Decizia nr. 432/2024 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 869/2022 a Tribunalului București

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, în data de 29 iulie 2021, sub nr. x/2021, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a chemat în judecată pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 980.997 RON, reprezentând diferența dintre valoarea de 1.328.100 RON, prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/22.04.2009 de către S.C. A. S.A. Timișoara, și valoarea de 347.103 RON, stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului teren intravilan în suprafață de 574 mp, situat în mun. Timișoara, str. x, jud. Timiș, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății efective, precum și obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința civilă nr. 869 din 8 iunie 2022, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca fiind prescrisă. A respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților în contradictoriu cu persoanele chemate în garanție, ca tardiv formulată. A obligat pârâta să plătească persoanei chemate în garanție B. suma de 3000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat stabilit conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia civilă nr. 685A din 11 mai 2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, și de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva sentinței civile nr. 869 din 8 iunie 2022 pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă. A obligat pârâta la plata către intimata B. a sumei de 2000 RON, onorariu avocațial.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul Ministerul Finanțelor, în reprezentarea Statului român, precum și pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, căi de atac cu a căror soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă. 4.1. Recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanțelor, în reprezentarea Statului Român Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel. În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurentul a arătat că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă. Recurentul a făcut referire la considerente din decizia nr. 513/07.03.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, după care a arătat că, în mod eronat, instanța de apel a apreciat că momentul obiectiv de la care reclamantul ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba (stabilită cu certitudine), cât și pe cei responsabili de producerea acesteia, este acela al emiterii deciziei de despăgubire. O condiție esențială pentru angajarea răspunderii civile delictuale o reprezintă existența unui prejudiciu, care trebuie să fie cert, să nu fi fost reparat încă, să fie direct, personal și să rezulte din încălcarea sau atingerea unui interes legitim. Întrucât prima instanță a calificat cererea reclamantului în despăgubiri ca fiind una de drept comun, întemeiată pe dispozițiile art. 1000 C. civ., față de prevederile art. 25 alin. (2), art. 35 și art. 37 din Decretul nr. 31/1954, transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului Român pentru fapte care aparțin instituțiilor acestuia și nu lui însuși. Referitor la răspunderea statului, recurentul a arătat că sunt aplicabile normele dreptului public, în concepția cărora are răspundere directă, dar numai pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale. Statul nu poate fi ținut responsabil pentru delictele sau cvasidelictele comise de agenții săi, deoarece aceștia, cât privește modul de a le îndeplini, nu se află într-un raport de dependență față de autoritatea statului. Pe de altă parte, chiar dacă atât pârâta, cât și organul emitent al deciziei de despăgubire, s-au aflat la momentul derulării procedurii administrative în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor, nu înseamnă că existau pârghiile legale necesare identificării și cuantificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat în cauză, având în vedere că este vorba despre persoane juridice de sine stătătoare cu atribuții diferite. De asemenea, nici la data întocmirii raportului inițial de evaluare și nici ulterior nu a existat un indiciu care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să justifice exercitarea unui control ce ar fi avut temei în relația de subordonare între minister și pârâtă. Mai mult, întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin verificarea, prin intermediul unui expert evaluator autorizat ANEVAR a tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și, ca urmare a acestei activități, identificarea raportelor de evaluare întocmite cu nerespectarea Standardelor Internaționale de Evaluare, precum și prin reevaluarea, de către un expert evalutor autorizat ANEVAR a raportelor de evaluare, în vederea stabilirii prejudiciului produs. Astfel, recurentul a susținut că a fost în imposibilitate de a cunoaște "paguba" la momentul indicat de instanța de apel, arătând că există un raport de prepușenie născut între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și experții evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză și un raport de prepușenie născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și consilierii care au avizat rapoartele de expertiză pentru a intra în ședință, aceștia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare. În consecință, instanța de apel a apreciat eronat că reclamanții ar fi avut posibilitatea de a cunoaște prejudiciul mai devreme de data de 19.01.2021, data înregistrării în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. x/18.01.2021, emisă de autoritatea pârâtă prin care a fost înștiintat despre diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a imobilelor a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor impuse de standardele internaționale de evaluare. Recurentul susține că ANRP a selectat și a contractat experții evaluatori autorizați și acreditați de ANEVAR și nu Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar cei doi reprezentanți ai Ministerului Economiei și Finanțelor în Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor nu puteau avea alte atribuții principale, decât cele prevăzute de art. 13 alin. (1) din Legea nr. 247/2005, astfel că nu aveau o competență profesională similară unui expert evaluator autorizat și acreditat de ANEVAR. Pe cale de consecință, nu se poate reține o culpă în sarcina membrilor Comisiei, ce nu erau obligați să aibă și calitatea de evaluatori autorizați și acreditați ANEVAR, pentru că experții evaluatori autorizați nu au respectat în cadrul activității de evaluare standardele specifice acestei profesii, iar membrii Comisiei nu au identificat prejudiciul la momentul emiterii deciziei de despăgubire. Totodată, recurentul învederează că instanța de apel a interpretat eronat paragrafe din Decizia nr. 19/2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, în contextul în care, prezenta cauză vizează o altă ipoteză față de cea analizată de Înalta Curte, respectiv a vizat materia dreptului muncii. Astfel, recurentul susține că instanța de apel a aplicat eronat prevederile art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social. 4.2. Recursul declarat de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților Prin cererea de recurs formulată, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii recurate, în sensul exonerării sale de la plata cheltuielilor de judecată sau diminuării acestora. În dezvoltarea recursului, a arătat că instanța de apel, în mod netemeinic și nelegal, a obligat instituția la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5000 RON, reprezentând onorariu avocat, pentru faptul că a formulat cerere de chemare în garanție ca urmare a acțiunii formulate de reclamant. Dat fiind că excepția prescripției dreptului material la acțiune se soluționează cu prioritate, recurenta a opinat că nu se justifică cheltuielile de judecată puse în sarcina sa. În ceea ce privește cuantumul cheltuielilor de judecată, recurenta a făcut trimitere la art. 451 alin. (2) C. proc. civ., susținând că instanța nu intervine în contractul de asistență juridică dintre avocat și client, care se menține în integralitate. Drept urmare, clientul îi va plăti avocatului onorariul convenit, în schimb, cealaltă parte va fi obligată să plătească adversarului numai un onorariu în cuantumul fixat de instanță. O asemenea prerogativă a instanței este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli, urmează a fi suportat de partea adversă, dacă a căzut în pretenții, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să-i fie opozabil. Or, opozabilitatea sa față de partea potrivnică, care este terț în raport cu convenția de prestare a serviciilor avocațiale, este consecința însușirii sale de instanță prin hotărârea judecătorească, prin al cărei efect creanța dobândește caracter cert, lichid și exigibil. Deși cheltuielile se acordă numai în măsura în care au fost dovedite, chiar în prezența unor înscrisuri probante, instanța are dreptul să cenzureze cheltuielile de judecată solicitate de către partea îndreptățită și să le acorde numai în măsura în care acestea apar drept justificate în raport de soluția pronunțată, precum și de obiectul și complexitatea cauzei. A arătat că, în raport cu lipsa noutății în privința obiectului dosarului și motivat de faptul că cererea de chemare în judecată se respinge, ca prescrisă, consideră că onorariul de avocat poate fi redus considerabil. Trebuie să existe o echivalență între munca prestată și onorariu, sens în care invocă dispozițiile deciziei Curții Constituționale nr. 492/8.06.2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 583/5.07.2006, și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Mai mult, suportarea acestor cheltuieli de judecată ar constitui o sarcină mult prea oneroasă care ar greva asupra bugetului ANRP, buget ce este parte integrantă a bugetului de stat și care asigură resursele financiare necesare funcționării instanțelor de judecată. A invocat dispozițiile art. 453 din C. proc. civ. și a arătat că, la baza obligației de acoperire a cheltuielilor de judecată, se află ideea de culpă procesuală, aceasta fiind dovedită prin însăși hotărârile prin care a fost finalizat dosarul, astfel încât, prin analogie, în prezenta speță, cheltuielile de judecată cad în sarcina reclamantului.

Apărările formulate în cauză În data de 25 septembrie 2023, recurenta-pârâtă a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului formulat de reclamantul Statul Român, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat. În data de 16 octombrie 2023, intimata-chemată în garanție B. a depus întâmpinare la recursurile declarate în cauză, invocând excepțiile inadmisibilității și nulității recursurilor, ambele excepții fiind motivate în sensul neîncadrării criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. În subsidiar, a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție II.1 Examinând recursul declarat de recurentul-reclamant Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor, prin prisma dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Recurentul și-a fundamentat raționamentul expus în susținerea motivului de casare invocat pe considerentul că prescripția dreptului material la acțiune a început să curgă, la data de 19.01.2021, reprezentând data înregistrării în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. x/18.01.2021 emisă de ANRP, prin care i s-au adus la cunoștință diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaționale de Evaluare. Critica este nefondată. Art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prevede că "prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea." Dreptul subiectiv dedus judecății este un drept de creanță născut din pretinsa săvârșire a unei fapte ilicite de către pârâta ANRP, constând în aceea că, la nivelul anului 2011, în procesul de acordare a despăgubirilor pe temeiul Legii nr. 10/2001, a întocmit, prin evaluatori autorizați, un raport de evaluare cu nerespectarea standardelor internaționale (supraevaluat), raport care a fost apoi avizat de către consilierii pârâtei. În baza acestui raport a fost emisă, de către ANRP, decizia de despăgubire nr. 6183/30.06.2009 (conținând titluri de despăgubiri), în temeiul căreia au fost apoi eliberate titluri de conversie în acțiuni, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 și opțiunii exprimate de către beneficiar. În aplicarea prevederilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, instanța de apel a apreciat că momentul, de la care trebuie considerat că începe cursul prescripției, este reprezentat de data emiterii deciziei de despăgubire pe numele beneficiarului. Textul legal pretins a fi aplicat eronat de către instanța de apel- art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958- stabilește două momente, alternative, care pot marca începutul prescripției - unul subiectiv (al cunoașterii efective a pagubei și a celui care răspunde de ea) și unul obiectiv, legat de data la care păgubitul trebuie să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Instituirea celor două momente alternative urmărește să armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite (căreia nu i s-ar putea opune prescripția înainte de a avea posibilitatea de a acționa întrucât nu a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea) și pe cel al asigurării finalității, scopului reglementării acestei instituții, aceea de lămurire a situațiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea și stabilitatea circuitului civil. De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea de către legiuitor a unui moment obiectiv de la care începe să curgă prescripția extinctivă se bazează și pe ideea culpei prezumate a victimei, de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea. În cauză, prevalându-se de momentul subiectiv, 19.01.2021 (reprezentat de data comunicării de către ANRP a adresei nr. x/18.01.2021, prin care Ministerul Finanțelor era informat despre existenta unei diferențe de valoare în privința raportului întocmit în 2009), recurentul învederează că nu a putut acționa înaintea datei respective, întrucât nu cunoștea întinderea prejudiciului (despre care a luat cunoștință doar în urma definitivării verificărilor dispuse după controlul Curții de Conturi, conform deciziei nr. 10/2013). Susținerea recurentului nu își are temei în dispoziția legală, care nu condiționează exercițiul dreptului la acțiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoașterea întinderii acesteia, ci doar de cunoașterea existenței pagubei și a celui care răspunde de ea. Întinderea pagubei reprezintă o chestiune de probațiune și respectiv, de verificare jurisdicțională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influențeze sau să determine începutul cursului prescripției extinctive (pentru că în absența lui titularul dreptului nu ar putea acționa). În același timp, nu poate fi reținută susținerea recurentului potrivit căreia înainte de verificarea rapoartelor de evaluare (așa cum s-a dispus de către Curtea de Conturi) nici măcar nu se putea ști dacă există vreo pagubă. Pe acest aspect, instanța de apel a reținut, în mod corect, incidența dezlegărilor cu valoare de principiu conținute în Decizia în interesul legii nr. 19/2019, conform căreia intervenția Curții de Conturi, prin intermediul controalelor exercitate, nu poate influența cursul prescripției extinctive, întrucât izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba, neexistând nicio dispoziție legală, care să stabilească faptul că actul de control are valoarea întreruptivă a cursului prescripției, astfel încât invocarea acestuia este irelevantă. S-a statuat, de asemenea, că paguba constatată, urmare a unor astfel de controale, este preexistentă raportului Curții de Conturi și prin intermediul actului de control doar se constată abateri de la aplicarea legii, în baza unor documente care ar fi trebuit să fie la îndemâna și spre verificarea prealabilă a celui care a încuviințat o cerere în afara cadrului legal. În acest context, este nefondată critica recurentului privind interpretarea eronată de către instanța de apel a efectelor Deciziei nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii și aplicarea acestora, în prezenta cauză. Art. 514 din C. proc. civ. enunță scopul reglementării recursului în interesul legii, ca fiind acela de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești. Interpretarea unitară este posibilă tocmai prin pronunțarea instanței supreme asupra recursului în interesul legii, iar aplicarea unitară prin caracterul obligatoriu al deciziilor date în interesul legii, prevăzut în art. 517 alin. (4) C. proc. civ.. Data publicării deciziei în Monitorul Oficial este cea de la care hotărârea dată în interesul legii devine obligatorie pentru instanțe, ceea ce prespune că, de la acest moment, în soluționarea cauzelor care ridică problema de drept rezolvată prin decizia în interesul legii -în speță, natura juridică a actului de control al Curții de Conturi și efectele asupra începutului termenului de prescripție - instanțele vor trebui să țină seama de dezlegarea dată de Înalta Curte. Înalta Curte constată că excepția prescripției dreptului la acțiune a primit o judicioasă dezlegare printr-o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor legale incidente din cuprinsul Decretului-lege nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, prin raportare la Decizia nr. 19 din 3 iunie 2019, incidentă în cauza dedusă judecății, chiar dacă obiectul pricinii este altul, de vreme ce există identitate de rațiune în ceea ce privește modul de calcul al termenului de prescripție atunci când se pune problema emiterii unui raport al Curții de Conturi și a efectelor acestuia. Pe cale de consecință, statuările cu valoare de principiu ale instanței supreme prin Decizia nr. 19/2019 sunt aplicabile mutatis mutandis și în prezenta cauză și demonstrează că existența pagubei, ca element în funcție de care să se aprecieze asupra începutului cursului prescripției înăuntrul căreia să se ceară repararea ei, nu poate avea ca premisă actul de control al Curții de Conturi (fiind preexistentă acestuia și posibil de determinat, prin recurgerea la mecanisme de control interne și prin exercitarea adecvată a prerogativelor legale, ce revin instituțiilor statului care, în speță, a presupus folosirea adecvată a resurselor financiare). În realitate, prevalându-se de aceste aspecte vizând imposibilitatea cunoașterii întinderii și respectiv a existenței pagubei pentru argumentele arătate anterior, care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detașat momentul începerii cursului prescripției de cel al nașterii dreptului la acțiune (ca titularul dreptului să nu fie sancționat pentru că nu a putut acționa), recurentul-reclamant tinde să deplaseze data începerii cursului prescripției pentru a situa demersul inițiat de acesta, înăuntrul termenului de prescripție. În acest sens, recurentul identifică un singur moment de început al curgerii prescripției, respectiv cel subiectiv, reprezentat de data la care debitorul său l-a înștiințat că ar avea un drept de creanță (prin transmiterea de către ANRP a adresei nr. x/18.01.2021), decurgând din diferențele de valoare constatate în privința raportului de evaluare întocmit în 2011. Recurentul ignoră faptul că scopul reglementării, atunci când a instituit și un moment obiectiv, de la care începe să curgă prescripția extinctivă, a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligențe pentru aflarea tuturor elementelor, care să-i permită intentarea acțiunii și valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei și a celui care răspunde de ea. Acest moment obiectiv, identificat cu data emiterii deciziei de despăgubire pe numele beneficiarului, i se opune recurentului, date fiind prerogativele acestuia în procesul de stabilire și acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat. Aceasta întrucât stabilirea despăgubirilor în cadrul normativ existent la acel moment - Titlul VII din Legea nr. 247/2005 - se realiza prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componență făceau parte președintele ANRP și un reprezentant al Ministerului Finanțelor Publice (art. 13 alin. (1). De asemenea, titlurile de despăgubiri astfel emise, în numele și pe seama statului român, încorporau drepturile de creanță împotriva statului și erau valorificate prin conversia lor în acțiuni la Fondul Proprietatea (art. 3 lit. a). Acest Fond a funcționat sub forma unei societăți de investiții, deținută inițial în întregime de statul român, în calitate de acționar unic, până la transmiterea acțiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite (art. 7 Titlul VII). În ce privește ANRP, aceasta este o instituție a statului, înființată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuții în legătură cu aplicarea legilor reparatorii și trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor (finanțată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei și Finanțelor), situație confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) și menținută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului și în coordonarea prim-ministrului. Ca atare, față de atribuțiile ce reveneau deopotrivă reclamantului și pârâtei în procesul de evaluare și acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, față de relația de subordonare a instituției pârâte față de Statul Român, existentă la data săvârșirii faptei ilicite imputate (întocmirea raportului de evaluare în anul 2011 și respectiv, omologarea acestuia prin emiterea deciziei de despăgubiri din 2011), rezultă că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaște atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, încă din momentul producerii ilicitului afirmat. Astfel fiind, Statul prin Ministerul Finanțelor putea și trebuia să acționeze pentru recuperarea pagubei încă de la data săvârșirii faptei ilicite reclamate (anul 2011), care marchează și momentul de început al curgerii prescripției extinctive înăuntrul unui termen de trei ani. Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptățește pe recurent să se prevaleze de incidența unui moment subiectiv (data la care, în 2021, debitorul împotriva căruia își îndreaptă acțiunea îl încunoștințează că ar avea o creanță) întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speță este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripției, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurentul că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptățit să acționeze. Demersul, în acești termeni, al recurentului este unul care, pe de o parte, nesocotește reglementarea momentului de început al cursului prescripției (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar pe de altă parte, înseși funcția și finalitatea prescripției extinctive, de a sancționa pasivitatea, lipsa de diligență, pentru lămurirea situațiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilității circuitului civil. În ceea ce privește susținerea potrivit căreia instanța de apel ar fi ignorat dispozițiile art. 25 alin. (2), art. 35 și art. 37 din Decretul nr. 31/1954, care statuează că transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului Român pentru fapte, care aparțin instituțiilor acestuia, și nu lui însuși, Înalta Curte constată că aceasta este eronată. Statul este reprezentat în procedura administrativă de restituire de ANRP, își exercită drepturile și obligațiile prin instituții și autorități publice, cărora le deleagă o parte din atribuțiile sale și, în temeiul acestui raport, instituția sau autoritatea publică respectivă are obligația de a acționa în reprezentarea statului pentru îndeplinirea atribuțiilor conferite de acesta, iar statul, la rândul lui, trebuie să exercite supravegherea și controlul modului în care aceste atribuții sunt îndeplinite de instituțiile sale. Prin urmare, nu este vorba de fapte aparținând instituțiilor statului, iar nu lui însuși, cum greșit afirmă recurentul, ci de fapte săvârșite de către instituțiile statului, în exercitarea unor atribuții ce le revin prin delegare de la acesta și de ale căror consecințe statul răspunde. Totodată, în cuprinsul memoriului de recurs, recurentul invocă aspectele dezlegate prin Decizia nr. 513/7.03.2019, or, în prezenta cauză, Înalta Curte nu poate fi ținută de hotărârea invocată de recurent cu titlu de practică judiciară, în care se dă prevalență momentului subiectiv al începutului cursului prescripției, de vreme ce considerentele sunt determinate de situația de fapt particulară a cauzei analizate, iar pe de altă parte, a da relevanță unei chestiuni de drept dezlegate de o altă instanță, într-o altă cauză ce nu privește părțile, ar echivala cu introducerea pe cale judiciară a sistemului precedentului judiciar, aspect inadmisibil de vreme ce acesta nu se regăsește în izvoarele dreptului civil, reglementate de art. 1 din C. civ. Astfel, față considerentele anterior redate, Înalta Curte constată că acțiunea recurentului-reclamant din anul 2021 (la mai mult de 3 ani de la data săvârșirii faptei ilicite pretinse, din 2011) a fost inițiată după împlinirea termenului de prescripție reglementat de art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, astfel că, instanța de apel a menținut în mod legal soluția tribunalului de respingere a acțiunii, ca fiind prescrisă. În ceea ce privește excepția inadmisibilității, invocată de recurenta-pârâtă, prin întâmpinare, în ședința publică din 14 februarie 2023, Înalta Curte a calificat-o ca fiind o apărare de fond, urmând să aprecieze cu privire la temeinicia acesteia, din această perspectivă. Se constată că, într-adevăr, prin decizia nr. 501/15.03.2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. x/2021, a fost invocată aceeași problematică ca cea invocată și prin motivele prezentului recurs, însă, în speță, nu sunt îndeplinite condițiile autorității de lucru judecat, prin efectul negativ, care să împiedice judecarea prezentei cauze, neexistând identitate de părți, obiect și cauză. Pentru aceste considerente, apreciind că nu sunt întemeiate criticile formulate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor. II.2 Examinând cu prioritate, în raport cu art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului declarat de recurenta-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, invocată de intimata-chemată în garanție B., Înalta Curte constată următoarele: Dispozițiile art. 489 alin. (1) și (2) C. proc. civ. prevăd că "(1) Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3). (2) Aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488." Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "Cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separate." Din analiza dispozițiilor art. 489 C. proc. civ. reiese că sancțiunea nulității va interveni atunci când recursul nu a fost motivat în termenul legal, dar și atunci când, deși motivat, criticile expuse nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Altfel spus, textul legal nu sancționează cu nulitatea greșita indicare formală a motivului de nelegalitate, ci ceea ce prezintă relevanță este dezvoltarea criticilor formulate și măsura în care acestea se încadrează în cazurile expres prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. De asemenea, dat fiind faptul că este vorba despre o cale de atac extraordinară, motivele invocate trebuie să vizeze exclusiv aspecte de nelegalitate a deciziei recurate, nu și aspecte privind netemeinicia acesteia. Prin cererea de recurs, recurenta-pârâtă nu a criticat soluția instanței sub aspectul temeiurilor juridice aplicate și care au dus la obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu avocat, motiv pentru care afirmațiile recurentei relative la cuantumul cheltuielilor de judecată nu constituie critici concrete de nelegalitate cu privire la maniera în care instanța de apel a interpretat ori a aplicat prevederile legale în materie. Înalta Curte apreciază că aspectele decelate prin cererea de recurs reprezintă chestiuni de temeinicie, și nu de legalitate, astfel că nu se încadrează în motivele de recurs expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. În același sens, prin Decizia nr. 3/2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție- Completul de recurs în interesul legii, s-a stabilit că "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.." În considerente, s-a reținut că stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câștigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei și la munca efectivă a apărătorului părții, respectiv că presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii și o evaluare a ponderii pe care instanța trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul, în analiza sa, judecătorul trebuind să se raporteze, în permanentă, la circumstanțele cauzei, instanța de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face. Prin urmare, fiind vorba, așadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice, proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate, sens în care nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. În raport cu statuările din cuprinsul deciziei pronunțate în recurs în interesul legii, decizie care este obligatorie conform dispozițiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., criticile recurentei-pârâte sunt lovite de nulitate date fiind dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. d), alin. (3), art. 488 alin. (1) pct. 1-8 și art. 489 alin. (2) C. proc. civ. Pentru aceste considerente, Înalta Curte va admite excepția nulității recursului declarat de recurenta-pârâtă, invocată de intimata chemată în garanție și, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va anula recursul declarat de pârâtă. În raport cu soluția pronunțată și cu dispozițiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte urmează a admite cererea intimatei chemată în garanție B. și va obliga recurenta-pârâtă să îi plătească suma de 4393,62 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat și cheltuieli de deplasare.