarului B. pentru suma de 5.330.000 RON. În acest context, a fost emis de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților titlul de conversie nr. 132/10.01.2011, în cuantum de 5.330.000 RON, reprezentând un număr de acțiuni de 5.330.000 acțiuni, calculate la prețul mediu ponderat de 1 leu/acțiune. Prima instanță a respins cererea de chemare în judecată ca prescrisă, instanța reținând în considerentele sentinței, în esență, că momentul obiectiv de la care curge termenul de prescripție este data emiterii Deciziei de despăgubire nr. 9014/08.12.2010 prin care a fost validat raportul de evaluare efectuat în dosarul nr. x C. civ., astfel că statul a avut la dispoziție un termen de 3 ani de la emiterea deciziei, în care trebuia să depună diligențe pentru a verifica dacă despăgubirile acordate corespund valorii imobilului sau acesta a fost supraevaluat și, în acest din urmă caz, să ia măsuri în vederea recuperării prejudiciului. Soluționând apelul declarat de reclamant împotriva sentinței primei instanțe, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie l-a respins ca nefondat, reținând că momentul la care apelantul-reclamant putea și trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea este acela al emiterii Deciziei nr. 9014/08.12.2010 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, reprezentând titlul de despăgubire, sau cel mai târziu acela la care au fost emis titlul de conversie nr. 132/10.01.2011, care a fost comunicat Fondului Proprietatea, unde statul deținea la acel moment calitatea de acționar unic; de la acest moment Statul Român putea și trebuia să cunoască faptul că o eventuală supraevaluare a imobilului ar constitui o pagubă produsă de A.N.R.P și prin urmare, trebuia să depună toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și recuperarea acesteia. Așadar, de la momentul diminuării patrimoniului său cu despăgubirile acordate, Statul avea posibilitatea și obligația de a stabili paguba produsă, cât și persoanele responsabile de producerea acesteia. Sub un prim aspect, Înalta Curte reține că regula generală privind începutul prescripției extinctive având ca obiect dreptul material la acțiune este instituită de prevederile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 și este aceea că prescripția începe să curgă de la data nașterii dreptului material la acțiune. Data nașterii dreptului material la acțiune este data la care dreptul subiectiv (ori interesul legitim) este încălcat, negat ori contestat ori data la care dreptul la acțiune, chiar în lipsa unei contestări sau încălcări, trebuie exercitat. Or, în speța pendinte, dreptul subiectiv dedus judecății este un drept de creanță ce corespunde unei pretinse pagube provenite dintr-un raport supraevaluat și în baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate. În cazul acțiunii în răspundere pentru paguba cauzată prin fapta ilicită, cum este cazul de față, prescripția începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea. Această regulă specială este instituită în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care prevede că prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Această regulă specială de determinare a începutului prescripției extinctive se distinge prin stabilirea a două momente alternative de la care prescripția poate începe să curgă: fie de la momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și pe cel care răspunde de ea (nu cel care a cauzat-o), fie de la momentul obiectiv, judecătorește determinat, al datei la care trebuia, după împrejurări, să se cunoască aceste elemente. Prescripția dreptului la acțiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită nu începe deci să curgă de la data când s-a produs paguba, deși în mod obiectiv dreptul la acțiune trebuie considerat că a luat naștere de la acea dată, ca și dreptul subiectiv la reparațiune. Pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detașat momentul începerii curgerii prescripției de momentul nașterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită și, implicit, al nașterii dreptului la acțiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui răspunzător de repararea ei, stabilind că prescripția începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Prin instituirea și a unui moment obiectiv (data când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea) de la care începe să curgă prescripția, se asigură armonizarea necesității ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu necesitatea asigurării finalității practice a prescripției extinctive. Stabilirea acestui moment se întemeiază și pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea. Grefat pe toate aceste considerente cu caracter teoretic, Înalta Curte observă în speță că, prevalându-se de momentul subiectiv, respectiv data la care intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a comunicat Ministerului Finanțelor adresa nr. x/18.02.2020, prin care s-au adus la cunoștință diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile, recurentul-reclamant a susținut că nu a putut acționa mai devreme de data înregistrării acestei adrese în evidențele Ministerului Finanțelor, întrucât nu a avut posibilitatea de a cunoaște cuantumul prejudiciului. Or, această susținere a recurentului-reclamant nu poate fi primită, întrucât, așa cum s-a reținut anterior, dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 condiționează exercițiul dreptului la acțiune doar de cunoașterea existenței pagubei și a celui care răspunde de ea, iar nu de cunoașterea întinderii acesteia, care reprezintă un aspect ce ține de probațiune, iar nu un aspect care să influențeze sau să determine începutul cursului prescripției. În același timp, nu poate fi reținută susținerea recurentului-reclamant potrivit căreia chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorității pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi și finalizat prin Decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea măcar a existenței pagubei, deoarece identificarea unor aspecte vizând nerespectarea Standardelor Internaționale de Evaluare nu generează, prin sine, existența unui prejudiciu, ci determinarea acestuia nu se poate face decât printr-o nouă evaluare. Sub acest aspect, instanța de apel a reținut în mod corect incidența dezlegărilor cu valoare de principiu conținute în Decizia de recurs în interesul legii nr. 19/2019, conform căreia intervenția Curții de Conturi, prin intermediul controalelor exercitate, nu poate influența cursul prescripției extinctive, întrucât izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba, neexistând nicio dispoziție legală care să stabilească faptul că actul de control are valoarea întreruptivă a cursului prescripției, astfel încât invocarea acestuia este irelevantă. S-a statuat, de asemenea, că paguba constatată, urmare a unor astfel de controale, este preexistentă raportului Curții de Conturi și prin intermediul actului de control doar se constată abateri de la aplicarea legii, în baza unor documente care ar fi trebuit să fie la îndemâna și spre verificarea prealabilă a celui care a încuviințat o cerere în afara cadrului legal. Aceste statuări cu valoare de principiu ale instanței supreme, aplicabile mutatis mutandis și în prezenta cauză, demonstrează că existența pagubei, ca element în funcție de care să se aprecieze asupra începutului cursului prescripției înăuntrul căreia să se ceară repararea ei, nu poate avea ca premisă actul de control al Curții de Conturi (fiind preexistentă acestuia și posibil de determinat, prin recurgerea la mecanisme de control interne și prin exercitarea adecvată a prerogativelor legale, ce revin instituțiilor statului care, în speță, a presupus folosirea adecvată a resurselor financiare). În realitate, prevalându-se de aceste aspecte de fapt vizând imposibilitatea cunoașterii întinderii și respectiv, a existenței pagubei pentru argumentele arătate anterior - care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detașat momentul începerii cursului prescripției de cel al nașterii dreptului la acțiune (ca titularul dreptului să nu fie sancționat pentru că nu a putut acționa), recurentul-reclamant tinde să deplaseze data începerii cursului prescripției pentru a situa demersul lor înăuntrul termenului de prescripție. În acest sens, recurentul-reclamant identifică un singur moment de început al curgerii prescripției, respectiv cel subiectiv, reprezentat de data la care debitorul l-a înștiințat că ar avea un drept de creanță (prin transmiterea de către ANRP a adresei nr. x/18.02.2020), decurgând din diferențele de valoare constatate în privința rapoartelor de evaluare întocmite. Recurentul-reclamant ignoră faptul că scopul reglementării, atunci când a instituit și un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripția extinctivă, a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligențe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acțiunii și valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei și a celui care răspunde de ea. În exercitarea atribuțiilor sale de determinare a faptelor relevante pentru judecată, instanța de apel a stabilit că momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripție al dreptului material la acțiune în litigiul de față este momentul emiterii Deciziei de despăgubire sau cel mai târziu acela la care a fost emis titlul de conversie pe numele beneficiarului - în speță, 08.12.2010, respectiv 10.01.2011, apreciind în acest sens că la momentele respective reclamantul putea și trebuia să cunoască împrejurările relevante. Această apreciere nu este supusă cenzurii instanței de recurs, din perspectiva elementelor de fapt pe care ea se bazează. Dintre chestiunile ce pot fi examinate în recurs, se observă că este întemeiată în drept aprecierea Curții de apel cu privire la existența unei relații de subordonare a ANRP față de reclamant, având în vedere că ANRP este o instituție a statului, înființată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuții în legătură cu aplicarea legilor reparatorii și trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor (finanțată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei și Finanțelor), situație confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) și menținută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului și în coordonarea prim-ministrului. Ca atare, față de relația de subordonare consacrată legal a instituției pârâte față de reclamantul Ministerul Finanțelor, s-a reținut corect că acesta avea toate elementele necesare pentru a cunoaște atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, încă de la acea dată. Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptățește pe recurent să se prevaleze de incidența unui moment subiectiv (data la care, în 2020, debitorul împotriva căruia își îndreaptă acțiunea îi încunoștințează că ar avea o creanță) întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speță este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripției, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurentul că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptățit să acționeze. Demersul, în acești termeni, este unul care pe de o parte, nesocotește reglementarea momentului de început al cursului prescripției (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea, neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar pe de altă parte, chiar funcția și finalitatea prescripției extinctive, de a sancționa pasivitatea, lipsa de diligență, pentru lămurirea situațiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilității circuitului civil. În ceea ce privește susținerea potrivit căreia instanța de apel ar fi ignorat dispozițiile art. 25 alin. (2), art. 35 și art. 37 din Decretul nr. 31/1954, care statuează că transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului Român pentru fapte care aparțin instituțiilor acestuia, și nu lui însuși, Înalta Curte constată că și aceasta este eronată. Sub acest aspect, se constată că Statul este reprezentat în procedura administrativă de restituire de ANRP, că își exercită drepturile și obligațiile prin instituții și autorități publice cărora le deleagă o parte din atribuțiile sale și că, în temeiul acestui raport, instituția sau autoritatea publică respectivă are obligația de a acționa în reprezentarea statului pentru îndeplinirea atribuțiilor conferite de acesta, iar statul, la rândul lui, trebuie să exercite supravegherea și controlul modului în care aceste atribuții sunt îndeplinite de instituțiile sale. Prin urmare, nu este vorba de fapte aparținând instituțiilor Statului, iar nu lui însuși, cum greșit afirmă recurentul, ci de fapte săvârșite de către instituțiile Statului, în exercitarea unor atribuții ce le revin prin delegare de la acesta și de ale căror consecințe Statul răspunde. În cuprinsul memoriului de recurs, recurentul-reclamant invocă aspectele dezlegate prin Decizia nr. 513/7.03.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă. Or, pe de-o parte, considerentele evocate ale acestei decizii nu contrazic cu nimic raționamentul instanței de apel, confirmat prin prezenta decizie, ele corespunzând argumentelor teoretice anterior expuse referitor la cele două momente reglementate alternativ pentru determinarea începerii cursului prescripției și la scopul legiuitorului la momentul edictării lor. Pe de altă parte, în prezenta cauză momentul debutului termenului de prescripție a fost situat de instanța de apel ca fiind cel obiectiv (când putea și trebuia să cunoască păgubitul paguba și pe cel care răspunde de ea), deoarece cercetarea faptelor relevante a arătat că acest moment s-a produs și a avut loc anterior momentului subiectiv pretins de reclamant, astfel încât practica judiciară evocată nu poate fi considerată contrară soluției din speța pendinte, cât timp faptele sunt diferite și ele au reclamat aplicarea altei dispoziții legale, respectiv a tezei a doua din art. 8 al Decretului nr. 167/1958. Astfel, față de considerentele anterior redate, Înalta Curte constată că acțiunea recurentului-reclamant din anul 2021 (formulată la aproximativ 11 ani de la data săvârșirii faptei ilicite pretinse-din anul 2010) a fost inițiată după împlinirea termenului de prescripție de 3 ani, reglementat de art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, astfel că, instanța de apel a menținut în mod legal soluția tribunalului de respingere a acțiunii, ca fiind prescrisă. În ceea ce privește critica referitoare la faptul că instanța de apel a apreciat că în speță ar fi incidente considerentele deciziei nr. 19/2019 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii și, fără a ține cont de specificul situației de fapt și de drept dezlegate de Înalta Curte în soluționarea cererii de recurs în interesul legii, și-a însușit concluziile reținute în respectiva decizie făcând abstracție de faptul că în speța de față este vorba de o altă materie de drept, instanța de recurs apreciază că se impun următoarele precizări: Pentru a se elimina posibilele erori în calificarea juridică a unor situații de fapt și pentru a se asigura aplicarea unitară a legii în practica tuturor instanțelor de judecată, a fost creată de legiuitor instituția recursului în interesul legii. În doctrină, recursul în interesul legii este definit ca fiind acel mijloc procesual ce poate fi exercitat în scopul asigurării interpretării și aplicării unitare a legii de către toate instanțele judecătorești, atunci când se constată că prin hotărâri judecătorești definitive au fost date soluții diferite aceleiași probleme de drept. Din această definiție se desprinde concluzia că rolul și funcția recursului în interesul legii sunt acelea de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii în privința acelor probleme de drept ce au primit o dezlegare diferită prin hotărâri judecătorești definitive. Prin instituția recursului în interesul legii se atinge dezideratul legiuitorului constituant evocat în cuprinsul art. 126 alin. (3) din Constituția României, potrivit căruia "Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale." Potrivit ultimului alineat al art. 517 C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe. Astfel, decizia pronunțată de instanța supremă în interesul legii, fiind obligatorie pentru instanțe, se impune cu aceeași forță ca legea în ceea ce privește problemele de drept dezlegate. Pe de altă parte, instituirea caracterului obligatoriu al dezlegărilor date problemelor de drept judecate pe calea recursului în interesul legii nu face decât să dea eficiență rolului constituțional al Înaltei Curți de Casație și Justiție, contribuind la consolidarea statului de drept. Problema de drept supusă analizei și dezlegată prin Decizia nr. 19/2019 pronunțată în interesul legii a fost aceea de a se stabili dacă actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control marchează sau nu momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă în acțiunile inițiate de angajatori pentru recuperarea prejudiciului cauzat de salariați. Chiar dacă în speța pendinte specificul raportului juridic concret este altul, totuși există identitate de rațiune în ceea ce privește modul de calcul al termenului de prescripție atunci când se pune problema emiterii unui raport al Curții de Conturi și a efectelor acestuia. Astfel, statuările instanței supreme cu privire la momentul de început al termenului de prescripție pentru antrenarea răspunderii patrimoniale au valoare de principiu și sunt obligatorii pentru instanțe, astfel cum prevăd dispozițiile art. 517 alin. (4) C. proc. civ. Pe de altă parte, Înalta Curte constată că în speța pendinte, instanțele devolutive ale fondului cauzei au decelat momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripție extinctivă a dreptului material la acțiune, ceea ce corespunde regimului juridic al prescripției configurat de Decretul nr. 167/1958 și ulterior noul C. civ. și, chiar dacă decizia menționată a avut în vedere dispozițiile Codului muncii, regula arătată are aplicabilitate generală în materia prescripției dreptului la repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită, incidența sa nefiind condiționată de specificul raportului juridic concret, ci de atitudinea persoanei care se pretinde păgubită. Pe cale de consecință, critica recurentului-reclamant în această direcție este nefondată, instanța de apel făcând o aplicare corectă a Deciziei nr. 19/2019 pronunțate în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție din perspectiva limitelor cauzei juridice a cererii prezente de chemare în judecată, statuările instanței supreme mai sus evocate fiind incidente mutatis mutandis în cauza pendinte. În ceea ce privește excepția inadmisibilității invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare, în ședința publică de astăzi, 05 martie 2024, Înalta Curte, față de conținutul concret al argumentelor invocate în susținerea acestei excepții, a apreciat că aceasta reprezintă o apărare de fond. Astfel, se constată că, într-adevăr, prin decizia nr. 501/15.03.2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2021, a fost soluționată aceeași problemă de drept ca cea invocată și prin motivele prezentului recurs. Chiar dacă această susținere este adevărată, în speță însă nu sunt îndeplinite condițiile autorității de lucru judecat, neexistând tripla identitate de părți, obiect și cauză, după cum nu poate fi reținut nici efectul pozitiv al lucrului judecat, chiar dacă există o similaritate între împrejurările relevante ale cauzelor, care privesc însă pretinse fapte ilicite distincte. Nefiind aplicabile prevederile art. 430 și art. 431 C. proc. civ., invocarea respectivei hotărâri judecătorești nu poate fundamenta inadmisibilitatea recursului ori a apărărilor formulate prin cererea de recurs; ea nu poate avea drept fundament decât imperativul unei practici uniforme a instanțelor, necesar pentru garantarea dreptului părților la un proces echitabil; or, acesta este respectat prin pronunțarea deciziei de față. Din perspectiva tuturor acestor considerente care se contrapun argumentelor invocate de recurentul-reclamant în cererea de recurs, apreciind că nu sunt întemeiate criticile formulate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român împotriva deciziei nr. 194A din 16 februarie 2023 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.