ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1300/2023

Ședința publică din data de 20 septembrie 2023

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la data de 21.09.2021 sub nr. x/2021, reclamanții Ministerul Finanțelor și Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român, au solicitat, în contradictoriu cu Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, obligarea pârâtei la plata sumei de 1.652.442 RON reprezentând diferența dintre valoarea de 1.708.000 RON - prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/19.02.2010 întocmit de către S.C. A. S.R.L. și valoarea de 55.558 RON stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului în suprafață de 0,2913 ha situat în municipiul Baia Mare, județul Maramureș, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlului de conversie în ceea ce privește suma de 1.152.442 RON și până la data plății efective, iar în ceea ce privește diferența de 500.000 RON de la data emiterii titlurilor de plată și până la data plății efective, precum și obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății în ceea ce privește suma de 1.152.442 RON și până la data plății efective, iar în ceea ce privește diferența de 500.000 RON de la data emiterii titlurilor de plată și până la data plății efective.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Prin sentința nr. 441/24.03.2022, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins acțiunea, ca fiind prescrisă.

Prin decizia nr. 1917 A/15.12.2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul reclamanților împotriva sentinței nr. 441/24.03.2022.

Împotriva deciziei nr. 1917 A/15.12.2022 au declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., reclamanții Ministerul Finanțelor și Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții au arătat că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, respectiv instanța de apel în mod greșit reține că momentul de început al curgerii termenului de prescripție este data emiterii deciziei de despăgubire pe numele beneficiarilor.

Regula instituită de prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă se caracterizează prin stabilirea alternativă a două momente de la care începe să curgă prescripția: un moment subiectiv, constând în data când cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea și un moment obiectiv, constând în data când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Prin urmare, simpla încălcare a dreptului subiectiv, deși implică nașterea dreptului la acțiune, nu atrage și începutul prescripției extinctive, dacă titularul dreptului la acțiune nu a cunoscut, în mod efectiv, actele sau faptele de care legea leagă nașterea dreptului la acțiune și nici, după împrejurări, nu trebuia să le cunoască. Dacă titularul dreptului la acțiune nu are cunoștință de elementele minime care fundamentează dreptul său, respectiv actul sau faptul juridic, licit sau ilicit, și cel care este ținut să răspundă, atunci nu poate acționa, astfel încât, dacă prescripția ar începe să curgă, curgerea ar fi nejustificată, căci aceste elemente pot să nu fie cunoscute, după cum s-a arătat, la data încălcării dreptului subiectiv.

Faptul că intimata s-a aflat, la momentul derulării procedurii administrative în subordinea Ministerului Finanțelor nu presupune, cu necesitate, că existau pârghiile legale necesare identificării existenței prejudiciului ce se tinde a fi recuperat prin prezenta acțiune, având în vedere, pe de o parte, că ne aflăm în prezența unor persoane juridice de sine stătătoare, cu atribuții diferite, iar pe de altă parte, nici la data întocmirii raportului inițial de evaluare și nici ulterior nu a existat niciun indiciu care să vizeze nelegala întocmire a raportelor de evaluare, astfel încât să justifice exercitare unui eventual control ce ar fi avut temei în relația de subordonare dintre minister și pârâtă.

Recurenții nu aveau cum să cunoască despre existența unei eventuale fapte ilicite și a unui eventual prejudiciu, cât timp procedura administrativă de evaluare s-a desfășurat exclusiv în fața ANRP și a CCSD. Intimata-pârâtă este o persoană juridică distinctă de recurenții-reclamanți, chiar dacă la un moment dat au existat raporturi de subordonare administrativă (nu decizională) între Ministerul Finanțelor și ANRP.

Nu poate fi reținut ca moment de început al termenului de prescripție data emiterii deciziei de despăgubire, așa cum indică Curtea de Apel București, deoarece, la acel moment se cunoștea numai valoarea măsurilor reparatorii acordate persoanelor îndreptățite, iar nu existența unei pagube. Or, cunoașterea cuantumului măsurilor reparatorii acordate nu echivalează cu cunoașterea existenței pagubei. Prin urmare, nu exista posibilitatea obiectivă ca recurenții să cunoască paguba sau să fi putut identifica existența acesteia de la data emiterii deciziei de despăgubire, astfel cum a reținut instanța de apel.

De asemenea, din considerentele deciziei atacate rezultă și interpretarea eronată (în sensul ignorării) a dispozițiilor art. 25 alin. (2), art. 35 și art. 37 din Decretul nr. 31/1954, care statuează că transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului Român pentru fapte care aparțin instituțiilor acestuia, și nu lui însuși. Așadar, în mod eronat a reținut instanța de apel că "momentul la care apelanții reclamanți puteau și trebuiau să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea este acela al emiterii Deciziei nr. 13019/FF/26.08.2010 ...".

Referitor la răspunderea statului, în materie sunt aplicabile normele dreptului public, în concepția cărora el are răspundere directă, dar numai pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale. Statul nu poate fi ținut responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenții săi, deoarece aceștia, cât privește modul de a le îndeplini, nu se află într-un raport de dependență față de autoritatea statului. Mai mult, chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorității pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi și finalizat prin Decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea măcar a existenței pagubei, deoarece, identificarea unor aspecte vizând nerespectarea Standardelor Internaționale de Evaluare, nu generează, prin sine, existența unui prejudiciu, ci determinarea acestuia, nu se poate face, în prezenta cauză, decât printr-o nouă evaluare.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții arată că prin sentința civilă nr. 441/24.03.2022, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, instanța a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, reținând că "reclamanții trebuiau să cunoască prejudiciul și pe cel care răspunde de producerea acestuia la momentul pronunțării sentinței civile nr. 2767/17.10.2014 a Curții de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal".

Prin hotărârea recurată, curtea de apel a respins apelul formulat de Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor și de Ministerul Finanțelor, și, fără a modifica sentința nr. 441/24.03.2022, reține că de la momentul emiterii deciziei de despăgubire apelanții puteau să cunoască paguba. Mai mult, în argumentarea soluției, Curtea de Apel București a invocat în prezenta cauză, considerentele reținute în Decizia RIL nr. 19/2019 a Înaltei Curți, în sensul că și-a însușit concluziile reținute în decizie și le-a aplicat în prezenta cauză făcând abstracție de faptul prima instanță s-a raportat, în admiterea excepției prescripției la actul de control al curții de conturi, mai exact, momentul rămânerii definitive a aspectelor constatate de curtea de conturi.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând că hotărârea recurată a fost motivată în conformitate cu dispozițiile art. 425 C. proc. civ., iar instanța de apel în mod corect s-a raportat, în analiza momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție, la Decizia Înaltei Curți nr. 19/2019, art. 8, 12, 16 din Decretul nr. 167/1958, respectiv art. 2526 C. civ.

În mod corect instanța de apel a aplicat și interpretat dispozițiile legale incidente, reținând că termenul de prescripție era împlinit la momentul introducerii acțiunii.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

i. În ceea ce privește criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.:

Considerentele contradictorii în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt cele din perspectiva cărora nu se poate stabili care sunt argumentele ce au fundamentat soluția instanței, determinând astfel imposibilitatea exercitării controlului de legalitate.

Or, în cauză, Înalta Curte constată că în cuprinsul hotărârii judecătorești analizate nu se regăsesc considerente contradictorii, instanța de apel înfățișând într-o manieră clară și coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluției asupra apelului reclamanților.

Recurenții-reclamanți pretind că ar exista o inconsecvență în argumentarea motivării, respectiv o motivare contradictorie între considerentele hotărârii recurate, menținerea ca temeinică și legală a hotărârii instanței de fond și dispozitivul deciziei atacate, privind respingerea, ca nefondat, a apelului promovat de reclamanți.

Criticile, astfel formulate, sunt nefondate.

Înalta Curte reține că prin apelul declarat, reclamanții au criticat hotărârea instanței de fond din perspectiva soluției pronunțate în ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, afirmând că momentul de început al cursului termenului este unul distinct față de cel reținut de instanța de fond, prin raportare la împrejurările de fapt.

Instanța de apel, astfel învestită, a verificat legalitatea și temeinicia hotărârii primei instanțe (prin care s-a reținut că termenul de prescripție a început să curgă la data de 17.10.2014, respectiv la data pronunțării hotărârii nr. 2767/17.10.2014) și a respins calea de atac, reținând, însă, în considerente un alt moment de început al cursului prescripției (momentul emiterii deciziei de despăgubire nr. 13019/FF/26.08.2020 pe numele beneficiarelor B., C. și D.). O atare soluție este legală, în raport de prevederile art. 476 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere că, procedând la o nouă judecată în limitele efectului devolutiv al căii de atac- fiind readuse în fața instanței de control judiciar toate problemele de fapt și de drept ce au făcut obiectul dezbaterilor la prima instanță- instanța de apel poate substitui considerentele sentinței atacate, păstrând totuși soluția tribunalului.

Astfel, instanța de apel verifică soluția atacată atât din punct de vedere al temeiniciei, statuând dacă situația de fapt reținută prin hotărâre este concordantă cu probele administrate în cauză și a fost corespunzător stabilită, după cum hotărârea apelată este verificată și sub aspectul legalității, respectiv dacă prima instanță a identificat, interpretat și aplicat corect normele de drept material incidente situației de fapt deduse judecății.

În speță, considerentele hotărârii atacate enunță precis argumentele pentru care instanța de apel a statuat asupra momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă.

Anume, instanța de apel a reținut că momentul la care reclamantul putea și trebuia să cunoască paguba și pe cel răspunzător de ea este cel al emiterii deciziei de despăgubire nr. 13019/FF/26.08.2010.

În acest context, instanța de apel a reținut în mod corect incidența dezlegărilor cu valoare de principiu conținute în Decizia în interesul legii nr. 19/2019, conform căreia intervenția Curții de Conturi, prin intermediul controalelor exercitate, nu poate influența cursul prescripției extinctive, întrucât izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba, neexistând nicio dispoziție legală care să stabilească faptul că actul de control are valoarea întreruptivă a cursului prescripției, astfel încât invocarea acestuia este irelevantă. S-a statuat, de asemenea, că paguba constatată, urmare a unor astfel de controale, este preexistentă raportului Curții de Conturi și prin intermediul actului de control doar se constată abateri de la aplicarea legii, în baza unor documente care ar fi trebuit să fie la îndemâna și spre verificarea prealabilă a celui care a încuviințat o cerere în afara cadrului legal.

Raționamentul expus de instanța de apel nu cuprinde concluzii contradictorii și nici nu se poate asocia acestuia un viciu întrucât, față de circumstanțele reținute, ce valorează, fiecare în parte, factori cauzali în conturarea deznodământului judiciar, instanța de apel a expus coerent și neechivoc motivele pentru care a apreciat nefondat apelul promovat de către reclamant.

ii. În ceea ce privește criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.:

A doua critică de nelegalitate dedusă judecății prin intermediul căii extraordinare de atac este aceea că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit normele de drept material privind prescripția extinctivă, argumentele recurenților fiind subsumate motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv de recurs care, însă, deși încadrabil în textul legal menționat, nu poate fi primit.

Recurenții și-au fundamentat raționamentul pe considerentul că prescripția dreptului material la acțiune a început să curgă la data de 19.01.2021, reprezentând data înregistrării în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. x/18.01.2021 emisă de ANRP prin care li s-au adus la cunoștință diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaționale de Evaluare.

Prin recursul formulat, recurenții arată că s-au aflat în imposibilitate de a cunoaște paguba la momentul obiectiv reținut de către instanța de apel, formulând în acest sens considerații ce țin de inexistența unor pârghii prin care ar fi putut reclamanții să cunoască paguba anterior primirii adresei din partea pârâtei.

Critica este nefondată.

Dreptul subiectiv dedus judecății este un drept de creanță născut din pretinsa săvârșire a unei fapte ilicite de către pârâta ANRP, constând în aceea că la nivelul anului 2010, în procesul de acordare a despăgubirilor pe temeiul Legii nr. 10/2001, a întocmit, prin evaluatori autorizați, un raport de evaluare cu nerespectarea standardelor internaționale (supraevaluat), raport care a fost apoi avizat de către consilierii pârâtei.

În baza acestui raport a fost emisă, de către ANRP, Decizia de despăgubiri nr. 13019/FF/26.08.2020 (conținând titluri de despăgubiri) în temeiul căreia au fost apoi eliberate titluri de conversie în acțiuni, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 și opțiunii exprimate de către beneficiari.

Astfel, având în vedere dreptul de creanță pretins (corespunzător unei pagube provenite dintr-un raport supraevaluat, întocmit la nivelul anului 2010 și pe baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate), instanța de apel a reținut în mod corect incidența dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, referitoare la prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită.

În aplicarea prevederilor legale menționate, instanța de apel a apreciat că momentul de la care trebuie considerat că începe cursul prescripției este reprezentat de data emiterii Deciziei nr. 13019/FF/26.08.2020 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Potrivit dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 "prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea".

Textul legal stabilește două momente, alternative, care pot marca începutul prescripției – unul subiectiv (al cunoașterii efective a pagubei și a celui care răspunde de ea) și unul obiectiv, legat de data la care păgubitul trebuie să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Instituirea celor două momente alternative urmărește să armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite (căreia nu i s-ar putea opune prescripția înainte de a avea posibilitatea de a acționa întrucât nu a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea) și pe cel al asigurării finalității, scopului reglementării acestei instituții, aceea de lămurire a situațiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea și stabilitatea circuitului civil.

De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea de către legiuitor a unui moment obiectiv de la care începe să curgă prescripția extinctivă se bazează și pe ideea culpei prezumate a victimei, de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea.

În cauză, prevalându-se de momentul subiectiv (reprezentat de data comunicării de către ANRP a adresei nr. x/18.01.2021, prin care Ministerul Finanțelor era informat despre existenta unei diferențe de valoare în privința raportului întocmit în 2010), recurenții învederează că nu au putut acționa înaintea datei respective întrucât nu cunoșteau întinderea prejudiciului.

Susținerea recurenților nu își are temei în dispoziția legală -art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958-, care nu condiționează exercițiul dreptului la acțiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoașterea întinderii acesteia, ci doar de cunoașterea existenței pagubei și a celui care răspunde de ea.

Întinderea pagubei reprezintă o chestiune de probațiune și respectiv, de verificare jurisdicțională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influențeze sau să determine începutul cursului prescripției extinctive (pentru că în absența lui titularul dreptului nu ar putea acționa).

În realitate, prevalându-se de aspecte vizând imposibilitatea cunoașterii întinderii și respectiv, a existenței pagubei – care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detașat momentul începerii cursului prescripției de cel al nașterii dreptului la acțiune (ca titularul dreptului să nu fie sancționat pentru că nu a putut acționa)- recurenții-reclamanți tind să deplaseze data începerii cursului prescripției pentru a situa demersul lor înăuntrul termenului de prescripție.

În acest sens, recurenții identifică un singur moment de început al curgerii prescripției, respectiv cel subiectiv, reprezentat de data la care debitorul i-a înștiințat că ar avea un drept de creanță (prin transmiterea de către ANRP a adresei nr. x/18.01.2021), decurgând din diferențele de valoare constatate în privința rapoartelor de evaluare întocmite.

Recurenții ignoră faptul că scopul reglementării, atunci când a instituit și un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripția extinctivă, a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligențe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acțiunii și valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei și a celui care răspunde de ea.

Acest moment obiectiv, constând în chiar data emiterii Deciziei nr. 13019/FF/26.08.2020 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pentru emiterea titlului de despăgubire în favoarea beneficiarelor B., C. și D., se opune recurenților, date fiind prerogativele acestora în procesul de stabilire și acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat.

Recurenții trebuiau să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea la data emiterii Deciziei nr. 13019/FF/26.08.2020, din moment ce acest act juridic a fost emis, conform dispozițiilor art. 16 alin. (7) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 (forma în vigoare la acea dată), în baza raportului de evaluare nr. x/19.02.2010, întocmit de A. S.R.L. în dosarul de despăgubire nr. x.

Recurenții nu pot opune cu succes lipsa unor proceduri administrative apte să determine în timp real existența unui prejudiciu, de vreme ce aceștia aveau cadrul legal și totodată posibilitatea organizării unui sistem adecvat, care să permită un control eficient, real și în timp util.

Or, pasivitatea recurenților a fost sancționată prin opunerea prescripției extinctive, astfel că nu se verifică nici afirmația reclamanților potrivit căreia ar avea loc un transfer al răspunderii în persoana Statului Român pentru faptele ce aparțin instituțiilor acestuia. Statul, în raport cu proprii săi agenți trebuie să manifeste același nivel de vigilență care se cere oricărui alt subiect de drept, iar în măsura în care are un comportament lipsit de diligență, trebuie să se supună aceluiași regim sancționator ca orice alt participant la circuitul civil.

Totodată, se impune a se menționa că din componența Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, care a emis Decizia nr. 13019/FF/26.08.2020, făceau parte, conform cadrul normativ existent la acel moment (art. 13 alin. (1) din Titlul VII a Legii nr. 247/2005), președintele ANRP și un reprezentant al Ministerului Finanțelor Publice.

De asemenea, titlurile de despăgubiri emise, în numele și pe seama Statului Român, încorporau drepturile de creanță împotriva statului și erau valorificate prin conversia lor în acțiuni la Fondul Proprietatea (art. 3 lit. a).

Acest Fond a funcționat sub forma unei societăți de investiții, deținută inițial în întregime de Statul Român, în calitate de acționar unic, până la transmiterea acțiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite (art. 7 din Titlul VII).

În ce privește ANRP, aceasta este tot o instituție a statului, înființată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuții în legătură cu aplicarea legilor reparatorii și trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor (finanțată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei și Finanțelor), situație confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) și menținută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului și în coordonarea prim-ministrului.

Ca atare, față de atribuțiile ce reveneau deopotrivă recurenților și pârâtei în procesul de evaluare și acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, față de relația de subordonare a instituției pârâte față de reclamant, existentă la data săvârșirii faptei ilicite imputate, rezultă că recurenții-reclamanți avea toate elementele necesare pentru a cunoaște atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, încă din momentul emiterii Deciziei nr. 13019/FF/26.08.2020 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, reprezentând titlu de despăgubire.

Pe cale de consecință, contrar aserțiunilor din memoriul de recurs, recurenții-reclamanți au beneficiat de pârghiile legale pentru a acționa în vederea evitării sancțiunii prescripției, având, prin intermediul structurii sale executive, posibilitatea exercitării la orice moment a unui control, prin care să verifice activitatea intimatei-pârâte și a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Astfel fiind, Ministerul Finanțelor, în reprezentarea Statului Român, putea și trebuia să acționeze pentru recuperarea pagubei încă de la data emiterii Deciziei nr. 13019/FF/26.08.2020, care marchează și momentul de început al curgerii prescripției extinctive înăuntrul unui termen de trei ani, din moment ce, prin acest titlu, a fost stabilită valoarea despăgubirilor cuvenite persoanelor îndreptățite, pe baza raportului de evaluare inițial, neregular întocmit, raport care, ca urmare a emiterii titlului de despăgubire, a fost validat, producând efecte juridice depline în contra statului, ca debitor al raportului juridic obligațional constituit astfel.

Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-i îndreptățește pe recurenți să se prevaleze de incidența unui moment subiectiv (data la care, în 2021, debitorul împotriva căruia își îndreaptă acțiunea îl încunoștințează că ar avea o creanță) întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speță este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripției, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurenții că au cunoscut toate elementele care i-ar fi îndreptățit să acționeze.

Demersul, în acești termeni, al recurenților este unul care pe de o parte, nesocotește reglementarea momentului de început al cursului prescripției (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar pe de altă parte, înseși funcția și finalitatea prescripției extinctive, de a sancționa pasivitatea, lipsa de diligență, pentru lămurirea situațiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilității circuitului civil.

În ceea ce privește susținerea potrivit căreia instanța de apel ar fi ignorat dispozițiile art. 25 alin. (2), art. 35 și art. 37 din Decretul nr. 31/1954, care statuează că transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului Român pentru fapte care aparțin instituțiilor acestuia, și nu lui însuși, Înalta Curte constată că aceasta este eronată.

Sub acest aspect, se constată că Statul este reprezentat în procedura administrativă de restituire de ANRP, că își exercită drepturile și obligațiile prin instituții și autorități publice cărora le deleagă o parte din atribuțiile sale și că, în temeiul acestui raport, instituția sau autoritatea publică respectivă are obligația de a acționa în reprezentarea statului pentru îndeplinirea atribuțiilor conferite de acesta, iar statul, la rândul lui, trebuie să exercite supravegherea și controlul modului în care aceste atribuții sunt îndeplinite de instituțiile sale.

Totodată, în cuprinsul memoriului de recurs, recurenții invocă aspectele dezlegate prin Decizia nr. 513/7.03.2019. Or, în prezenta cauză, Înalta Curte nu poate fi ținută de hotărârea invocată de recurenți cu titlu de practică judiciară, în care se dă prevalență momentului subiectiv al începutului cursului prescripției, de vreme ce considerentele sunt determinate de situația de fapt particulară a cauzei analizate, iar pe de altă parte, a da relevanță unei chestiuni de drept dezlegate de o altă instanță, într-o altă cauză ce nu privește părțile, ar echivala cu introducerea pe cale judiciară a sistemului precedentului judiciar, aspect inadmisibil de vreme ce acesta nu se regăsește în izvoarele dreptului civil, reglementate de art. 1 din C. civ.

Astfel, față de considerentele anterior redate, Înalta Curte constată că acțiunea recurenților-reclamanți din anul 2021 (formulată la aproximativ 11 ani de la data săvârșirii faptei ilicite pretinse- din anul 2010) a fost inițiată după împlinirea termenului de prescripție de 3 ani, reglementat de art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, astfel că, instanța de apel a menținut în mod legal soluția tribunalului de respingere a acțiunii, ca fiind prescrisă.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Finanțelor Publice în reprezentarea Statului Român împotriva deciziei nr. 1917 A din 15 decembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Finanțelor Publice în reprezentarea Statului Român împotriva deciziei nr. 1917 A din 15 decembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 20 septembrie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.