ÎCCJ, decizie (scj.ro #219235)

Cerere de transformare a daunelor cominatorii în daune compensatorii. Prescripția dreptului material la acțiune

Cuprins pe materii: Drept civil. Prescripția extinctivă

Index alfabetic: daune cominatorii

daune compensatorii

drept accesoriu

drept principal

prescripție

C.civ., art. 1516 alin. (2), art. 2503

Dispozițiile art. 2.503 alin. (1) C.civ., care instituie principiul prescrierii dreptului la acțiune privind un drept accesoriu odată cu prescrierea dreptului la acțiune privind un drept principal, constituie o aplicație specifică, în materia prescripției extinctive, a regulii accesorium sequitur principalem.

Astfel, dat fiind caracterul accesoriu al daunelor cominatorii, ce reprezintă un mijloc de constrângere a debitorului la îndeplinirea obligației de a face sau de a nu face determinate prin hotărâre judecătorească, întrucât la data formulării acțiunii privind transformarea daunelor cominatorii în daune compensatorii

nu era împlinit termenul de prescripție a dreptului de a cere executarea silită a obligației principale stabilite prin titlu executoriu, dreptul material la acțiune privind drepturile accesorii nu se poate considera prescris.

Daunele cominatorii pot fi solicitate de către creditor oricând în interiorul termenului de prescripție a dreptului de a cere executarea obligației principale, tocmai în virtutea caracterului accesoriu al acestor daune.

Prin urmare, în condițiile în care termenul de prescripție a dreptului de a cere executarea obligației principale nu se împlinise la momentul promovării acțiunii având ca obiect transformarea daunelor cominatorii în daune compensatorii, instanța de apel, nesocotind dispozițiile art. 2.503 alin. (1) C.civ., în mod greșit, a reținut că dreptul la acțiune s-ar naște la momentul la care există refuzul explicit al debitorului de executare a obligației principale, întrucât de la acest moment creditorul ar fi cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, în sensul prevederilor art. 2.528 C.civ.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 1017 din 11 aprilie 2024

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Iași-Secția I civilă la 1.09.2020, reclamanta Parohia A. a solicitat obligarea pârâtului Primarul Comunei Tomești la plata sumei de 207.000 lei, reprezentând daune compensatorii, rezultate în urma transformării daunelor cominatorii de 100 lei/zi de întârziere, la care pârâtul a fost obligat prin sentința civilă nr. 3050 din 21.02.2013, pronunțată de Judecătoria Iași în dosarul nr. x/245/2012.

Prin sentința civilă nr. 832 din 15.04.2021, Tribunalul Iași-Secția I civilă a admis excepția inadmisibilității și a respins acțiunea ca inadmisibilă.

Împotriva acestei sentințe, la 21.05.2021, a formulat apel reclamanta, solicitând anularea sentinței și trimiterea cauzei, spre rejudecare, primei instanțe

Prin decizia civilă nr. 516 din 4.11.2021, astfel cum a fost îndreptată din oficiu prin încheierea din 2.12.2021, Curtea de Apel Iași-Secția civilă a admis apelul și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Prin sentința civilă nr. 2361 din 6.10.2022, Tribunalul Iași-Secția I civilă a respins excepția tardivității și excepția prescripției dreptului material de a cere executarea silită, a admis cererea de chemare în judecată și a dispus transformarea daunelor cominatorii de 100 lei/zi de întârziere în daune compensatorii în valoare de 207.000 lei.

Împotriva acestei sentințe, pârâtul a formulat apel principal, solicitând schimbarea sentinței, în sensul admiterii excepției tardivității acțiunii, respectiv a excepției prescripției dreptului de a cere executarea silită, iar, în subsidiar, în sensul respingerii cererii ca neîntemeiată.

Reclamanta a formulat apel incident la considerentele sentinței, prin care a solicitat înlocuirea considerentelor greșite ale sentinței, prin care se reține caracterul moral al prejudiciului, cu considerente corecte, prin care să se rețină caracterul material al prejudiciului.

Prin decizia civilă nr. 157 din 23.03.2023, Curtea de Apel Iași-Secția civilă a respins apelul incident, a admis apelul principal și a schimb în tot sentința apelată, în sensul că a calificat excepția tardivității acțiunii, invocată de către pârât, ca fiind excepția prescripției dreptului material la acțiune, a admis această excepție și a respins cererea de chemare în judecată ca prescrisă, obligând reclamanta la plata către pârât a sumei de 5.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, sub forma onorariului de avocat redus.

Împotriva acestei decizii civile, reclamanta a declarat recurs, prin care a solicitat casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel.

Recurenta-reclamantă a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C.proc.civ., susținând că, nesocotind dispozițiile art. 431 alin. (2) C.proc.civ., instanța de apel a încălcat puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 3050 din 21.02.2013, pronunțate de Judecătoria Iași-Secția civilă în dosar nr. x/245/2012, în condițiile în care a substituit momentul de început al curgerii termenului de prescripție a dreptului la acțiunea privind transformarea daunelor cominatorii în daune compensatorii, respectiv cel al îndeplinirii obligațiilor de către debitor, cu un alt moment, stabilit în mod subiectiv și aleatoriu, respectiv data manifestării exprese din partea debitorului a refuzului de a-și îndeplini obligațiile.

Recurenta-reclamantă a invocat și motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., susținând că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1.357, art. 1.359, art. 1.516, art. 2.500, art. 2.503 și art. 2.528 C.civ., precum și a Deciziei nr. XX din 12 decembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție-Secțiile Unite, sens în care a învederat următoarele argumente:

Instanța de apel a apreciat, în mod greșit, că prescripția dreptului material la acțiunea privind transformarea daunelor cominatorii în daune compensatorii a început să curgă la 2 iunie 2014. Deși recunoaște caracterul accesoriu al daunelor cominatorii, precum și faptul că, la data formulării acțiunii, nu se împlinise prescripția dreptului de a cere executarea silită a obligației principale de a face, totuși instanța de apel a apreciat, fără temei legal, că dreptul material la acțiunea privind transformarea daunelor cominatorii în daune compensatorii a luat naștere la momentul refuzului debitorului de a executa obligația principală și că acesta nu a fost afectat de acte de întrerupere a cursului prescripției.

Instanța de apel a reținut, în mod nelegal, că exercitarea dreptului la acțiunea privind transformarea daunelor cominatorii în daune compensatorii depinde de refuzul expres al debitorului de a executa obligația principală, în condițiile în care unica cerință prevăzută de lege și reținută în considerentele Deciziei nr. XX din 12 decembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție-Secțiile Unite este întârzierea executării, neavând nicio relevanță juridică motivul pentru care debitorul a întârziat executarea.

Potrivit dispozițiilor art. 1.516 alin. (2) pct. 1 C.civ., creditorul poate, la alegerea sa și fără a pierde dreptul la daune-interese, să treacă la executarea silită a obligației, atunci când, fără justificare, debitorul nu își execută obligația și se află în întârziere, daunele compensatorii având caracterul unor daune-interese ce cuantifică prejudiciul efectiv cauzat creditorului prin întârzierea executării. Ca atare, daunele cominatorii pot fi solicitate oricând în interiorul termenului de prescripție a dreptului de a cere executarea obligației principale, tocmai în virtutea caracterului accesoriu al acestora.

Întrucât transformarea daunelor cominatorii în daune compensatorii se face potrivit regulilor dreptului comun privind răspunderea civilă, astfel cum s-a arătat în considerentele Deciziei nr. XX din 12 decembrie 2005, rezultă că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 2.528 C.civ., conform cărora prescripția începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. De vreme ce pârâtul a inițiat demersurile pentru îndeplinirea obligațiilor stabilite în sarcina sa prin titlul executoriu abia la 2 noiembrie 2020, rezultă că termenul de prescripție a dreptului material la acțiunea privind transformarea daunelor cominatorii în daune compensatorii nu a început să curgă de la 2.06.2014.

Intimatul-pârât a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, în temeiul prevederilor art. 489 alin. (2) C.proc.civ., iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Analizând recursul, prin prisma motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 și pct. 8 C.proc.civ., astfel cum au fost invocate și argumentate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte îl va admite, va casa în tot decizia civilă recurată și va trimite, spre rejudecare, apelul principal și apelul incident la aceeași curte de apel, pentru următoarele considerente de drept:

Potrivit art. 483 alin. (3) C.proc.civ., „recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile”, iar, conform art. 486 alin. (1) lit. d) C.proc.civ., „cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiată recursul și dezvoltarea lor”.

Din coroborarea acestor dispoziții legale, rezultă că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar doar prin prisma conformității sale cu regulile de drept material și/sau procesual, părțile putând-o critica numai pentru motivele prevăzute, în mod expres și limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C.proc.civ..

În cauză, se constată că recurenta-reclamantă a respectat aceste exigențe legale, din moment ce a invocat argumente care se circumscriu motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 și pct. 8 C.proc.civ., împrejurare ce a fost avută în vedere de către Înalta Curte atunci când, în ședința publică din 11 aprilie 2024, a respins, ca nefondată, excepția nulității recursului, invocată de către intimatul-pârât prin întâmpinare.

Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C.proc.civ., recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a încălcat puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 3050 din 21.02.2013, pronunțate de către Judecătoria Iași-Secția civilă în dosarul nr.x/245/2012, atunci când a substituit momentul de început al curgerii termenului de prescripție a dreptului la acțiunea privind transformarea daunelor cominatorii în daune compensatorii cu un alt moment, stabilit în mod subiectiv și aleatoriu.

Înalta Curte constată că acest prim motiv de casare este nefondat.

Principiul autorității de lucru judecat corespunde necesității de stabilitate juridică și de ordine socială, fiind interzisă readucerea în fața instanței de judecată a chestiunii litigioase deja rezolvate, în mod definitiv, într-un litigiu anterior. Plecând de la dispozițiile art. 430-431 C.proc.civ., se reține că efectul de „lucru judecat” al hotărârii judecătorești are două accepțiuni:

stricto sensu

semnifică efectul negativ al autorității de lucru judecat (

bis de eadem

), care face imposibilă judecarea unui nou litigiu între aceleași părți, pentru același obiect și pentru aceeași cauză (exclusivitatea), iar

lato sensu

semnifică efectul pozitiv al autorității de lucru judecat (

res judicata

), care presupune că hotărârea judecătorească beneficiază de prezumția irefragabilă că exprimă adevărul și că nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre judecătorească.

Ca atare, este necesar a se distinge între efectul negativ al autorității de lucru judecat, care are drept consecință respingerea cererii în temeiul acestei excepții, atunci când este îndeplinită condiția triplei identități de părți, obiect și cauză, prevăzută la art. 431 alin. (1) C.proc.civ., și efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, consacrat la art. 431 alin. (2) din același Cod, care se referă la imposibilitatea de a statua diferit asupra modului în care anterior au fost dezlegate anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți.

Recurenta-reclamantă a invocat încălcarea, de către instanța de apel, a prevederilor art. 431 alin. (2) C.proc.civ., conform cărora „oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă”.

Înalta Curte constată că instanța de apel nu a nesocotit efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 3050 din 21.02.2013, atunci când a stabilit că, în prezenta cauză, termenul de prescripție a dreptului material la acțiune a început să curgă de la data la care recurenta-reclamantă a luat cunoștință de refuzul intimatului-pârât de executare (2.06.2014).

Astfel, prin sentința civilă nr. 3050 din 21.02.2013, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 24.04.2014, ambele pronunțate de către Judecătoria Iași-Secția civilă în dosarul nr. x/245/2012, s-a dispus, printre altele, obligarea pârâților Comisia Locală de Fond Funciar și Primarul Comunei Tomești să întocmească documentația prealabilă emiterii titlului de proprietate, să o înainteze la O.C.P.I. Iași și să o pună în posesie pe reclamantă cu terenul în suprafață de 10,7752 ha, situat pe raza comunei Tomești, precum și obligarea pârâtului  Primarul Comunei Tomești să plătească daune cominatorii de 100 lei pentru fiecare zi de întârziere, de la data rămânerii definitive a hotărârii și până la data îndeplinirii obligației.

Contrar  susținerilor recurentei-reclamante, acest din urmă moment (data îndeplinirii de către debitor a obligației de a face) nu a fost nesocotit sau contrazis de către instanța de apel prin decizia recurată, pentru a se putea reține încălcarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat. În realitate, construind raționamentul logico-juridic ce a condus la concluzia că termenul de prescripție a dreptului la acțiune a început să curgă de la data la care recurenta-reclamantă a luat cunoștință de refuzul debitorului de executare, instanța de apel nu a încălcat termenul stabilit prin dispozitivul sentinței civile nr. 3050 din 21.02.2013, ci a constatat că există un refuz expres al intimatului-pârât de a-și îndeplini obligația stabilită în sarcina sa, context în care a apreciat că dreptul la acțiunea în transformarea daunelor cominatorii în daune compensatorii se naște la momentul la care există acest refuz, până la acel moment creditorul având o speranță legitimă că obligația va fi îndeplinită.

În acest context, nu poate fi primită critica recurentei-reclamante că instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 3050 din 21.02.2013, cu argumentarea că „a substituit momentul de început al curgerii termenului de prescripție, respectiv cel al îndeplinirii obligației de către debitor, cu un alt moment, stabilit în mod subiectiv și aleatoriu, respectiv data manifestării exprese din partea debitorului a refuzului de a îndeplini obligația”.

Contrar acestor susțineri, instanța de apel nu a stabilit că daunele cominatorii nu ar fi datorate pentru perioada cuprinsă între rămânerea definitivă a sentinței civile nr. 3050 din 21.02.2013 și data îndeplinirii obligației principale stabilite în sarcina intimatului-pârât, caz în care s-ar fi putut invoca încălcarea autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 3050 din 21.02.2013, ci a particularizat, în raport cu circumstanțele factuale ale cauzei, momentul de început al termenului prescripției dreptului material la acțiune, luând în considerare împrejurarea specifică a refuzului explicit al debitorului de executare a obligației principale stabilite prin hotărâre judecătorească definitivă.

În considerarea celor expuse, Înalta Curte reține că instanța de apel nu a nesocotit efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 3050 din 21.02.2013 a Judecătoriei Iași, astfel că nu este fondat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C.proc.civ.

Pe de altă parte, invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurenta-reclamantă a susținut că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1.357, art. 1.359, art. 1.516, art. 2.500, art. 2.503 și art. 2.528 C.civ., precum și a Deciziei nr. XX din 12 decembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție-Secțiile Unite.

Înalta Curte constată că acest motiv de casare este fondat.

Cu titlu preliminar, se impune a se arăta că daunele cominatorii, constând în condamnarea debitorului la plata către creditor a unei anumite sume de bani pentru fiecare zi de întârziere, până la executarea obligației în natura ei specifică, își au temeiul în dubla funcțiune -

jurisdictio et imperium

- pe care o are judecătorul, cu consecința prerogativei sale de a ordona și măsurile necesare ducerii la îndeplinire a celor dispuse prin hotărârea pe care o pronunță.

Ca atare, daunele cominatorii reprezintă o sancțiune pecuniară, care se aplică de către instanțele de judecată, în vederea asigurării executării unei obligații de a face sau de a nu face, determinată prin hotărâre judecătorească. Suma de bani stabilită să fie achitată cu acest titlu este independentă de despăgubirile ce trebuie să constituie echivalentul prejudiciului cauzat, iar rațiunea acordării unor astfel de daune o constituie exercitarea efectului lor de constrângere asupra debitorului, care persistă în neexecutarea obligației pe care și-a asumat-o, prin silirea lui la plata către creditor a unor sume, calculate în raport cu durata întârzierii îndeplinirii obligației de a face sau de a nu face.

Fără să reprezinte un mijloc, direct sau indirect, de executare silită asupra bunurilor debitorului, daunele cominatorii constituie o modalitate de constrângere, ce rezultă din amenințarea cu o atare executare, dacă debitorul nu își îndeplinește obligația de a face sau de a nu face.

Daunele cominatorii constituie, așadar, un mijloc juridic subsidiar de înfrângere a rezistenței debitorului la executarea silită și au caracter provizoriu, fiind acordate până când acesta își va îndeplini obligația asumată. Față de caracterul lor provizoriu, în cazul în care debitorul execută obligația, daunele cominatorii trebuie reduse la cuantumul despăgubirilor datorate pentru întârzierea executării, iar, atunci când debitorul refuză executarea, cuantumul lor trebuie convertit la valoarea exactă a prejudiciului suferit prin neexecutare.

Fiind de principiu că daunele cominatorii reprezintă numai un mijloc de constrângere a debitorului la îndeplinirea obligației convenite, precum și că suma stabilită în cadrul acestor daune nu poate fi considerată certă și lichidă, revine instanței îndatorirea ca, după executarea obligației respective, să transforme daunele cominatorii în daune compensatorii, stabilind, potrivit regulilor dreptului comun privind răspunderea civilă, suma care reprezintă prejudiciul efectiv cauzat creditorului prin întârzierea executării obligației.

În acest sens, prin Decizia nr. XX din 12 decembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 225 din 13 martie 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție-Secțiile Unite a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a stabilit, printre altele, că hotărârea judecătorească prin care s-au acordat daune cominatorii nu este susceptibilă de executare silită directă, fiind necesar ca aceste daune să fie transformate, mai întâi, de instanța de judecată, la cererea creditorului, în daune compensatorii, în limita daunelor-interese dovedite.

Pretenția dedusă judecății în prezenta cauză o constituie cererea Parohiei A. de obligare a Primarului Comunei Tomești la plata sumei de 207.000 lei, reprezentând daune compensatorii, rezultate în urma transformării daunelor cominatorii de 100 lei/zi de întârziere, la care pârâtul a fost obligat prin sentința civilă nr. 3050 din 21.02.2013, pronunțată de Judecătoria Iași în dosarul nr. X/245/2012.

Prin sentința civilă nr. 2361 din 6.10.2022, pronunțată în al doilea ciclu procesual, Tribunalul Iași-Secția I civilă a admis cererea de chemare în judecată și a dispus transformarea daunelor cominatorii de 100 lei/zi de întârziere în daune compensatorii, stabilind valoare totală de 207.000 lei.

Admițând apelul principal declarat de către pârât, instanța de apel a schimbat sentința primei instanțe, în sensul că a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de către pârât, și a respins cererea de chemare în judecată ca prescrisă, soluție în raport cu care a respins apelul incident formulat de reclamantă cu privire la anumite considerente ale sentinței.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut următoarele:

(i) cererea prin care se solicită transformarea daunelor cominatorii în daune compensatorii are un obiect patrimonial, fiind supusă prescripției extinctive în termenul general de 3 ani, prevăzut de art. 2.517 C.civ.;

(ii) daunele cominatorii acordate prin sentința civilă nr. 3050 din 21.02.2013 au caracter accesoriu, de ,,pedeapsă” civilă, în vederea garantării executării în natură a obligației principale constând în întocmirea documentației prealabile emiterii titlului de proprietate, înaintarea ei la O.C.P.I. Iași și punerea în posesie a reclamantei asupra terenului în suprafață de 10,7752 ha;

(iii) raportat la caracterul accesoriu al daunelor cominatorii, dreptul la acțiunea privind transformarea lor în daune compensatorii se naște la momentul la care există refuzul explicit al debitorului de executare a obligației principale;

(iv) în cauză, acest moment coincide cu data când reclamanta a luat cunoștință de refuzul debitorului de executare și a emis adresa nr. 28 din 2.06.2014, întrucât de la acest moment a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, în sensul prevederilor art. 2.528 C.civ., și a devenit actual interesul de a da eficiență caracterului de ,,pedeapsă” civilă al daunelor cominatorii, în scopul obținerii executării în natură a obligației principale;

(v) Decizia nr. XX din 12 decembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție-Secțiile Unite nu este incidentă în cauză, întrucât, pe de o parte, se referă la admisibilitatea cererii de transformare a daunelor cominatorii în daune compensatorii, iar nu la prescripția dreptului material la acțiune, iar, pe de altă parte, în considerentele ei nu s-a reținut că termenul de prescripție începe să curgă de la data la care a fost executată obligația principală, fără a se ține cont de perioada de timp care a curs până la data executării;

(vi) executarea obligației principale de a face, stabilită prin sentința civilă nr. 3050 din 21.02.2013, este supusă prescripției dreptului de a cere executarea silită, în termen de 3 ani de la data rămânerii definitive; în privința termenului de prescripție a dreptului de a cere executarea obligației principale, au operat mai multe întreruperi, ca urmare a formulării cererilor de chemare în judecată ce au format obiectul dosarelor nr. x/245/2014, nr. x/99/2015 și nr. x/245/2016, ceea ce a condus la neîmplinirea acestui termen;

(vii) în privința obligației accesorii de plată a daunelor cominatorii, reclamanta nu a invocat și probat acte de întrerupere a termenului de prescripție, neputându-se reține că cererile formulate în dosarele nr. x/245/2014, nr. x/99/2015 și nr. x/245/2016 au vizat inclusiv obligația accesorie;

(viii) din moment ce termenul de prescripție a început să curgă la 2.06.2014, iar cererea de chemare în judecată a fost formulată la 1.09.2020, rezultă că în cauză a intervenit prescripția dreptului material la acțiune.

În acord cu susținerile recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că soluția instanței de apel este rezultatul interpretării și aplicării greșite a normelor de drept material privind prescripția extinctivă, incidente în cauză.

Potrivit art. 2.503 alin. (1) C.civ., „odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal, se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel”. Acest text legal instituie principiul prescrierii dreptului la acțiune privind un drept accesoriu odată cu prescrierea dreptului la acțiune privind un drept principal și constituie o aplicație specifică, în materia prescripției extinctive, a regulii

accesorium sequitur principalem

(accesoriul urmează soarta principalului).

După cum în mod corect s-a învederat prin memoriul de recurs, instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 2.503 alin. (1) C.civ., întrucât, deși a constatat caracterul accesoriu al daunelor cominatorii, precum și faptul că, la data formulării acțiunii, nu era împlinit termenul de prescripție a dreptului de a cere executarea silită a obligației principale de a face stabilite prin sentința civilă nr. 3050 din 21.02.2013 a Judecătoriei Iași, totuși instanța de apel a apreciat, fără temei legal, că dreptul material la acțiunea privind transformarea daunelor cominatorii în daune compensatorii s-a prescris.

Or, din prevederile art. 2.503 alin. (1) C.civ. rezultă că dreptul material la acțiune privind drepturile accesorii nu se poate considera prescris, cu excepția cazurilor expres prevăzute de către legiuitor, dacă dreptul la acțiune privind dreptul principal nu s-a prescris. Cu alte cuvinte, daunele cominatorii pot fi solicitate de către creditor oricând în interiorul termenului de prescripție a dreptului de a cere executarea obligației principale, tocmai în virtutea caracterului accesoriu al acestor daune. Interpretarea dată de către instanța de apel neagă însuși rolul daunelor cominatorii, acela de mijloc juridic subsidiar de constrângere a intimatului-pârât pentru a-și îndeplini obligația de a face stabilită prin sentința civilă nr. 3050 din 21.02.2013 a Judecătoriei Iași.

În acest context, recurenta-reclamantă a făcut, în mod corect, trimitere la dispozițiile art. 1516 alin. (2) C.civ., conform cărora  “atunci când, fără justificare, debitorul nu își execută obligația și se află în întârziere, creditorul poate, la alegerea sa și fără a pierde dreptul la daune-interese, dacă i se cuvin: 1. să ceară sau, după caz, să treacă la executarea silită a obligației; 2. să obțină, dacă obligația este contractuală, rezoluțiunea sau rezilierea contractului ori, după caz, reducerea propriei obligații corelative; 3. să folosească, atunci când este cazul, orice alt mijloc prevăzut de lege pentru realizarea dreptului său.”

Nesocotind dispozițiile art. 2.503 alin. (1) C.civ., instanța de apel a reținut, fără temei legal, că dreptul la acțiunea privind transformarea lor în daune compensatorii s-ar naște la momentul la care există refuzul explicit al debitorului de executare a obligației principale (2.06.2014), întrucât de la acest moment recurenta-reclamantă ar fi cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, în sensul prevederilor art. 2.528 C.civ., cu toate că termenul de prescripție a dreptului de a cere executarea obligației principale nu se împlinise, operând mai multe întreruperi ale acestuia, ca urmare a cererilor de chemare în judecată ce au făcut obiectul dosarelor nr. x/245/2014, nr. x/99/2015 și nr. x/245/2016.

În acest context, se reține caracterul fondat al criticilor de recurs, decizia civilă recurată fiind dată în urma interpretării și aplicării greșite a normelor de drept material aplicabile în cauză, în mod special a prevederilor art. 2.503 alin. (1) C.civ., astfel că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.

Față de aceste considerente, constatând că este fondat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. și că decizia recurată este nelegală, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (2) și art. 497 C.proc.civ., a admis recursul, a casat în tot decizia recurată și a trimis, spre rejudecare, apelul principal și apelul incident la aceeași curte de apel.

Dată fiind această soluție, care nu permite stabilirea, la acest moment, a părții care a pierdut procesul, în sensul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C.proc.civ., cheltuielile de judecată efectuate în recurs urmează a fi avute în vedere de către instanța de apel, cu ocazia rejudecării apelurilor.