ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 682/2024

Ședința publică din data de 7 martie 2024

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la 28 iulie 2021, sub nr. x/2021, reclamantul Ministerul Finanțelor, în nume propriu și în numele Statului Român, a solicitat obligarea pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la plata sumei de 1.120.986 RON, reprezentând diferența dintre valoarea de 1.759.600 RON, prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/16.10.2008 întocmit de S.C. Evaluar S.R.L., și valoarea de 638.614 RON, stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a terenului în suprafață de 1485 mp, situat în Timișoara, str. x, jud. Timiș, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlului de conversie, precum și a titlurilor de plată, până la data plății efective. Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlului de conversie și a titlurilor de plată până la data plății.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Prin sentința nr. 865 din 20 mai 2022, Tribunalul București, secția V-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă, și a respins acțiunea formulată de reclamantul Ministerul Finanțelor, în nume propriu și în numele Statului Român, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca prescrisă.

Prin decizia nr. 757A din 17 mai 2023, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva sentinței nr. 865 din 20 mai 2022, pronunțate de Tribunalul București, secția V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Împotriva deciziei nr. 757A din 17 mai 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a declarat recurs reclamantul Ministerul Finanțelor, în nume propriu și în reprezentarea Statului Român.

Invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a susținut că instanța de apel nu a observat faptul că a avut calitatea de reclamant în cauză și Ministerul Finanțelor, în considerarea dispozițiilor art. 41 alin. (4) din Legea nr. 165/2013.

Deși cererile de chemare în judecată și de apel au fost formulate de Ministerul Finanțelor atât în nume propriu, cât și în reprezentarea Statului Român, curtea a dispus respingerea apelului doar în ceea ce îl privește pe reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, fără a reține un argument care să-i fie opus acestei din urmă părți.

Apreciind că decizia recurată este insuficient motivată, recurentul a solicitat casarea acesteia în baza cazului de nelegalitate menționat.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susținut, în esență, că decizia recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2528 C. civ., stabilindu-se că momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripție este cel al constatărilor Curții de Conturi sau, cel mai târziu, al pronunțării sentinței civile nr. 2767 din 17 octombrie 2014 de către Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin care a fost respinsă, ca nefondată, contestația promovată de intimata Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva încheierii nr. 18/10.03.2014 și a deciziei nr. 10/2013 a Curții de Conturi.

A făcut referire la decizia nr. 513 din 7 martie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, arătând că, prin raportare la această hotărâre, în mod eronat instanța de control judiciar a apreciat că momentul obiectiv de la care reclamantul a avut posibilitatea să cunoască atât paguba, cât și pe cei responsabili de producerea acesteia este cel al pronunțării hotărârii judecătorești în calea de atac împotriva deciziei Curții de Conturi.

A susținut că măsurile dispuse prin decizia nr. 10/2013 a Curții de Conturi, a căror legalitate a fost validată prin sentința nr. 2767 din 17 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal vizau, într-o primă etapă, verificarea conformității rapoartelor de evaluare cu standardele internaționale de evaluare și doar ulterior urma a se demara o nouă evaluare în vederea stabilirii prejudiciului.

Recurentul a menționat că, la data emiterii deciziei nr. 10/2013 a Curții de Conturi, respectiv a pronunțării sentinței nr. 2767 din 17 octombrie 2014 de către Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, nu se putea reține că raportul de evaluare nr. x/2009 întocmit în dosarul administrativ nr. x/FF respecta standardele internaționale de evaluare, astfel că la momentul pronunțării hotărârii menționate nu se putea vorbi despre existența unui prejudiciu.

A arătat că, în situația în care Ministerul Finanțelor ar fi auditat activitatea intimatei, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi, finalizat prin decizia nr. 10 din 10 octombrie 2013, auditul nu ar fi condus la stabilirea pagubei, deoarece identificarea unor aspecte vizând nerespectarea standardelor internaționale de evaluare nu generează, în sine, existența unui prejudiciu, iar determinarea acestuia nu se poate face decât printr-o nouă evaluare. Ca atare, a susținut că era în imposibilitate de a cunoaște paguba la momentul indicat de instanța de apel.

Chiar dacă intimata s-a aflat, la momentul derulării procedurii administrative, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor, aceasta nu înseamnă că existau pârghiile legale necesare identificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat prin acțiunea formulată în cauză, fiind vorba despre persoane juridice de sine stătătoare, cu atribuții diferite. La data întocmirii raportului inițial de evaluare sau ulterior nu a existat vreun indiciu care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să se justifice exercitarea unui eventual control, ce ar fi avut ca temei relația de subordonare dintre minister și pârâtă.

Recurentul a mai susținut că, din circumstanțele cauzei, reies atât raportul de prepușenie născut între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și experții evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză, cât și cel născut în baza raporturilor de muncă între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și consilierii care au avizat rapoartele de expertiză, aceștia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare.

A învederat că a luat cunoștință de producerea prejudiciului ca urmare a întocmirii raportului de evaluare de către S.C. A. S.R.L., iar până la momentul la care a fost încunoștințat de pârâtă, prin adresa nr. x/18.01.2021, despre diferențele dintre valorarea imobilelor care au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață internaționale de evaluare, nu a cunoscut existența și întinderea prejudiciului.

Prin întâmpinarea depusă la 18 septembrie 2023, intimata a invocat inadmisibilitatea recursului, susținând că acesta nu este temeinic motivat, întrucât partea adversă înțelege să folosească un argument deja statuat în mod definitiv, într-o speță similară, prin decizia nr. 501 din 15 martie 2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2021. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Înalta Curte, la termenul fixat pentru soluționarea recursului, 7 martie 2024, a calificat chestiunea inadmisibilității recursului ca fiind o apărare de fond, care nu reprezintă o excepție procesuală ce vizează condițiile de exercitare ale recursului, și a rămas în pronunțare asupra recursului.

Examinând recursul prin prisma criticilor invocate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Criticile de nelegalitate deduse judecății prin intermediul căii extraordinare de atac vizează, pe de o parte, existența unei insuficiente motivări a deciziei recurate, iar, pe de altă parte, interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material privind prescripția extinctivă de către instanța de apel, argumentele recurentului fiind subsumate astfel motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

6.1 Prin criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. recurentul a susținut că hotărârea instanței de apel nu este suficient motivată, întrucât, instanța de apel nu a observat că, în cauză, a avut calitatea de reclamant și Ministerul Finanțelor, în considerarea dispozițiilor art. 41 alin. (4) din Legea nr. 165/2013. Totodată, a afirmat că, deși cererile de chemare în judecată și de apel au fost formulate atât de Ministerul Finanțelor, în nume propriu, cât și de acesta în reprezentarea Statului Român, apelul a fost respins doar în privința reclamantului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, instanța de apel neaducând niciun argument care să-i fie opus acestei din urmă părți.

Contrar susținerilor recurentului, criticile enunțate nu se circumscriu motivului de recurs invocat.

Examinând hotărârea recurată, Înalta Curte constată că instanța de apel a inserat în cuprinsul hotărârii toate mențiunile prevăzute la art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și s-a pronunțat motivat asupra tuturor criticilor invocate prin cererea de apel, sub aspect formal, instanța fiind învestită cu o singură cerere, formulată de Ministerul Finanțelor, care a acționat atât în nume propriu, cât și în reprezentarea Statului Român și care a cuprins motive comune de nelegalitate și de netemeinicie ale hotărârii de primă instanță.

Înalta Curte constată că, în dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul Ministerul Finanțelor, în nume propriu și reprezentarea Statului Român, nu a indicat critici concrete pe care le-ar fi formulat prin cererea de apel și care nu ar fi primit o dezlegare prin hotărârea recurată.

Chiar dacă în dispozitivul hotărârii recurate s-a consemnat explicit doar soluția de respingere a apelului declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva sentinței primei instanțe, această împrejurare nu are aptitudinea de a confirma aspectele de nelegalitate invocate de către recurent, din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., câtă vreme analiza curții de apel înglobează toate criticile formulate de apelanți în calea de atac anterioară, care au vizat, în esență, modalitatea de aplicare a dispozițiilor care reglementează prescripția extinctivă, precum și identificarea momentului obiectiv/subiectiv de la care termenul de prescripție al dreptului material la acțiune a început să curgă.

Pentru considerentele expuse, critica recurentului, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondată.

6.2 Nici motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este fondat.

Prioritar, se constată că prin criticile de recurs invocate prin prisma acestui motiv de casare recurentul a susținut aplicarea greșită, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 2528 C. civ.

Curtea de apel a analizat legalitatea și temeinicia hotărârii primei instanțe din perspectiva soluției pronunțate asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului, invocate de pârâtă prin întâmpinare, raportându-se, în ceea ce privește momentul de început al curgerii termenului de prescripție, la un termen de 3 ani de la emiterea deciziei nr. 2767 din 17 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Deși soluția pronunțată de curtea de apel asupra prescripției dreptului material la acțiune este corectă, în viziunea Înaltei Curți termenul de prescripție are o dată de începere diferită față de cea reținută în hotărârea recurată, respectiv data emiterii deciziei de despăgubire nr. 4380/23.04.2009 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în baza căreia a fost eliberat titlul de conversie pentru foștii proprietari ai imobilului în discuție, împrejurare ce nu poate conduce, însă, la reformarea hotărârii atacate.

Examinând, pe acest palier, decizia recurată, și suplinind motivarea curții de apel, Înalta Curte va constata caracterul nefondat al criticilor recurentului reclamant.

Potrivit art. 2.528 alin. (1) C. civ., "Prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea."

Pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detașat momentul începerii curgerii prescripției de momentul nașterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită și, implicit, al nașterii dreptului la acțiune, raportându-se astfel atât la momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui răspunzător de repararea acesteia, cât și la data la care victima a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de producerea sa (momentul obiectiv).

Prin instituirea momentului obiectiv de începere a termenului de prescripție, legiuitorul a asigurat armonizarea necesității ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu cea a asigurării finalității practice a prescripției extinctive. Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripția a fost fondat și pe culpa prezumată a victimei, care nu a depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea. În acest fel, titularul dreptului la acțiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, este îndemnat să stăruie în aflarea elementelor care să îi permită promovarea acțiunii.

În ceea ce privește răspunderea civilă delictuală - care presupune întrunirea cumulativă a condițiilor referitoare la existența prejudiciului, a faptei ilicite, a vinovăției celui care a cauzat prejudiciul, precum și a raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu - se constată că recurentul a cunoscut producerea pagubei și persoana care răspunde de cauzarea acesteia la un moment anterior celui invocat prin cererea de recurs (odată cu emiterea adresei nr. x/18.01.2021 de către pârâtă).

Astfel, prejudiciul solicitat a fi reparat prin acțiunea civilă dedusă judecății, prin angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, este reprezentat de diferența dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului teren în suprafață de 1485 mp, situat în Timișoara, str. x, jud. Timiș, și valoarea reprezentând prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare din 16.10.2008, actualizată cu indicele de inflație și dobânda legală.

În cuprinsul cererii de chemare în judecată, recurentul a arătat că fapta ilicită derivă din efectuarea deficitară a raportului de evaluare de către experții autorizați, prepuși ai pârâtei, precum și din omologarea de către aceasta a raportului de evaluare din 16.10.2008, întocmit în temeiul contractului de prestare servicii de expertiză imobiliară, bugetul de stat fiind prejudiciat prin plata contravalorii unor despăgubiri situate peste valoarea reală de piață a proprietăților imobiliare evaluate.

Recurentul a susținut și faptul că, deși la stabilirea despăgubirilor în dosarul menționat nu s-au respectat standardele internaționale de evaluare, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis decizia de despăgubire nr. 4380/23.04.2009, beneficiarului Ordinului Surorilor de Notre Dame fiindu-i eliberat titlul de conversie aferent.

Învestit fiind cu soluționarea fondului acțiunii civile, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința nr. 865 din 20 mai 2022, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților prin întâmpinare, și a respins cererea, ca prescrisă.

Soluția instanței de fond a fost confirmată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă prin decizia nr. 757A din 17 mai 2023, apelul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva sentinței menționate fiind respins ca nefondat, reținându-se că un termen de 3 ani de la emiterea actelor contestate marchează debutul termenului de prescripție a dreptului material la acțiune, întrucât la acea dată recurentul putea cunoaște existența pagubei.

Înalta Curte constată că decizia de despăgubire a fost emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în procedura de restituire a imobilelor naționalizate, prevăzută de art. 13 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Potrivit alin. (2) al textului de lege menționat, din componența Comisiei au făcut parte și doi reprezentanți ai Ministerului Economiei și Finanțelor, evaluatorul autorizat să întocmească raportul în vederea stabilirii despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat fiind desemnat, aleatoriu, de membrii acesteia.

Reprezentanții Ministerului Economiei și Finanțelor aveau atribuții și competențe în cadrul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, existând posibilitatea obiectivă ca aceștia să ia cunoștință despre existența faptei ilicite și a prejudiciului încă de la momentul întocmirii raportului de evaluare de către expert, întrucât numai în baza acestuia și după ce se stabilea cuantumul despăgubirilor cuvenite foștilor proprietari ai imobilelor preluate abuziv de către stat, în baza art. 16 alin. (6) și (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, comisia putea proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului pentru o nouă evaluare.

Cu alte cuvinte, membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor aveau nu doar posibilitatea, ci și obligația de a sesiza neregularitățile constatate cu prilejul întocmirii rapoartelor de evaluare a imobilelor, precum și de a dispune refacerea acestora în cazul în care evaluarea nu corespundea standardelor la care aceasta trebuia raportată.

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a procedat însă la omologarea raportului de evaluare întocmit de evaluatorul S.C. B. S.A. la 16.10.2008, emițând decizia nr. 4380/23.04.2009, iar, ulterior, eliberând titlurile de conversie aferente.

Astfel, începutul cursului termenului de prescripție, în sensul art. 2528 C. civ., coincide cu data săvârșirii faptei ilicite, respectiv cu supraevaluarea proprietății imobiliare prin raportul întocmit de evaluatorul S.C. B. S.A. la 16.10.2008, și omologarea valorii astfel stabilite de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, respectiv, cu emiterea deciziei de despăgubire, întrucât, paguba și pe cel care răspunde de ea puteau fi cunoscute încă de la această dată.

Ca atare, în mod greșit au susținut recurentul, prin criticile formulate, că nu putea lua cunoștință de producerea pagubei și de întinderea acesteia decât odată cu comunicarea, de către pârâtă, a adresei nr. x/18.01.2021, prin care a fost încunoștințat despre existența unor diferențe majore între valoarea despăgubirilor stabilite prin raportul întocmit inițial, de către evaluatorul S.C. B. S.A. la 16.10.2008, și cea determinată ulterior, prin raportul efectuat de S.C. A. S.R.L. la 17.09.2020, din dispoziția Curții de Conturi a României.

Lipsa de relevanță a aspectului de care se prevalează recurentul rezidă în însăși reglementarea art. 2528 C. civ., care nu se referă la momentul cunoașterii cuantumului prejudiciului, ci doar al existenței acestuia, determinarea valorii efective a pagubei nefiind un criteriu al debutului termenului de prescripție.

Prejudiciul și întinderea acestuia sunt noțiuni distincte, care nu se suprapun, întinderea pagubei fiind corelativă obligației de reparație și putând fi stabilită, în caz de litigiu, numai prin administrarea unui probatoriu adecvat.

În acest sens s-a statuat și în Decizia nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunțată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv că, (pct. 60), "Izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată", iar (pct. 61), prescripția extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei și la faptul sau actul generator al acestui drept, astfel că, invocarea actului de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control este irelevantă, cu atât mai mult cu cât nu există nicio dispoziție legală care să dispună explicit că acesta reprezintă punctul de plecare al cursului prescripției extinctive; (pct. 64) "A susține că momentul curgerii termenului de prescripție este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control ar însemna a se lăsa lipsită de eficiență însăși instituția prescripției, care sancționează pasivitatea în exercițiul dreptului subiectiv, o pasivitate care nu poate fi justificată de entitatea controlată pe necunoașterea și neaplicarea dispozițiilor legale."

Această decizie, deși se referă la o altă problemă de drept decât cea din prezentul dosar (începutul termenului de prescripție extinctivă a acțiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului), este relevantă din perspectiva raționamentului care a stat la baza adoptării sale, care se aplică, pentru identitate de rațiune, și în cauza pendinte.

Dând eficiență acestor statuări, Înalta Curte reține că actul de control efectuat de Curtea de Conturi, precum și comunicarea, de către pârâtă, a adresei nr. x/18.01.2021 sunt lipsite de relevanță din perspectiva stabilirii începutului curgerii termenului de prescripție al dreptului material la acțiune, întrucât, indiferent de constatările unor organe de control cu privire la întinderea prejudiciului, se impunea ca recurentul, la momentul emiterii deciziei de despăgubire, să cunoască și să verifice dacă sumele stabilite cu acest titlu au fost corect determinate, prin respectarea Standardelor internaționale de evaluare, în virtutea atribuțiilor conferite prin lege, respectiv, prin art. 16 alin. (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Dacă s-ar accepta ipoteza susținută de către recurent, în sensul că termenul de prescripție a început să curgă de la data comunicării adresei nr. x/18.01.2021, prin care a fost încunoștințat despre existența unor diferențe majore între valoarea despăgubirilor stabilite prin raportul întocmit inițial, de evaluatorul S.C. B. S.A. la 16.10.2008, și cea determinată ulterior, prin raportul efectuat de S.C. A. S.R.L. la 17.09.2000, ar însemna să se admită că, deși a pierdut dreptul la acțiune, deoarece nu a acționat în termenul prevăzut de lege pentru repararea prejudiciului la data la care trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, intervenirea unor împrejurări extrinseci raporturilor dintre părți, cum este această adresă, să le dea posibilitatea de a repune în discuție dreptul la acțiune, stins ca urmare a neexercitării în termenul prevăzut de lege.

Cu alte cuvinte, a valida opinia recurentului înseamnă a admite că propria culpă pe care aceștia o invocă, respectiv, faptul că nu a cunoscut prejudiciul înainte ca un terț să facă constatări asupra acestuia, este exoneratoare, în sensul că face ca termenul de prescripție al dreptului material la acțiune să nu se fi împlinit. Această ipoteză ar înfrânge principiul de drept, conform căruia nimănui nu-i este îngăduit să se prevaleze în fața justiției de propria sa culpă pentru valorificarea unui drept, în speță, prin invocarea nerespectării unor norme legale.

Așadar, fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu, existența prejudiciului și a persoanei care răspunde de producerea acestuia puteau fi cunoscute de către recurent la data emiterii, de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a deciziei nr. 4380/23.04.2009, prin care a fost validat raportul de evaluare neconform standardelor internaționale de evaluare, sau, cel mai târziu la data emiterii titlurilor de conversie, acesta fiind reperul obiectiv al nașterii raportului juridic obligațional, ce presupunea dreptul recurenților prejudiciați și îndatorirea corelativă la reparație a pârâtei.

Cadrul normativ în vigoare la data emiterii deciziei de despăgubire era Legea nr. 247/2005 (art. 13, Titlul VII), titlurile de despăgubire fiind emise prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componență făceau parte, printre alți membri, președintele Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, precum și doi reprezentanți ai Ministerului Economiei și Finanțelor.

Având în vedere că această comisie a fost abilitată de stat să desfășoare procedura de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv, în baza Legii nr. 247/2005, recurentul nu poate invoca lipsa atribuțiilor în procedura de restituire și faptul că nu au avut cunoștință despre supraevaluarea imobilului prin raportul de evaluare întocmit de evaluatorul S.C. B. S.A. la 16.10.2008, care a stat la baza emiterii deciziei de despăgubire nr. 4380/23.04.2009, respectiv a titlului de conversie aferente.

De altfel, statul era reprezentat în procedura administrativă de restituire și de către Ministerul Economiei și Finanțelor, iar dispozițiile art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954 prevăd că, în raporturile juridice în care participă în mod nemijlocit, în nume propriu, este reprezentat de Ministerul Finanțelor, afară de cazurile în care legea stabilește alte organe în acest scop.

Totodată, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților este o instituție a statului, înființată prin H.G. nr. 361/2005, ca organ de specialitate cu atribuții în aplicarea legilor reparatorii și trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor, situație confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) și menținută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572 din 30 iulie 2013, când a trecut în subordinea Guvernului și în coordonarea prim-ministrului.

În raport de aceste aspecte relevate, poate fi atrasă răspunderea statului pentru delictele civile comise de instituțiile aflate în subordinea sa, prin exercitarea unor atribuții delegate prin lege.

Acest argument este susținut și de faptul că statul avea la îndemână și un mecanism de verificare a activității Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, ce putea fi exercitat prin intermediul Curții de Conturi, control care, de altfel, a și fost efectuat, în speță fiind întocmit un nou raport de evaluare a imobilelor vizate de despăgubire, pe baza standardelor internaționale de evaluare.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanțelor, în nume propriu și în reprezentarea Statului Român, împotriva deciziei nr. 757A din 17 mai 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanțelor, în nume propriu și în reprezentarea Statului Român, împotriva deciziei nr. 757A din 17 mai 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 7 martie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform dispozițiilor art. 402 din C. proc. civ.