ÎCCJ, decizie (scj.ro #219306)

Dreptul de deducere a taxei pe valoare adăugată. Conduita fiscală neconformă a partenerilor contractuali

Cuprins pe materii:

Drept financiar fiscal. Procedura fiscală. Soluționarea contestațiilor formulate împotriva actelor administrativ fiscale

Index alfabetic:

TVA

Drept de deducere

Condiții de formă

Condiții de fond

Jurisprudența CJUE

Parteneri contractuali

Legea nr. 571/2003, art. 21 alin. (4)

Potrivit jurisprudenței constante a CJUE, persoana impozabilă nu este răspunzătoare de conduita fiscală neconformă a partenerilor contractuali, iar neînregistrarea de către aceștia a veniturilor încasate nu poate conduce la concluzia inexistenței relațiilor comerciale, cu consecința majorării bazei impozabile pentru stabilirea impozitului pe profit și refuzului deducerii TVA plătită cu ocazia plăților făcute partenerilor contractuali.

Statuările consolidate ale Curții de Justiție a Uniunii Europene sunt în sensul că măsurile adoptate de statele membre nu trebuie să depășească ceea ce este necesar pentru a asigura colectarea în mod corect a TVA și pentru a preveni evaziunea și că aceste măsuri nu pot fi utilizate astfel încât să repună în discuție în mod sistematic dreptul de deducere a TVA și neutralitatea acestuia.

Numai în situații excepționale dreptul de deducere ar putea fi limitat în cazul fraudelor fiscale, respectiv exclusiv atunci când frauda ar fi săvârșită de chiar persoana impozabilă ce își exercită dreptul de deducere; persoana impozabilă beneficiază de prezumția de nevinovăție, organelor fiscale le revine sarcina de a proba că aceasta, cu intenție directă, a luat parte la un mecanism fraudulos, pe baza administrării unor probe obiective (cauza FIRIN OOD C-107/13, Bonik EOOD C -285/11, Cauza PPUH C277/14, dar si hotărârile CJUE în cauzele Halifax C-255/02, Axel Kittel C-439/04 și Recolta Recycling C-440/04).

I.C.C.J., Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4175 din 28 septembrie 2023

I.  Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, Secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 13.07.2017, reclamanta S.C. A. S.R.L., a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor,

-anularea în parte a Deciziei nr. 31 din 03.02.2017, emise de către A.N.A.F.-D.G.S.C.,

-anularea în parte a Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru persoane juridice nr. F-CS 223 din 31.10.2016,

-anularea raportului de inspecție fiscală nr. F-CS 186 din 31.10.2016, întocmite de către organele de control din cadrul D.G.R.F.P. Timișoara-Administrația Județeană a Finanțelor Publice Caraș-Severin -Activitatea de Inspecție Fiscală, și, pe cale de consecință,

-exonerarea de la plata către bugetul de stat a sumei totale de 14.068.268 lei, reprezentând obligații fiscale: 2.425.322 lei impozit pe profit, 1.345.336 lei accesorii aferente impozitului pe profit, 4.979.378 lei TVA, 3.359.170 lei accesorii aferente TVA, 1.568.947 lei impozit pe veniturile din dividende distribuite persoanelor fizice, 390.115 lei accesorii aferente impozitului pe veniturile din dividende distribuite persoanelor fizice, stabilite de către activitatea de inspecție fiscală din cadrul D.G.R.F.P. Timișoara - A.J.F.P. Caraș-Severin în baza Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru persoane juridice nr. F-CS 223 din 31.10.2016 și a raportului de inspecție fiscală nr. F-CS 186 din 31.10.2016, cu cheltuieli de judecată.

La termenul de judecată din 18 octombrie 2017, reclamanta a formulat precizare la acțiune, în sensul întregirii cadrului procesual pasiv, prin chemarea în judecată în calitate de pârâtă și a Administrației Județene a Finanțelor Publice Caraș-Severin, emitentă a deciziei de impunere nr. F-CS 223 din 31.10.2016 și a raportului de inspecție fiscală încheiat la data de 31.10.2016, acte și operațiuni prealabile administrativ-fiscale a căror anulare se solicită.

Prin Sentința nr. 247 din 10 mai 2022, Curtea a admis în parte cererea precizată formulată de reclamantă.

A dispus anularea parțială a raportului de inspecție fiscală nr. F-CS 186/31.10.2016, a Deciziei de impunere nr. F-CS 186/31.10.2016 și a Deciziei nr.31/03.02.2017 de soluționare a contestației administrativ-fiscale, strict în limita sumei calculate ca impozit pe profit aferent sumei de 12.332,06 lei deductibilă la calculul profitului impozabil și reprezentând chirie conform facturii nr. 2282/01.11.2013, emisă de S.C. B. S.R.L., menținând în rest actele administrativ fiscale menționate.

A respins, în rest, cererea precizată și a obligat reclamanta la plata către expert C. a sumei de 30.685 lei, reprezentând diferență de onorariu de expert.

Prin încheierea de ședință din 10 iunie 2022, Curtea a îndreptat din oficiu eroarea materială strecurată prin omisiune în cuprinsul minutei și dispozitivului sentinței civile nr. 247 din 10 mai 2022, în sensul inserării mențiunii cu privire la calea de atac a hotărârii, respectiv că poate fi atacată cu recurs și instanța unde se va depune calea de atac: „Cu recurs în 15 zile de la comunicare. Recursul se va depune la Curtea de Apel Timișoara”.

Împotriva acestei hotărâri au formulat recurs recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., în insolvență prin lichidator judiciar D. IPURL și recurentele-pârâte Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara.

3.1.

Recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. a invocat motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate și, cu ocazia rejudecării,

-anularea în parte a Deciziei nr. 31 din 03.02.2017, emise de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor;

-anularea în parte a deciziei de impunere nr. F-CS 223 din 31.10.2016, emise de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Caraș-Severin până la concurența sumei de 11.859.593 lei, reprezentând impozit pe profit suplimentar de plată, TVA suplimentar de plată și accesorii cu titlu de dobânzi și penalități de întârziere, potrivit răspunsului la obiecțiuni întocmit de expertul judiciar

-anularea raportului de inspecție fiscală nr. F-CS 186 din 31.10.2016 întocmit de A.J.F.P. Caraș-Severin.

În dezvoltarea recursului, recurenta-reclamantă a arătat în esență următoarele:

Sentința civilă nr. 247 din 10.05.2022 a Curții de Apel Timișoara este nelegală pentru că a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, sentința recurată a fost pronunțată cu încălcarea art. 11 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 [având conținut similar cu art. 11 alin. (1) din Legea nr. 207/2015], precum și cu încălcarea art. 21 alin. (4) lit. f) și m) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, pentru că prima instanță a reținut, asemenea organelor fiscale, că toate tranzacțiile comerciale ale recurentei sunt fictive, deși nici prima instanță și nici organele fiscale nu au clarificat situația de fapt fiscală a acesteia, motiv pentru care nici în RIF, nici în decizia de impunere și nici în sentința recurată nu se face referire la serviciile concrete prestate în relațiile comerciale pe care recurenta le-a avut cu partenerii contractuali.

Aceasta întrucât organele fiscale nu au analizat niciun document scriptic cu ocazia inspecției fiscale, toate documentele justificative fiind ridicate de DIICOT, aflându-se și în prezent în depozitul organelor de cercetare penală, necunoscând nimic concret despre relațiile comerciale ale recurentei pentru a le putea cataloga ca fiind fictive.

De asemenea, nici prima instanță nu a stabilit serviciile prestate de recurentă în relația cu partenerii contractuali și, cu toate acestea, a considerat, acceptând presupunerile organului fiscal, că toate tranzacțiile acesteia sunt fictive.

Mai mult, deși expertul judiciar a identificat documente justificative care atestă realitatea tranzacțiilor comerciale desfășurate de recurentă, prima instanță a refuzat să țină seama de aceste documente pentru că le-a considerat ca fiind întocmite pro causa, aprecierea primei instanțe fiind deopotrivă inexplicabilă și fără bază legală, lăsând fără sens ideea de proces în vederea stabilirii adevărului.

În scopul aflării stabilirii adevărului, prima instanță avea obligația, la fel ca organele fiscale, să stabilească, în concret, tranzacțiile despre care susține că sunt fictive, ceea ce nu s-a întâmplat, întrucât nici organul fiscal și nici instanța de judecată nu cunosc obiectul de activitate al partenerilor contractuali menționați în RIF și nici relațiile comerciale pe care recurenta le-a avut cu aceștia.

Așadar, în lipsa acestor elemente din RIF, prima instanță a încălcat art. 11 alin. (1) C. fisc, întrucât a acceptat ca organul fiscal să reconsidere tranzacțiile recurentei ca fiind fictive, fără să existe dovezi în acest sens, pe baza unor presupuneri care au fost infirmate de expertiza judiciară.

Totodată, prima instanță a considerat că, unele tranzacții comerciale ale recurentei sunt fictive pentru motivul că unii parteneri contractuali nu au declarat livrări către recurentă sau au declarat livrări mai mici față de achizițiile declarate de aceasta. Or, această împrejurare nu poate fi reproșată recurentei, întrucât, pe de o parte, aceasta nu este răspunzătoare de conduita fiscală neconformă a partenerilor contractuali, iar, pe de altă parte, neînregistrarea de către aceștia a veniturilor încasate de la recurentă nu poate conduce la concluzia inexistenței relațiile comerciale, cu consecința majorării bazei impozabile pentru stabilirea impozitului pe profit și refuzului deducerii TVA plătită cu ocazia plăților făcute partenerilor contractuali. Susținerea recurentei se bazează pe jurisprudența CJUE în cauzele C-439/04 Axei Kittel și C-440/04 Recolta Recycling.

Întrucât a interpretat art. 21 alin. (4 ) lit. f) și m) din Legea nr. 571/2003 la modul general și nu 1-a aplicat la situația concretă în speță, prima instanță a stabilit că tranzacțiile comerciale ale recurentei sunt fictive pentru că la baza facturilor nu există documentele justificative enumerate, cu titlu exemplificativ, de acest articol de lege.

Recurenta a arătat că, expertul judiciar a concluzionat că suma de 14.068.268 lei, care face obiectul procesului, include și obligațiile fiscale ale recurentei, aferente relațiilor comerciale cu E. și F., însă prima instanță a considerat contrariul, deși numai expertul judiciar este cel care a făcut o analiză amănunțită, de specialitate, cu privire la obligațiile fiscale puse în sarcina recurentei, iar expertul judiciar a arătat că, în relația cu partenerii contractuali, plățile s-au efectuat de recurentă preponderent prin bancă, ceea ce atestă realitatea operațiunilor comerciale.

În fine, prima instanță a încălcat și dispozițiile art. 7 pct. 12 din Legea nr. 571/2003 în legătură cu impozitul pe dividende, întrucât, așa cum a concluzionat și expertul judiciar, recurenta nu a distribuit dividende.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., art. 87 alin. (2) C. proc. civ.

3.2.

Recurenta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a hotărârii atacate, în sensul respingerii în totalitate a acțiunii reclamantei.

În susținerea recursului, recurenta-pârâtă a apreciat că instanța de fond a interpretat și aplicat în mod greșit dispozițiile art. 64 și art. 65 din O.G. nr. 92/2003 ce reglementează probele în materie fiscală și sarcina probei, criticând soluția cu privire la suma de 12.332 lei, reprezentând chirie.

În opinia sa, instanța de fond, în mod greșit, și-a însușit concluzia expertului contabil cu privire la suma menționată și a reținut-o ca fiind cheltuială deductibilă. Prin decizia nr. 31/03.02.2017, s-a reținut că intimata-reclamantă cu toate că a contestat întreaga sumă nu a depus niciun document și nu a invocat niciun temei legal în susținerea propriei cauze, prin care să infirme constatările organelor de inspecție fiscală.

Așa cum rezultă din RIF nr. F-CS 186/31.10.2016, reprezentanții intimatei-reclamante au precizat faptul că nu au existat niciodată facturi, contracte sau alte documente care să justifice tranzacțiile înregistrate cu societatea B. S.R.L. Astfel, reclamanta nu a prezentat nici inspectorilor antifraudă contracte, facturi și/sau alte documente justificative legale, ceea ce dovedește faptul că acestea nu au existat niciodată. Intimata-reclamantă a înregistrat în evidența contabilă achiziții de obiecte inventar, materiale auxiliare, prestări servicii, care au fost ulterior contabilizate pe cheltuieli, nedeclarate de partener, fără a dispune de facturi în original, contracte, situații de lucrări, rapoarte de lucru care să justifice necesitatea, realitatea și legalitatea acestor achiziții.

Încă din dreptul roman a fost consacrat principiul potrivit căruia cel ce afirmă o pretenție în justiție trebuie să o dovedească, regulă tradițională exprimată prin adagiul latin „actor incumbit probatio”, principiu consfințit de art. 249 și art. 250 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.

Astfel, având în vedere că intimata-reclamantă nu a prezentat documente justificative în relația cu societatea B. S.R.L., în mod greșit prima instanță a anulat parțial decizia nr. 31/03.02.2017, în ceea ce privește suma de 12.332 lei, reprezentând chirie.

3.3.

Recurenta-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, în reprezentarea Administrației Județene a Finanțelor Publice Caraș-Severin a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a hotărârii recurate și, în rejudecare, respingerea în întregime a acțiunii.

A apreciat recurenta că instanța a interpretat greșit prevederile art. 64 și 65 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, pentru că nu a prezentat documente justificative în relația contractuală cu societatea B. S.R.L., aspect învederat de reprezentanții părții în timpul inspecției fiscale.

Recurenta-reclamantă a formulat întâmpinare față de ambele recursuri, prin care a solicitat respingerea acestora, ca nefondate.

Odată cu întâmpinarea, recurenta-reclamantă a formulat câte un recurs incident față de fiecare dintre cele două recursuri formulate de pârâte.

Recurenta-reclamantă și-a întemeiat recursurile incidente pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursurilor incidente, casarea hotărârii recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii în sensul precizat prin propriul recurs.

În susținerea recursurilor incidente, recurenta-reclamantă a formulat aceleași argumente, apreciind, în esență, că instanța a încălcat art. 11 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 și art. 21 alin. (4) lit. f) și m) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, pentru că a reținut, asemenea organelor fiscale, că toate tranzacțiile comerciale ale societății sunt fictive, deși nici instanța, și nici organele fiscale nu au clarificat situația de fapt fiscală, nefăcându-se referire la serviciile concrete prestate în relațiile comerciale pe societatea le-a avut cu partenerii contractuali.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor exercitate în cauză

Argumente de fapt și de drept relevante.

Înalta Curte urmează a analiza cu prioritate, conform art. 248 C. proc. civ., în condițiile art. 489 alin. (2), raportat la art. 499 C. proc. civ., excepția nulității recursurilor formulate de recurentele-pârâte M.F.P.-Agenția Națională de Administrare Fiscală și de D.G.R.F.P. Timișoara, în reprezentarea Administrației Județene a Finanțelor Publice Caraș-Severin.

Având în vedere că recurentele-pârâte au formulat critici similare, recursurile recurentelor vor fi analizate prin considerente comune.

Reține Înalta Curte că, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., „Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile”, legiuitorul înțelegând să încadreze calea de atac a recursului în rândul căilor extraordinare de atac, obiectul său fiind acela al verificării aspectelor de nelegalitate indicate în mod expres și limitativ de dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

În acest sens, este de subliniat faptul că prin dispozițiile art. 489 C. proc. civ. se sancționează cu nulitatea nemotivarea recursului, înțeleasă atât în contextul în care cererea de exercitare a căii de atac nu cuprinde nicio critică la adresa hotărârii atacate [ipoteza prevăzută la alin. (1) al articolului menționat], dar și în situația în care motivele expuse în cererea de recurs nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 [ipoteza prevăzută la alin. (2) al articolului].

Înalta Curte are în vedere că noțiunea de motivare a recursului trebuie înțeleasă pornind de la trăsăturile specifice ale acestei căi de atac și continuând, apoi, cu faptul că motivele de casare sunt expres și limitativ prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Reglementând calea de atac a recursului, legiuitorul prevede, fără echivoc, că scopul acestei căi extraordinare de atac este acela de a supune instanței de control judiciar competente examinarea  conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Suplimentar celor arătate anterior, se impune a fi precizat faptul că obligația de motivare a recursului presupune concretizarea criticilor recurentului în raport de soluția instanței de fond, astfel că motivarea imprecisă sau generală atrage sancțiunea nulității recursului, în condițiile prevăzute de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Raportat cu cele reținute, Înalta Curte constată că, deși ambele recurente-pârâte au precizat că își întemeiază recursul pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cererile de exercitare a căii de atac nu cuprind o dezvoltare concretă a ipotezelor avute în vedere de legiuitor pentru reglementarea acestui motiv.

Textul de lege menționat se interpretează în sensul formulării unei argumentări juridice a nelegalității invocate,  prin indicarea dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit aplicate de instanță și prin precizarea eventualelor greșeli săvârșite de instanță în legătură cu aceste dispoziții legale, în lipsa acestor mențiuni neputându-se exercita controlul judiciar.

Însă, după cum s-a expus la pct. I.3.2 și I.3.3. ale prezentei decizii, recurentele-pârâte Agenția Națională de Administrare Fiscală și D.G.R.F.P. Timișoara, în reprezentarea Administrației Județene a Finanțelor Publice Caraș-Severin nu au combătut și nu și-au circumstanțiat în niciun mod criticile de nelegalitate în raport cu considerentele hotărârii recurate, ci s-au limitat la a-și exprima nemulțumirea față de soluția pronunțată, făcând referire numai la modalitatea de administrare a probelor de către prima instanță.

Or, recursul judecat de instanța supremă are, după cum deja s-a arătat mai sus, ca scop exclusiv verificarea legalității hotărârii atacate, iar nu a temeiniciei ei. Din acest motiv, recursul nu este devolutiv, cercetarea faptelor, administrarea și interpretarea probelor reprezentând prerogative acordate exclusiv instanțelor fondului.

Astfel, în actuala reglementare a Codului de procedură civilă, recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se realizează exclusiv un control de legalitate a hotărârii atacate.

Recursul nu reprezintă o cale de atac devolutivă, nefiind menit a corecta eventualele greșeli de apreciere/calificare a situației de fapt deduse judecății, instanța de control judiciar, în analiza motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., având competența de a verifica exclusiv încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material sau procesual.

O astfel de abordare nu satisface exigențele art. 486 C. proc. civ., astfel că devin aplicabile dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte urmând a constata nulitatea recursurilor pârâtelor.

În ceea ce privește recursurile incidente declarate de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. odată cu întâmpinarea formulată față de recursurile pârâtelor, Înalta Curte reține că, potrivit art. 491 alin. (1) C. proc. civ.,

„(1) Recursul incident și recursul provocat se pot exercita, în cazurile prevăzute la art. 472 și 473, care se aplică în mod corespunzător. Dispozițiile art. 488 rămân aplicabile.”

Conform art. 472 alin. (2) C. proc. civ.:

„(2) Dacă apelantul principal își retrage apelul sau dacă acesta este respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului, apelul incident prevăzut la alin. (1) rămâne fără efect.”

În raport cu aceste dispoziții legale, având în vedere soluția ce se va da asupra recursurilor formulate de recurentele-pârâte,  de constatare a nulității acestora, Înalta Curte urmează a constata ca rămas fără efect recursurile incidente formulate de reclamantă.

Recurenta-reclamantă și-a întemeiat recursul pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Reține Înalta Curte că, hotărârea primei instanțe a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 11 alin. (1) și art. 21 alin. (4) lit. f) și m) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, în esență, pentru că, instanța de fond a reținut, că tranzacțiile comerciale ale recurentei-reclamante sunt fictive, deși nu a fost clarificată situația de fapt fiscală a acesteia.

Astfel, în sentința recurată nu se face referire la serviciile concrete prestate în relațiile comerciale pe care recurenta-reclamantă le-a avut cu partenerii contractuali.

Deși recurenta-reclamantă a învederat instanței de fond, că în raport de textele de lege invocate în susținerea recursului, organele fiscale nu au verificat documentele scriptice din contabilitatea recurentei în mod complet, prin sentința recurată nu s-a răspuns la susținerile acesteia.

Instanța de fond a încălcat prevederile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 571/2003, întrucât a apreciat că organul fiscal a reconsiderat în mod corect tranzacțiile recurentei-reclamante ca fiind fictive, fără să existe dovezi în acest sens, întrucât nu a fost făcută o analiză a obiectului de activitate a partenerilor contractuali menționați în RIF și nici a relațiilor comerciale pe care recurenta le-a avut cu aceștia.

Totodată, prima instanță a considerat că unele tranzacții comerciale ale recurentei sunt fictive, pentru că unii parteneri contractuali nu au declarat livrări către recurenta-reclamantă sau au declarat livrări mai mici față de achizițiile declarate de recurentă.

Întrucât a interpretat art. 21 alin. (4) lit. f) și m) din Legea nr. 571/2003 la modul general și nu l-a aplicat la situația concretă din speță, prima instanță a stabilit că tranzacțiile comerciale ale recurentei-reclamante sunt fictive, pentru că la baza facturilor nu există documentele justificative enumerate cu titlu exemplificativ, de acest articol de lege.

Or, potrivit jurisprudenței constante a CJUE, persoana impozabilă nu este răspunzătoare de conduita fiscală neconformă a partenerilor contractuali, iar, pe de altă parte, neînregistrarea de către aceștia a veniturilor încasate de la recurentă nu poate conduce la concluzia inexistenței relațiilor comerciale, cu consecința majorării bazei impozabile pentru stabilirea impozitului pe profit și refuzului deducerii TVA plătită cu ocazia plăților făcute partenerilor contractuali.

Statuările consolidate ale Curții de Justiție a Uniunii Europene sunt în sensul că măsurile adoptate de statele membre nu trebuie să depășească ceea ce este necesar pentru a asigura colectarea în mod corect a TVA și pentru a preveni evaziunea și că aceste măsuri nu pot fi utilizate astfel încât să repună în discuție în mod sistematic dreptul de deducere a TVA și neutralitatea acestuia.

Persoanei impozabile nu îi poate fi impusă efectuarea unor verificări complexe și aprofundate referitoare la furnizorul său ori la un alt operator anterior din lanțul de tranzacții și nu îi poate fi imputată conduita partenerilor săi contractuali.

Numai în situații excepționale dreptul de deducere ar putea fi limitat în cazul fraudelor fiscale, respectiv exclusiv atunci când frauda ar fi săvârșită de chiar persoana impozabilă ce își exercită dreptul de deducere; persoana impozabilă beneficiază de prezumția de nevinovăție, organelor fiscale le revine sarcina de a proba că aceasta, cu intenție directă, a luat parte la un mecanism fraudulos, pe baza administrării unor probe obiective (cauza FIRIN OOD C-107/13, Bonik EOOD C -285/11, Cauza PPUH C277/14, dar si hotărârile CJUE în cauzele Halifax C-255/02, Axel Kittel C-439/04 și Recolta Recycling C-440/04).

În același sens, cauza C-430/19 – C.F. S.R.L. împotriva Agenției Naționale de Administrare Fiscală (A.N.A.F.), sub aspectul practicii naționale care condiționează exercitarea dreptului de deducere de deținerea altor documente justificative decât factura fiscală.

Astfel, CJUE a reținut în cauza mai sus amintită că,

„44. Este sarcina administrației fiscale naționale competente să stabilească, având în vedere elemente obiective și fără a solicita din partea destinatarului facturii verificări a căror sarcină nu îi revine, că acest destinatar știa sau ar fi trebuit să știe că operațiunea invocată pentru a justifica dreptul de deducere era implicată într‑o fraudă privind TVA‑ul, aspect a cărui verificare este de competența instanței de trimitere (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 octombrie 2015, PPUH Stehcemp, C‑277/14, EU:C:2015:719, punctul 50).

Concluzionând, în raport de cele expuse anterior, Înalta Curte constată că judecătorul fondului nu a răspuns argumentelor esențiale ale recurentei-reclamante în ceea ce privește legalitatea stabilirii de către organele fiscale a obligației acesteia de plată a impozitului pe profit și TVA, a impozitului pe veniturile din dividente.

Soluția pronunțată de prima instanță, se bazează pe considerente care nu analizează și nu stabilesc aspecte esențiale ale cauzei invocate de părțile din dosar, soluționarea cauzei realizându-se formal, fără administrarea unui probatoriu adecvat, care să susțină în mod obiectiv hotărârea.

Această situație este echivalentă cu cea a nesoluționării fondului, Înalta Curte apreciind că hotărârea primei instanțe a fost pronunțată fără a fi lămurite toate aspectele esențiale ale cauzei, fiind astfel încălcate prevederile art. 22 alin. (2) C. proc. civ. potrivit cărora „judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale”, reprezentând o încălcare a dreptului la un proces echitabil a cărei remediere se poate dispune prin casarea sentinței, cu trimiterea acesteia spre rejudecare în scopul administrării tuturor probelor necesare, pentru dovedirea prejudiciului și a întinderii sale, și, totodată, cu luarea în considerare a jurisprudenței relevante în materie a CJUE.

Prin urmare, aspectele invocate de recurenta-reclamantă prin cererea de recurs sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1), art. 497 C. proc. civ., a constatat nulitatea recursurilor formulate de recurenții-pârâți Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, în reprezentarea Administrației Județene a Finanțelor Publice Caraș-Severin.

A constatat ca rămase fără efect recursurile incidente formulate de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., în insolvență prin lichidator judiciar D. IPURL împotriva aceleiași sentințe.

A admis recursul formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L., în insolvență, prin lichidator judiciar D. IPURL împotriva sentinței civile nr. 247 din 10 mai 2022 a Curții de Apel Timișoara, Secția contencios administrativ și fiscal, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 10 iunie 2022 a aceleiași instanțe.

A casat sentința recurată, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 10 iunie 2022 a Curții de Apel Timișoara, Secția de contencios administrativ și fiscal, și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.