Decizia nr. 5995/2023 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Obiectul cererii de chemare în judecată 1.1. Prin acțiunea înregistrată la data de 01.04.2021 pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, să se constate existența unui refuz nejustificat al pârâtului cu privire la soluționarea cererii de plată nr. x/11.03.2016 și să se dispună obligarea pârâtului la soluționarea, de îndată, acestei cereri de plată, precum și la plata cheltuielilor de judecată. 1.

Prin cererea adițională depusă la data de 31.08.2021, reclamanta a modificat cererea de chemare în judecată, solicitând obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților, în baza art. 19 din Legea nr. 554/2004, la plata despăgubirilor către reclamantă pentru acoperirea prejudiciului cauzat acesteia prin respingerea cererii de plată, constând, în principal, în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele aplicabile în materia asigurărilor, respectiv 0,1% pe zi întârziere conform Ordinului CSA nr. 14/2011, evaluate ca având o valoare de 4389,6 RON până la data de 08.09.2021 și, în continuare, până la data plății efective, iar în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare conform art. 3 din O.G. nr. 13/2011. 2. Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 567 din 16 martie 2022, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile și cererea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților - FGA, ca neîntemeiate.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile menționate în punctul I.2 de mai sus, a declarat recurs reclamanta A. S.A., prin care, evocând incidența cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate și, în rejudecare, admiterea acțiunii introductive de instanță, astfel cum a fost modificată. De asemenea, recurenta a solicitat obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată. În susținerea căii de atac promovate, recurenta - reclamantă a învederat că hotărârea primei instanței a fost pronunțată cu aplicarea greșită și încălcarea normelor de drept material care stabilesc condițiile în care poate fi angajată răspunderea patrimonială a autorității publice. A arătat recurenta că FGA avea obligația de a lua toate măsurile necesare pentru deschiderea dosarului de daună, efectuarea verificărilor necesare și urmarea procedurii de plată a despăgubirilor, cu respectarea prevederilor legale și contractuale incidente, creanțele de asigurare instrumentate de FGA fiind creanțe invocate de recurentă împotriva B. în calitatea sa de asigurător RCA. Prin urmare, procedura de lichidare și plată a creanțelor, raportat la art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 trebuia să se facă cu respectarea cadrului contractual și legal aplicabile asigurărilor de tip RCA. Cu toate acestea, prin decizia nr. 14452/03.05.2018, emisă la mai bine de 2 ani de la depunerea cererii de plată, FGA a respins în mod nejustificat cererea de plată a A.. Față de decizia de respingere, A. a promovat acțiunea în contencios administrativ ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2018 Prin decizia ICCJ din 13.10.2021 pronunțată în dosarul nr. x/2018, decizia FGA nr. 14452/03.25.2018 a fost anulată ca nelegală, instanțele de judecată reținând că motivul pentru care FGA a respins cererea de plată a A. a fost unul nelegal. Totodată, FGA a fost obligat să reanalizeze pe fond cererea de plată, iar în urma unei astfel de analize, intimatul - pârât a recunoscut dreptul A. la despăgubiri. Plata despăgubirilor nu face decât să certifice prejudiciul. În opinia recurentei, în cauza pendinte, actul administrativ nelegal este decizia FGA nr. 14452/03.25.2018, ce reprezintă prima manieră de soluționare dată de FGA cererii de plată a A., în sensul respingerii acesteia și care a fost anulat prin hotărâre judecătorească. Faptul că printr-o astfel de hotărâre intimatul - pârât FGA nu a fost obligat direct la plată, ci la analiza pe fond nu poate conduce la concluzia că răspunderea FGA nu poate fi angajată, deoarece o atare abordare ar reprezenta o nesocotire a puterii de lucru judecat a hotărârilor prin care a fost declarată nelegală decizia FGA nr. 14452/2018. Cât privește condiția existenței unui prejudiciu, recurenta a învederat că prima instanță a aplicat eronat prevederile art. 1535 alin. (1) C. civ., raportat la aspectele de fapt incidente în cauza pendinte, câtă vreme, ori de câte ori prejudiciul constă în lipsa de folosință asupra unei sume de bani, daunele datorate de cel în culpă se ridică la nivelul convenit de părți sau stabilit de lege. În acest sens, recurenta a arătat că FGA a procedat la analizarea pe fond a cererii de plată abia după anularea deciziei FGA nr. 14452, respectiv la mai bine de 5 ani de la data la care trebuie să fie efectiv achitate despăgubirile. Așadar, prin soluția dată cererii de plată prin decizia nr. 14452, FGA a lipsit A. de folosința sumelor de bani la care era îndreptățit cu titlu de despăgubiri pentru o perioadă de peste 5 ani. A mai opinat recurenta că legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu este indubitabilă, câtă vreme întârzierea în soluționarea cererii a fost generată și de modalitatea în care FGA a soluționat cererea de plată prin decizia nr. 14452. Cât privește culpa FGA, recurenta a apreciat că aceasta este una evidentă, întrucât FGA, ca structură de garantare creată de lege tocmai cu scopul de a asigura plata creanțelor de asigurare aparținând unui asigurător falit, avea obligația ca, în îndeplinirea obligațiilor sale, să acționeze în deplină concordanță cu prevederile legale. În realitate însă, FGA nu a făcut decât să tergiverseze nepermis de mult soluționarea cererilor de plată, lipsind A. de o sumă semnificativă de bani. Acționând cu încălcarea chiar a scopului pentru care a fost creat, FGA a interpretat greșit prevederile legale, cu ignorarea impactului pe care această atitudine l-ar putea produce pe piața asigurărilor.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat, și menținerea sentinței recurate ca fiind legală și temeinică, învederând, în esență, urmare unei succinte prezentări a situației de fapt, că nu este succesor în drepturi al asigurătorului în faliment, iar Legea nr. 213/2015 nu prevede sancțiunea penalităților de întârziere, lipsa unui termen de soluționare fiind o omisiune asumată de legiuitor. Totodată, intimatul - pârât a arătat că, în cauza de față, termenul rezonabil de soluționare a cererii reclamantei nu a fost încălcat, având în vedere că FGA a înregistrat peste 100.000 cereri începând cu 29.08.2015 numai pentru asiguratorul B., iar până la data de 28.04.2016 s-a aflat în imposibilitate legală de a face orice plați către creditorii de asigurări, potrivit dispozițiilor art. 13 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, legea condiționând plățile FGA de rămânerea definitivă a hotărârii privind falimentul asigurătorului. În ceea ce privește aplicarea dispozițiilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, iar nu a art. 3 alin. (3) din același act normativ, intimatul - pârât a arătat că acordarea dobânzii legale penalizatoare, indiferent de temeiul legal luat în considerare, este greșita, întrucât, în cauză, nu există o hotărâre judecătorească definitivă prin care instanțele să fi constatat, în prealabil, că FGA are obligația de a soluționa cererea de plată într-un anumit termen. În opinia intimatului, în cauză nu se face dovada situației premisă pentru acordarea despăgubirilor în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, neexistând legătură de cauzalitate între nelegala respingere a cererii de plată pentru depășirea plafonului de 450.000 RON prevăzut de Legea nr. 213/2015 prin Decizia 14462/03.05.2018 și neîndeplinirea obligației de soluționare a cererii într-un anumit termen.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 494 C. proc. civ., coroborat cu art. 475 alin. (2) și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 27 octombrie 2022 s-a fixat termen de judecată la data de 13 decembrie 2023, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, normele legale incidente și aspectele învederate în întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.A. este fondat, pentru următoarele considerente: Răspunzând punctual criticilor aduse de recurenta - reclamantă A. S.A. ("A.") sentinței atacate, Înalta Curte consideră fondate criticile subsumate prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care recurenta a invocat eronata aplicare și interpretare a normelor de drept material privind îndeplinirea condițiilor legale pentru angajarea răspunderii patrimoniale a autorității publice și repararea prejudiciilor cauzate de actul administrativ nelegal. Din circumstanțele concrete ale cauzei se reține că recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin care, ulterior modificării acesteia, a solicitat, în baza art. 19 din Legea nr. 554/2004, obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților ("FGA") la plata despăgubirilor aferente acoperirii prejudiciului cauzat reclamantei prin respingerea cererii de plată nr. x/11.03.2016 (ce viza suma de 2219,21 RON). Reclamanta a apreciat că acest prejudiciu constă, în principal, în penalități în cuantumul de 0,1% pe zi întârziere (conform Ordinului CSA nr. 14/2011) de la data la care, în opinia reclamantei, ar fi trebuit să fie soluționată cererea de plată și până la data plății efective, iar în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare conform art. 3 din O.G. nr. 13/2011. Pe cale de consecință, contrar celor reținute de prima instanță, fapta clamată de reclamantă nu a fost doar cea a întârzierii în soluționarea cererii de plată indicate mai sus, ci și cea a emiterii, de către pârâtul FGA, a deciziei nr. 14452/03.05.2018, de neacordare a despăgubirii solicitate, drept demers care a generat prejudiciul constând în lipsa de folosință asupra sumei de bani cerute cu titlu de creanță de asigurare prin cererea de plată, urmare emiterii actului administrativ nelegal. Plecând de la aceste repere ale demersului de învestire a instanței de contencios administrativ, Înalta Curte reamintește că răspunderea pentru prejudiciile cauzate de o autoritate publică în condițiile prevăzute de art. 19 din Legea nr. 554/2004, prin emiterea unui act administrativ nelegal, este o răspundere patrimonială de drept administrativ, ce se antrenează în prezența condițiilor generale ale răspunderii delictuale prevăzute de C. civ. Potrivit art. 1349 C. civ.: "(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral", iar potrivit art. 1357, "(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă". Astfel, pentru nașterea obligației de reparare trebuie să fie întrunite trei dintre condițiile răspunderii civile, toate făcând parte din categoria condițiilor obiective: existența unui prejudiciu cert, existența unei fapte ilicite extracontractuale și a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu. În ce privește vinovăția, ea nu este o condiție necesară pentru admiterea acțiunii în repararea prejudiciului, introdusă de cel prejudiciat împotriva autorității publice răspunzătoare. De asemenea, întrucât posibilitatea persoanei vătămate de a solicita despăgubiri în temeiul Legii nr. 554/2004 a fost constant calificată drept o expresie a contenciosului subiectiv de plină jurisdicție, aspect care presupune, în prealabil, o verificare nu doar a caracterului nelegal al actului administrativ, ci și a vătămării produse părții care se adresează instanței, dreptul la despăgubiri fiind accesoriu acțiunii în anularea actului administrativ, în cazul cererii de despăgubire formulată în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004 (ce reprezintă calea procesuală de excepție, la care se recurge atunci când reclamantul nu avea, în mod rezonabil, posibilitatea să cunoască întinderea pagubei încă de la data formulării acțiunii în anulare) nu sunt aplicabile nici prevederile Legii nr. 213/2015 și nici cele ale art. 7 din Legea nr. 554/2004, referitoare la obligativitatea îndeplinirii procedurii prealabile, nefiind, astfel, necesară formularea unei cereri de plată a despăgubirilor (penalități/dobânzi) care să fi fost adresată, anterior învestirii instanței, de către recurenta - reclamantă A. intimtatului - pârât FGA. În cauză, prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, pârâtul a respins mai multe cereri de plată formulate de A. pentru suma de 7.913.561,09 RON, inclusiv cererea de plată a sumei de 2219,21 RON (cu nr. x/11.03.2016 și care a dus la formarea dosarului unic FGA x, indicat în cuprinsul borderoului anexat 2 la decizia nr. 14452/03.05.2018 la poziția 397), sub motiv că acestui creditor de asigurare i-ar fi fost aprobate la plată și plătite din disponibilitățile Fondului de Garantare a Asiguraților suma de 450.000 RON reprezentând limită maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015. Prin sentința civilă nr. 4902/27.11.2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal de respingere a recursului, s-a admis acțiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a fost anulată decizia nr. 14452/03.05.2018, a fost obligat pârâtul să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă și menționate în borderoul nr. 2 anexat deciziei cu privire la suma de 7.913.561,09 RON și a fost respinsă acțiunea, în rest, ca neîntemeiată. În motivare, instanța respectivă a reținut, între altele, inclusiv că «(…) plafonul de garantare prevăzut de dispozițiile art. 4 lit. e) și art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 nu poate face abstracție de definirea creditorului, prin raportare la câte un singur contract de asigurare. (…) plafonul de 450.000 de RON este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit», respectiv «consecința nelegalității deciziei nu poate fi obligarea directă a Fondului la plata sumei pretinse sau la emiterea unei decizii de aprobare a plății acesteia. (…) pârâtul nu a analizat fondul celor 435 de drepturi pretinse de parte, rezumându-se la a emite o singură decizie de respingere globală prin prisma reținerii depășirii plafonului de garantare. (…) a proceda altfel și a obliga direct pârâtul la plata sumei pretinse sau la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata acesteia, Curtea consideră că ar imixtiona în activitatea Fondului, negându-i posibilitatea de a evalua pe fond cererile de plată». În acest context, Înalta Curte constată că, în urma demersului judiciar privind contestația formulată împotriva deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, instanța de judecată a anulat în mod definitiv acest act administrativ, cu obligarea intimatului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților la analiza pe fond a cererilor de plată, fără însă a fi confirmată sau infirmată existența creanței litigioase din cauza dedusă judecății. Așadar, creanța principală - 2219,21 RON - solicitată de A. în calitate de creditor de asigurări nu a fost nici confirmată, nici infirmată de către instanța judecătorească, motiv pentru care, dreptul pretins de A. la acordarea accesoriilor solicitate sub forma penalității de întârziere sau a dobânzii legale nu a devenit actual câtă vreme nu s-a decis asupra existenței sau inexistenței dreptului la acordarea sumei de 2219,21 RON în beneficiului părții reclamante. Însă, Înalta Curte constată că, în urma reanalizării cererii de plată nr. x/11.03.2016, la data de 29.10.2021 pârâtul FGA a procedat la plata către A. a unor creanțe de asigurări, inclusiv a sumei de 1992 RON, ce reprezintă parte din suma de 2219,21 RON, ce a fost solicitată prin cererea de plată indicată mai sus (conform extrasului de cont nr. 222 din 01.11.2021 - dosar de fond). În acest context, se reține confirmarea, chiar de către pârât, a îndreptățirii A. la plata sumei de 1992 RON. În raport de aceste repere, respingerea cererii de plată prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 a împiedicat creditorul de asigurări să se bucure de folosința dreptului pretins (în limitele recunoașteii sumei de 1992 RON) pentru perioada 03.05.2018 (prima analiză a cererii de plată, finalizată cu soluționarea cererii în sensul respingerii acesteia prin decizia nr. 14452/03.05.2018) - 29.10.2021 (reanalizarea cererii de plată, finalizată cu admiterea sa în sensul achitării sumei amintite). Concluzionând, Înalta Curte constată că odată anulată, prin hotărâre judecătorească definitivă, decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, în sarcina părții pârâte se reține o faptă ilicită constând în emiterea unui act administrativ unilateral nelegal, prin care Fondul de Garantare a Asiguraților a întârziat folosința de către partea reclamantă a sumei de 1992 RON, cu titlu de creanță de asigurări. De esența acțiunii de contencios administrativ este nu doar anularea actului administrativ nelegal, ci și repararea prejudiciului suferit de persoana vătămată. În cauza de față, o dimensiune a respectivului prejudiciu rezidă în creanța de asigurări, în limita recunoscută de pârât, anume suma de 1992 RON, ce a fost, însă, reparată prin achitarea sa benevolă de către FGA la data de 29.10.2021. Cu toate acestea, nu se poate contesta faptul că întârzierea generată de FGA în achitarea sumei de 1992 RON către A. a avut ca efect lipsirea creditorului de folosința sumei respective, ce reprezintă, la rândul său, un prejudiciu suferit de reclamantă. Așadar, repararea prejudiciului prin acordarea despăgubirilor ca urmare a anulării unui act administrativ (decizia FGA nr. 14452/03.05.2018) corespunde specificului acțiunii de contencios administrativ pentru perioada 03.05.2018 - 29.10.2021, exercitată în forma subsidiară prevăzută de art. 19 din Legea nr. 554/2004. Nu la aceeași concluzie se poate ajunge și în ceea ce privește perioada anterioară datei de 03.05.2018, câtă vreme, față de dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, lipsește hotărârea judecătorească definitivă care să cenzureze pretinsul act administrativ asimilat nelegal (nesoluționare în termen sau refuz nejustificat de soluționare), imputat de reclamanta A. în sarcina pârâtului FGA ulterior împlinirii unui termen de 30 de zile calculat de la data înregistrării cererii de plată. În acest context, Înalta Curte subliniază că, prin efectul cererii adiționale de modificare a obiectului acțiunii introductive de instanță, întemeiată pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, partea reclamantă a solicitat acordarea despăgubirilor, ceea ce implică premisa legală esențială a existenței unei hotărâri judecătorești privind cenzurarea unui act administrativ tipic sau asimilat emis de pârât. Or, o astfel de hotărâre judecătorească există doar în sensul anulării deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, deci pentru perioada începând cu data emiterii actului administrativ nelegal, fără ca partea reclamantă să demonstreze existența sa și cu privire la conduita Fondului de Garantare a Asiguraților manifestată între data înregistrării cererii de plată (11.03.2016) și data emiterii deciziei anulate din 03.05.2018. Astfel, admițând existența faptei ilicite a FGA prin emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018, Înalta Curte identifică și prejudiciul suferit a cărui compensare corespunde dobânzii legale aferente sumei de 1992 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011. Potrivit dispozițiilor art. 3 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar: "(2) Rata dobânzii legale penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință plus 4 puncte procentuale. (3) În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, rata dobânzii legale se stabilește potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%.", art. 1 alin. (3) din actul normativ amintit arătând că "Dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență este denumită dobândă penalizatoare". Contrar celor evocare de recurenta - reclamantă, în cauza pendinte nu poate fi reținută incidența prevederilor art. 64 alin. (4) din Norma aprobată prin Ordinul nr. 14/2011 (sau art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014), coroborate cu art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, ce reglementează conținutul contractului de asigurare RCA din perspectiva penalităților aplicabile în caz de neplată, întrucât, după cum s-a arătat și mai sus, răspunderea administrativ patrimonială reglemenatată de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este una extracontractuală și, în situația particulară incidentă în cauza pendinte, o atare răspundere derivă din fapta ilicită cauzatoare de prejudicii constând în emiterea unui act administrativ nelegal (decizia FGA nr. 14452/03.05.2018). De asemenea, se reține că, deși este adevărat că recurenta-reclamantă a primit plata despăgubirii pentru riscul produs (1992 RON), în cazul plății dobânzii legale, legătura de cauzalitate se grevează pe fapta FGA care a emis un act administrativ nelegal ce a generat o întârziere în analizarea pe fond a cererii de plată și în achitarea sumei solicitate prin cererea de plată înregistrată la data de 11.03.2016 sub nr. x. Astfel, raportul de cauzalitate este neîndoielnic, actul administrativ emis în mod nelegal împiedicând reclamanta să beneficieze de folosința creanței de asigurări în cuantum de 1992 RON pentru perioada 03.05.2018 - 29.10.2021. În consecință, despăgubirea ce se cuvine părții reclamante va fi la nivelul dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 1992 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021. În sfârșit, dincolo de faptul că, după cum s-a arătat și mai sus, în cazul răspunderii administrativ-patrimoniale vinovăția nu trebuie dovedită, apărările intimatului - pârât privind lipsa culpei FGA nu pot fi valorificate nici drept elemente care ar indica prezența unor circumstanțe exoneratoare de răspundere. În acest sens, Înalta Curte reține că emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018 a fost rezultatul unei conduite culpabile a FGA în interpretarea Legii nr. 213/2015, pârâtul alegând să promoveze, prin actele emise, o interpretare a textului legal defavorabilă creditorilor de asigurări, ce nu a fost confirmată prin mecanismul dezlegării unei chestiuni de drept ce a format obiecul deciziei nr. 29 din 02.03.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Totodată, Înalta Curte reține că soluțiile primei instanțe de respingere a excepției inadmisibilității și a excepției prescripției nu au fost atacate de intimat cu recurs, astfel încât au intrat în puterea lucrului judecat, nemaiputând fi analizate în recurs. Pentru aceste motive, soluțiile primei instanțe date excepțiilor vor fi menținute. Față de considerentele mai sus expuse, în temeiul prevederilor art. 497 C. proc. civ., precum și ale art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul, va casa în parte, sentința recurată și rejudecând, va admite, în parte, acțiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților și va obliga pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților să plătească reclamantei societatea A. S.A. dobânda legală stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 aferentă valorii despăgubirii recunoscute de pârât cu privire la cererea de plată nr. x/11.03.2016, pentru perioada 03.05.2018 - 29.10.2021, menținând restul dispozițiilor sentinței. De asemenea, observând cererea recurentei - reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată atât pentru faza procesuală a fondului, cât și în recurs, în temeiul art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte o va admite și va obliga pârâtul la plata către partea reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1913,25 RON RON pentru fond și recurs, reprezentând taxă judiciară de timbru în cuantum de 350 RON achitată în faza de judecată a fondului (conform dovezilor de la filele x ale dosarului primei instanțe), 100 RON taxă judiciară de timbru achitată în faza de judecată a recursului (conform dovezilor de la dosarului de recurs), 879,39 RON onorariu de avocat în fond (conform dovezilor de la filele x ale dosarului primei instanțe) și 583,86 RON onorariu de avocat în recurs (conform dovezilor de la filele x ale dosarului de recurs).