Decizia nr. 223/2024 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă la data de 12.11.2021, sub nr. x/2021, reclamantul Ministerul Finanțelor în nume propriu și în calitate de reprezentant al Statului Român, în contradictoriu cu Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 994.949 RON reprezentând diferența dintre valoarea de 1.702.500 RON - prețul imobilului stabilit prin raportul de x/19.02.2010 întocmit de către S.C. A. S.R.L. 707.551 RON stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului în suprafață de 0,5755 ha situat în mun. Târgu Mureș, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlului de conversie în ceea ce privește suma de 494.949 la data plății efective, iar în ceea ce privește diferența de 500.000 emiterii titlurilor de plată și până la data plății efective. Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calcula emiterii titlului de conversie și până la data plății în ceea ce privește suma de 494.949 RON și până la data plății efective, iar în ceea ce privește diferența de 500.000 RON de la data emiterii titlurilor de plată și până la data plății efective.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința civilă nr. 1214 din 27 iulie 2022, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea privind pe reclamantul Ministerul Finanțelor în nume propriu și în calitate de reprezentant al Statului Român în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca fiind prescrisă.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia nr. 677A din 02 mai 2023, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul formulat reclamantul Ministerul Finanțelor în nume propriu și în calitate de reprezentant al Statului Român, ca nefondat.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul Ministerul Finanțelor în nume propriu și în calitate de reprezentant al Statului Român, cale de atac cu a cărei soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă. Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul susține că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel. În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurentul-reclamant a arătat că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă. Instanța de apel a reținut greșit, în aplicarea normelor legale menționate, că de la momentul emiterii deciziei de despăgubire pe numele beneficiarilor reclamantul putea cunoaște paguba și pe cel care răspunde de ea. Recurentul a făcut referire la considerente din decizia nr. 513/07.03.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, după care a arătat că, în mod eronat, instanța de apel a apreciat că momentul obiectiv de la care reclamantul ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba (stabilită cu certitudine), cât și pe cei responsabili de producerea acesteia, este acela al emiterii deciziei de despăgubire în favoarea beneficiarului. A susținut că începutul prescripției extinctive este marcat de data la care titularul dreptului la acțiune are posibilitatea materială, dar și juridică, de a face acte de întrerupere a prescripției, respectiv de a acționa în justiție. Sub un prim aspect, recurentul învederează că simpla încălcare a dreptului subiectiv, deși implică nașterea dreptului la acțiune, nu atrage și începutul prescripției extinctive, dacă titularul dreptului la acțiune nu a cunoscut, în mod efectiv, actele sau faptele de care legea leagă nașterea dreptului la acțiune și nici, după împrejurări, nu trebuia să le cunoască. Astfel, acesta învederează că, deși pârâta din prezenta cauză s-a aflat, la momentul derulării procedurii administrative, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor, aceasta nu înseamnă că existau pârghiile legale necesare identificării și cuantificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat prin prezenta acțiune, având în vedere, pe de o parte, că ne aflăm în prezența unor persoane juridice de sine stătătoare, cu atribuții diferite, iar pe de altă parte, că nici la data întocmirii raportului inițial de evaluare și nici ulterior nu a existat niciun indiciu care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să justifice exercitare unui eventual control ce ar fi avut temei în relația de subordonare dintre minister și pârâtă. Recurentul susține că ANRP a selectat și a contractat experții evaluatori autorizați și acreditați de ANEVAR (și nu Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor), iar cei doi reprezentanți ai Ministerului Economiei și Finanțelor în Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor nu puteau avea alte atribuții principale, decât cele prevăzute de art. 13 alin. (1) din Legea nr. 247/2005, astfel că nu aveau o competență profesională similară unui expert evaluator autorizat și acreditat de ANEVAR. Pe cale de consecință, nu se poate reține o culpă în sarcina membrilor Comisiei (ce nu erau obligați să aibă și calitatea de evaluatori autorizați și acreditați ANEVAR) pentru că experții evaluatori autorizați nu au respectat în cadrul activității de evaluare standardele specifice acestei profesii, iar membrii Comisiei nu au identificat prejudiciul la momentul emiterii deciziei de despăgubire. Astfel, rezultă că instanța de apel în mod eronat a apreciat că reclamantul ar fi avut posibilitatea de a cunoaște prejudiciul, mai devreme de data de 19.01.2021, data înregistrării în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. x/18.01.2021, emisă de autoritatea pârâtă, prin care acesta a fost încunoștințat despre diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaționale de Evaluare. Referitor la răspunderea statului, recurentul a arătat că sunt aplicabile normele dreptului public, în concepția cărora are răspundere directă, dar numai pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale. Statul nu poate fi ținut responsabil pentru delictele sau cvasidelictele comise de agenții săi, deoarece aceștia, cât privește modul de a le îndeplini, nu se află într-un raport de dependență față de autoritatea statului. Pe cale de consecință, recurentul-reclamant susține că era în imposibilitatea de a cunoaște "paguba" la momentul indicat de Curtea de Apel București. Din analiza circumstanțelor cauzei se disting următoarele raporturi de prepușenie: raportul de prepușenie născut între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și experții evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză și raportul de prepușenie născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și consilierii care au avizat rapoartele de expertiză pentru a intra în ședință, aceștia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare. În consecință, instanța de apel a apreciat eronat că reclamanții ar fi avut posibilitatea de a cunoaște prejudiciul mai devreme de data înregistrării în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. x/18.01.2021, emisă de autoritatea pârâtă prin care au fost înștiințat despre diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a imobilelor a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor impuse de standardele internaționale de evaluare. Totodată, recurentul învederează că instanța de apel a interpretat eronat paragrafe din Decizia nr. 19/2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, în contextul în care, prezenta cauză vizează o altă ipoteză față de cea analizată de Înalta Curte în speța ce a vizat materia dreptului muncii. Astfel, recurentul susține că instanța de apel a aplicat eronat prevederile art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca inadmisibil, motivat de faptul că recurentul s-ar folosi de un argument deja statuat în mod definitiv prin pronunțarea deciziei nr. 501 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2021. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul, prin prisma dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a criticat decizia instanței de apel din perspectiva încălcării și aplicării greșite a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. Critica este nefondată. Prezenta acțiune are ca obiect obligarea pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților pârâtei la plata sumei de 994.949 RON reprezentând diferența dintre valoarea de 994.949 RON reprezentând diferența dintre valoarea de 1.702.500 RON - prețul imobilului stabilit prin raportul de x/19.02.2010 întocmit de către S.C. A. S.R.L. 707.551 RON stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului în suprafață de 0,5755 ha situat în mun. Târgu Mureș, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlului de conversie în ceea ce privește suma de 494.949 la data plății efective, iar în ceea ce privește diferența de 500.000 emiterii titlurilor de plată și până la data plății efective. Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calcula emiterii titlului de conversie și până la data plății în ceea ce privește suma de 494.949 RON și până la data plății efective, iar în ceea ce privește diferența de 500.000 RON de la data emiterii titlurilor de plată și până la data plății efective. În justificarea demersului, reclamantul a invocat decizia nr. 10/10.10.2013 emisă de Curtea de Conturi a României, care, în urma raportului de control nr. x/26.04.2013 efectuat la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților în perioada 01.01.2007-31.12.2011, a constatat o serie de nereguli relativ la nerespectarea cerințelor standardelor internaționale de evaluare cu privire la estimarea valorii de piață a proprietăților imobiliare supuse evaluării și a stabilit în sarcina președintelui pârâtei verificarea tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în perioada 2009-2011, luarea măsurilor de expertizare și reevaluare a imobilelor ce fac obiectul rapoartelor de evaluare care nu respectă cerințele impuse și care au o valoare mai mare de 500.000 RON. Totodată, s-a stabilit în sarcina entității auditate obligația de determinare a întinderii prejudiciului cauzat bugetului de stat prin plata unor despăgubiri supraevaluate și întreprinderea de măsuri legale în vederea recuperării acestuia. Se reține că legalitatea și temeinicia deciziei nr. 10/10.10.2013 emisă de Curtea de Conturi a României au fost verificate în justiție, cu consecința menținerii ei prin sentința civilă nr. 2767/17.10.2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, definitivă prin nerecurare. Temeiul juridic invocat de reclamant a fost reprezentat de prevederile art. 998-999 și art. 1000 alin. (3) din C. civ. de la 1864, precum și cele ale art. 103 din Legea nr. 71/2011, în speță, răspunderea pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudicii fiind guvernată de legea în vigoare la momentul săvârșirii ei. Fapta ilicită a fost indicată ca fiind întocmirea raportului de evaluare de către experți autorizați în calitate de prepuși ai pârâtei, cât și omologarea de către pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a raportului de evaluare nr. x/19.02.2010, aspect ce a condus la emiterea deciziei nr. 12813/FF/17.06.2010. Prejudiciul a fost argumentat din perspectiva diferenței semnificative între evaluarea întocmită de evaluator S.C. A. S.R.L. și valoarea stabilită de către expert evaluator S.C. B. S.R.L.. Astfel, având în vedere dreptul de creanță pretins (corespunzător unei pagube provenite dintr-un raport supraevaluat, întocmit la nivelul anului 2010 și pe baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate), instanța de apel a reținut în mod corect incidența dispozițiilor art. 201 din Legea nr. 71/2011 ("prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit"), pe care le-a coroborat cu cele ale art. 8 din Decretul nr. 167/1958, referitoare la prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită. În aplicarea prevederilor legale menționate, s-a apreciat că reclamantul trebuia să cunoască existența faptei și a prejudiciului la data emiterii deciziei nr. 12813/FF/17.06.2010 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Astfel, cu privire la momentul de la care prescripția extinctivă începe să curgă, curtea de apel a reținut că dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 stabilesc două momente alternative, de la care prescripția poate începe să curgă, și anume, pe de o parte, un moment subiectiv, cel al cunoașterii efective a pagubei și a celui care răspunde de ea, iar pe de altă parte, un moment obiectiv, cel al datei la care păgubitul trebuia (putea și trebuia) să cunoască aceleași elemente. Cu privire la momentul obiectiv de început al curgerii termenului de prescripție, instanța de apel a constatat că acesta este momentul emiterii deciziei de despăgubire, întrucât de la acea dată, reclamantul trebuia să cunoască paguba și persoana răspunzătoare de producerea acesteia, neavând nicio relevanță din perspectiva aplicării art. 8 din Decretul nr. 167/1958 înregistrarea în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. x/18.01.2021. Recurentul-reclamant a criticat acest raționament, invocând că era în imposibilitate de a cunoaște paguba la momentul indicat de instanța de apel, arătând că nu putea cunoaște prejudiciul mai devreme de data înregistrării în evidențele sale a adresei nr. x/18.01.2021 emisă de pârâtă, prin care a fost încunoștințat despre diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestora, a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor impuse de Standardele Internaționale de Evaluare. Critica este nefondată, în condițiile în care, cu privire la momentul de la care prescripția extinctivă începe să curgă, dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 stabilesc două momente alternative, de la care prescripția poate începe să curgă, și anume, pe de o parte, un moment subiectiv, cel al cunoașterii efective a pagubei și a celui care răspunde de ea, iar pe de altă parte, un moment obiectiv, cel al datei la care păgubitul trebuia (putea și trebuia) să cunoască aceleași elemente. Nu poate fi primită susținerea recurentului cu privire la incidența în cauză a momentului subiectiv ca punct de început al prescripției dreptului material la acțiune, și anume data înregistrării adresei nr. x/18.01.2021, având în vedere că acesta trebuia, având posibilitatea efectivă, să cunoască existența faptei și a prejudiciului de la data emiterii deciziei de despăgubire pe numele beneficiarilor, întrucât titlul de conversie emis în baza acesteia a fost comunicat și Fondului Proprietatea unde statul deținea, la acel moment, calitatea de acționar unic, conform art. 7 alin. (1) din Legea nr. 247/2005. Astfel, instanța de apel a apreciat judicios că, de la momentul emiterii deciziei de despăgubire, reclamantul putea să cunoască paguba ce va urma a fi produsă bugetului de stat și persoana răspunzătoare de producerea acesteia. Prin urmare, susținerea recurentului că nu a avut posibilitatea să cunoască prejudiciul înainte de comunicarea adresei nr. x/18.01.2021nu își are temei în dispoziția legală, care nu condiționează exercițiul dreptului la acțiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoașterea întinderii acesteia, ci doar de cunoașterea existenței pagubei și a celui care răspunde de ea. În ce privește întinderea pagubei, aceasta este o chestiune de probațiune și de verificare jurisdicțională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influențeze sau să determine începutul cursului prescripției extinctive. De asemenea, nu poate fi primită critica recurentului că nu putea ști că există o pagubă înainte de verificarea rapoartelor de evaluare. În această privință, instanța de apel în mod corect a soluționat excepția prescripției extinctive, cu referire la considerentele Deciziei nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, incidentă în cauza dedusă judecății, chiar dacă obiectul pricinii este altul, de vreme ce există identitate de rațiune în ceea ce privește modul de calcul al termenului de prescripție atunci când se pune problema emiterii unui raport al Curții de Conturi și a efectelor acestuia. Astfel, prin această decizie, aplicabilă mutatis mutandis în prezenta cauză, instanța supremă a tranșat problema de drept referitoare la momentul de început al termenului de prescripție pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator, statuările din cuprinsul acestei decizii fiind obligatorii pentru instanțele de judecată, potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., începând cu momentul publicării acesteia în Monitorul Oficial, respectiv 24 octombrie 2019. Prin decizia anterior menționată, ale cărei considerente sunt valabile și în prezenta cauză, s-a reținut că, sub aspectul curgerii prescripției extinctive, nu are relevanță constatarea făcută și comunicată de organul de control al Curții de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, deoarece controlul efectuat constată doar abaterile sau neregularitățile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziție de către instituția supusă controlului, iar paguba constatată, preexistentă raportului Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entității controlate. Instanța supremă a statuat, la paragraful 60 din considerentele deciziei, că izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată. S-a mai reținut în considerentele deciziei, la paragrafele 61-62, că nu există nicio dispoziție legală care să dispună explicit că actul de control al Curții de Conturi reprezintă punctul de plecare al cursului prescripției extinctive, respectiv că acest act nu poate reprezenta nici măcar un act de întrerupere a cursului prescripției extinctive, iar a susține că momentul curgerii termenului de prescripție este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control ar însemna a se lăsa lipsită de eficiență însăși instituția prescripției, care sancționează pasivitatea în exercițiul dreptului subiectiv, o pasivitate care nu poate fi justificată de entitatea controlată pe necunoașterea și neaplicarea dispozițiilor legale (paragraful 64). Așadar, s-a statuat că, în ceea ce privește momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, se aplică dreptul comun, fie că este vorba de prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, fie că este vorba de dispozițiile art. 2528 din noul C. civ. Prin urmare, Înalta Curte constată că nu prezintă relevanță, pentru determinarea momentului de început al cursului prescripției, data comunicării adresei nr. x/18.01.2021, recurentul ignorând că scopul reglementării, atunci când a instituit și un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripția extinctivă, a fost tocmai ca titularul să depună diligențe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acțiunii și valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei și a celui care răspunde de ea. Nefondată este și critica formulată în sensul că nu se poate transfera Statului Român răspunderea pentru producerea prejudiciului pentru fapte ce aparțin instituțiilor acestuia, în materie fiind aplicabile normele dreptului public, în concepția cărora statul are răspundere directă, dar numai pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale. De asemenea, recurentul a considerat că nu poate fi ținut responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenții lor, deoarece aceștia, cât privește modul de a le îndeplini, nu se află într-un raport de dependență față de autoritatea statului. Sub acest aspect, se reține că statul este reprezentat în procedura administrativă de restituire de ANRP, că își exercită drepturile și obligațiile prin instituții și autorități publice cărora le deleagă o parte din atribuțiile sale, iar în temeiul acestui raport, instituția sau autoritatea publică respectivă are obligația de a acționa în reprezentarea statului pentru îndeplinirea atribuțiilor conferite de acesta, iar statul, la rândul lui, trebuie să exercite supravegherea și controlul modului în care aceste atribuții sunt îndeplinite de instituțiile sale. Astfel, trebuie avut în vedere că stabilirea despăgubirilor în cadrul normativ existent la momentul emiterii titlurilor de despăgubire (Legea nr. 247/2005 - Titlul VII) se realiza prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componență făceau parte președintele ANRP și un reprezentant al Ministerului Finanțelor Publice (art. 13 alin. (1). De asemenea, titlurile de despăgubiri astfel emise, în numele și pe seama Statului Român, încorporau drepturile de creanță împotriva statului și erau valorificate prin conversia lor în acțiuni la Fondul Proprietatea (art. 3 lit. a). Acest Fond a funcționat sub forma unei societăți de investiții, deținută inițial în întregime de Statul Român, în calitate de acționar unic, până la transmiterea acțiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite (art. 7 Titlul VII). În ce privește ANRP, aceasta este tot o instituție a statului, înființată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuții în legătură cu aplicarea legilor reparatorii și trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor (finanțată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei și Finanțelor), situație confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) și menținută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului și în coordonarea prim-ministrului. Prin urmare, nu este vorba de fapte aparținând instituțiilor, iar nu statului, cum greșit afirmă recurentul, ci de fapte săvârșite de către instituțiile statului, în exercitarea unor atribuții ce le revin prin delegare de la acesta și de ale căror consecințe statul răspunde. Ca atare, față de atribuțiile ce reveneau deopotrivă reclamantului pârâtei în procesul de evaluare și acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, față de relația de subordonare a instituției pârâte față de reclamant, existentă la data săvârșirii faptei ilicite imputate (întocmirea raportului de evaluare și, respectiv, omologarea acestuia prin emiterea deciziei de despăgubiri), rezultă că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaște atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, încă din momentul producerii ilicitului afirmat. Astfel fiind, Statul, prin Ministerul Finanțelor, putea și trebuia să acționeze pentru recuperarea pagubei încă de la data săvârșirii faptei ilicite reclamate, care marchează și momentul de început al curgerii prescripției extinctive înăuntrul unui termen de 3 ani. Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptățește pe recurent să se prevaleze de incidența unui moment subiectiv (data la care, în 2021, debitorul împotriva căruia își îndreaptă acțiunea îi încunoștințează că ar avea o creanță) întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speță este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripției, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurentul că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptățit să acționeze. În ceea ce privește referirea recurentului la considerentele deciziei nr. 513/07.03.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, în privința căreia nu s-a demonstrat că vizează o situație identică, pentru a aprecia asupra efectului pozitiv al lucrului judecat, Înalta Curte constată că invocarea acesteia nu este suficientă pentru admiterea căii de atac deduse judecății, cu atât mai mult cu cât jurisprudența de speță nu reprezintă izvor de drept, potrivit art. 1 din C. civ. În ceea ce privește excepția inadmisibilității, invocată de intimata-pârâtă, prin întâmpinare, în ședința publică din 31 ianuarie 2024, Înalta Curte a calificat-o ca fiind o apărare de fond, urmând să aprecieze cu privire la temeinicia acesteia, din această perspectivă. Se constată că, într-adevăr, prin decizia nr. 501 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2021, a fost invocată aceeași problematică ca cea invocată și prin motivele prezentului recurs. Însă, cu toate acestea, se reține că, în speță, nu sunt îndeplinite condițiile autorității de lucru judecat, prin efectul negativ, care să împiedice judecarea prezentei cauze, neexistând identitate de părți, obiect și cauză. Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivele de recurs invocate sunt nefondate în ansamblul lor, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.