ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție
Sursă originală
ÎCCJ 24.10.2023

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4749/2023

HOTĂRÂRE
24.10.2023
CAMERĂ
contencios
Citează această cauză
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4749/2023 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2023)

Ședința publică din data de 24 octombrie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Obiectul acțiunii deduse judecății

Prin cererea înregistrată la data de 20.04.2021 pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat contestație împotriva Deciziei FGA nr. 26034/30.03.2021 prin care a solicitat să se dispună anularea deciziei contestate, ca fiind netemeinică și nelegală, obligarea intimatei FGA la plata sumelor de 1.194,78 RON reprezentând debit principal, 1.531,86 RON reprezentând penalități de întârziere și 200 RON reprezentând cheltuieli de judecată și obligarea intimatei FGA la plata cheltuielilor de judecată generate de soluționarea prezentului litigiu.

Reclamanta a arătat că prin sentința civilă nr. 843bis/16.03.2015 Judecătoria Călărași a admis cererea formulată de A. S.A. în contradictoriu cu B. și a dispus obligarea acesteia la plata sumei de 1.194,78 RON reprezentând debit principal, 726,56 RON reprezentând penalități de întârziere pentru suma achitată cu întârziere, 0,1%/zi reprezentând penalități de întârziere calculate începând cu 29.01.2014 și în continuare până la achitarea integrală a debitului și 200 RON cheltuieli de judecată.

Hotărârea primei instanțe

Prin sentința civilă nr. 1494 din 25 octombrie 2021 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză

Recurenta - reclamantă A. S.A. a formulat recurs împotriva sentinței civile nr. 1494 din data de 25 octombrie 2021 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

A solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și rejudecarea cauzei pe fond, cu consecința admiterii contestației formulate împotriva Deciziei FGA nr. 26034/30.03.2021, cu obligarea intimatului Fondul de Garantare a Asiguraților la plata sumelor de 1531 RON reprezentând penalități de întârziere și 200 RON reprezentând cheltuieli de judecată acordate prin sentința civilă nr. 843 bis/2015 pronunțată de Judecătoria Călărași în dosarul nr. x/2014.

În dezvoltarea recursului s-a arătat că hotărârea recurată a fost pronunțată cu nesocotirea dezlegărilor date prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 29/2020 cu privire la art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015. În opinia părții, valorificând dezlegările date prin considerentele de la pct. (122)-(127) din decizia amintită, se poate observa că enumerarea făcută în teza a doua a textului este una pur exemplificativă și că reprezintă creanțe de asigurare orice sume datorate creditorilor de asigurare în baza unui contract de asigurare.

Pe de altă parte, recurenta a criticat sentința de fond pentru pronunțarea cu încălcarea art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, precum și a dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, în dezvoltarea acestei critici susținând că, în conformitate cu dispozițiile legale citate din Legea nr. 213/2015, sunt creanțe de asigurări toate creanțele care rezultă dintr-un contract de asigurare, apreciind astfel că este eronat argumentul contrar reținut de instanța de fond, cu încălcarea art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, care stabilesc că asigurarea RCA este un contract obligatoriu, al cărui conținut este reglementat prin lege.

În plus, citând dispozițiile art. 1 alin. (3) din Norma sus-menționată, a precizat că, potrivit acestora, conținutul contractului de asigurare RCA este stabilit prin dispozițiile cuprinse în Legea nr. 136/1995 și în respectiva normă, iar la art. 15-37 cuprinse în Titlul III din Normă - Contractul de asigurare, sunt menționate toate drepturile și obligațiile ce formează conținutul contractului de asigurare RCA, prezentând relevanță, de asemenea, art. 26 alin. (1) lit. d) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 privind obligația de plată a despăgubirilor morale și materiale și a cheltuielilor de judecată, precum și art. 37 alin. (1) din aceeași Normă privind obligația de plată a penalităților de întârziere.

În continuare, a susținut nelegalitatea hotărârii atacate din perspectiva încălcării prevederilor art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, citate în cuprinsul cererii de recurs, din interpretarea cărora rezultă că Fondul poate plăti din disponibilitățile sale dobânzi și/sau cheltuieli și că, ulterior, se poate subroga în drepturile creditorilor plătiți prin înscrierea acestor sume la masa credală. Conform art. 2210 din C. civ., subrogarea se întemeiază pe o culpă a terțului, în speță a asigurătorului aflat în faliment, iar nu pe o culpă a celui care se subrogă, o eventuală culpă a celui care dorește să se subroge fiind de natură a înlătura de la aplicare întreaga instituție a subrogării.

Sentința de fond este contrară și dispozițiilor art. 435 din C. proc. civ. referitoare la opozabilitatea hotărârilor judecătorești, în acest sens arătând recurenta că solicitarea de plată adresată Fondului are la bază inclusiv o hotărâre judecătorească prin care societatea de asigurare a fost obligată la plata sumelor reprezentând penalități de întârziere și/sau cheltuieli de judecată. Așadar, este evident că instanța de judecată s-a pronunțat asupra penalităților de întârziere ca reprezentând creanțe de asigurare datorate de asigurătorul RCA.

În plus, odată stabilit faptul că penalitățile de întârziere își au sursa în contractul de asigurare RCA și că reprezintă creanțe de asigurare în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, nu există niciun motiv justificat pentru care Fondul să refuze plata acestor sume, întrucât penalitățile de întârziere își au sursa în contractul de asigurare RCA și, prin raportare la dispozițiile anterior citate, reprezintă creanțe de asigurări garantate de Fond.

În concluzie, recurenta - reclamantă solicită admiterea contestației, anularea în parte a deciziei contestate și obligarea intimatului Fondul de Garantare a Asiguraților la plata penalităților de întârziere în sumă de 1531 RON și a cheltuielilor de judecată în cuantum de 200 RON acordate prin sentința civilă nr. 843 bis/2015 pronunțată de Judecătoria Călărași în dosarul nr. x/2014.

Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților nu a formulat întâmpinare la recursul promovat de recurenta - reclamantă, ci Concluzii Scrise, în cadrul cărora a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea hotărârii recurate, ca legală și temeinică.

Procedura de soluționare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin Rezoluția Președintelui completului învestit aleatoriu cu judecarea dosarului din data de 05.09.2022 s-a fixat primul termen pentru soluționarea recursului la data de 24.10.2023, în ședință publică, cu citarea părților, când, Înalta Curte luând act de cererea recurentei -reclamante, de judecare în lipsă, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt și temeiurile de drept ale cauzei, în baza art. 394 C. proc. civ. a declarat dezbaterile închise, reținând dosarul spre soluționare pe fondul recursului ce face obiectul pricinii deduse judecății.

Soluția și considerentele instanței de recurs

Analizând sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, de apărările formulate, precum și de dispozițiile legale incidente în materie, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.A. este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru considerentele arătate în continuare.

Argumentele de fapt și de drept relevante

La data de 12.08.2013, a avut loc un accident de circulație în care au fost implicate autovehiculele cu nr. de înmatriculare x, asigurat cu polița nr. x la societatea B. S.A. și auto cu numărul de înmatriculare x. S-a stabilit că vinovat de producerea accidentului este conducătorul autoturismului cu număr de înmatriculare x. După avizarea daunei a fost constituit dosarul de daune nr. x In urma analizării înscrisurilor din dosarul de daune a rezultat faptul ca suma solicitata la FGA in valoare de 1.194,78 RON, reprezentând debitul principal, a fost achitata de către B. S.A. în data de 20.08.2013.

Prin sentința civilă nr. 843bis/16.03.2015 Judecătoria Călărași a admis cererea formulată de A. în contradictoriu cu B. și a dispus obligarea acesteia la plata sumei de 1.194,78 RON reprezentând debit principal, 726,56 RON reprezentând penalități de întârziere pentru suma achitată cu întârziere, 0,1%/zi reprezentând penalități de întârziere calculate începând cu 29.01.2014 și în continuare până la achitarea integrală a debitului și 200 RON cheltuieli de judecată.

Reclamanta A. S.A. a formulat cerere de plată către Fondul de Garantare a Asiguraților (FGA), înregistrată sub nr. x/17.03.2016, prin care a solicitat plata sumei de 2926,64 RON reprezentând: 1194,78 RON debit neachitat, 1531,86 RON penalități de întârziere și 200.00 RON cheltuieli de judecată, acordate în contradictoriu cu B. S.A. prin sentința civilă nr. 843 bis pronunțată la data de 16.03.2015 de Judecătoria Călărași în dosarul nr. x/2014.

Prin Decizia FGA nr. 26034/30.03.2021 a fost respinsă cererea de plată, cu motivarea că suma în valoare de 1.194,78 RON reprezentând debitul principal, a fost achitată de către B. S.A. în data de 20.08.2013, iar sumele reprezentând penalități de întârziere (1.531,86 RON) și cheltuieli de judecată (200 RON) nu reprezintă creanțe de asigurare.

În acest context, reclamanta A. S.A. a investit instanța de contencios administrativ cu o contestație împotriva Deciziei FGA nr. 26034/30.03.2021 prin care a solicitat anularea acesteia ca fiind netemeinică și nelegală, obligarea FGA la plata sumelor de 1.194,78 RON reprezentând debit principal, 1.531,86 RON reprezentând penalități de întârziere și 200 RON reprezentând cheltuieli de judecată acordate prin sentința civilă nr. 843 bis pronunțată la data de 16.03.2015 de Judecătoria Călărași în dosarul nr. x/2014.

Prima instanță a respins cererea dedusă judecății, reținând în esență că, în privința sumei de 1.194,78 RON, reprezentând debit principal, aceasta a fost plătită către beneficiarul C. (fila x verso din dosarul de fond), persoană care a acceptat și plata despăguburii de la A., iar penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată nu reprezintă creanțe de asigurare, astfel încât pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa, ci reprezintă despăgubire datorată de asiguratorul RCA în temeiul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie.

Reclamanta a criticat sentința de fond, invocând motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Cu caracter prealabil, Înalta Curte constată că, deși reclamanta și-a întemeiat recursul pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., criticile expuse nu se circumscriu decât cazului de casare reglementat de pct. 8 al articolului menționat, necuprinzând argumente de nelegalitate referitoare la nemotivarea sentinței recurate ori la existența unor motive străine sau contradictorii în cuprinsul acesteia. Întrucât argumentația cererii de recurs se subsumează doar greșitei aplicări sau interpretări a dispozițiilor legale incidente, urmează a fi analizată doar din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Împrejurarea că recurenta nu împărtășește raționamentul logico-juridic ce a fundamentat soluția primei instanțe nu poate conduce la incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., criticile recurentei formulate sub acest aspect neputând fi reținute.

Analizând sentința atacată prin raportare la cel de-al doilea motiv de casare invocat, astfel cum este reglementat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acest motiv de nelegalitate nu este incident în cauză, criticile formulate de parte din această perspectivă fiind nefondate.

Mai întâi, Înalta Curte reține că, deși obiectul litigiului dedus prezentei judecăți vizează Decizia FGA nr. 26034/30.03.2021, prin care a fost respinsă la plată inclusiv suma de 1.194,78 RON reprezentând debit principal, iar prin sentința civilă recurată prima instanță a menținut în integralitate această decizie, în cadrul recursului reclamanta nu a formulat critici care să vizeze și această sumă, respectiv suma de 1.194,78 RON reprezentând debit principal, ci s-a limitat a solicita " obligarea intimatei FGA la plata sumelor de 1531 RON reprezentând penalități de întârziere și 200 RON reprezentând cheltuieli de judecată acordate prin prin sentința civilă nr. 843 bis pronunțată la data de 16.03.2015 de Judecătoria Călărași în dosarul nr. x/2014".

Așadar, controlul de legalitate va viza doar statuările instanței de fond cu privire la sumele reprezentând penalități de întârziere și cheltuielile de judecată, reclamanta neformulând critici prin care să combată reținerea instanței de fond în sensul că " plata sumei de 1.194,78 RON (reprezentând debit principal) a fost efectuată către beneficiarul C., persoana care a acceptat și plata despăgubirii de la A., ca urmare a accidentului rutier . . . . . . . . . ."

Trecând la analizarea criticilor recurentei, ce vizează doar suma de 1531 RON reprezentând penalități de întârziere și 200 RON reprezentând cheltuieli de judecată, constată Înalta Curte că, într-o primă critică subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că sentința atacată a fost pronunțată de instanța de fond cu nesocotirea dezlegărilor date prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 29/2020, cu încălcarea dispozițiilor art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin ordinul CSA nr. 14/2011, precum și a dispozițiilor cuprinse la art. 4 alin. (1) lit. a) și art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, cu greșita înțelegere a normelor de drept invocate prin contestație, fiind contrară și dispozițiilor art. 435 din C. proc. civ. referitoare la opozabilitatea hotărârilor judecătorești.

În esență, chestiunea supusă analizei și asupra căreia părțile au opinii contrare vizează penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată stabilite într-un proces purtat cu asigurătorul, aferente despăgubirii din asigurări și se referă la faptul că acestea reprezintă sau nu creanțe din asigurări în sensul Normei aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011 și al Legii nr. 213/2015 și dacă sunt sau nu izvorâte din contractul de asigurare.

În opinia recurentei-reclamante, penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată sunt aferente despăgubirii din asigurări și reprezintă creanțe din asigurări, în sensul Normei amintite și al Legii nr. 213/2015, rezultând în mod expres din contractul de asigurare.

În schimb, intimatul-pârât a solicitat să se constate că penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată solicitate nu își au sursa într-un contract de asigurare, astfel încât nu reprezintă creanțe de asigurări, neputând fi achitate din disponibilitățile Fondului. Totodată, a considerat că legea de organizare a Fondului nu prevede preluarea datoriilor societății de asigurare și nici posibilitatea plății penalităților de către acesta.

În concluzie, pentru a fi îndeplinite condițiile prevăzute de lege și a se putea recupera sumele solicitate din disponibilitățile sale, a considerat că este necesar ca suma să rezulte în mod direct dintr-un contract de asigurare, respectiv să fie o despăgubire/indemnizație/primă, condiție neîndeplinită de penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată solicitate în speță, sancțiunea plății acestora survenind în urma altor raporturi juridice față de faptul juridic de asigurare ce implică în mod necesar culpa asigurătorului.

Prima instanță a validat raționamentul intimatului-pârât, reținând, în esență, că societatea de asigurare nu datorează penalități de întârziere și cheltuieli de judecată în baza contractului de asigurare încheiat cu persoana vinovată de producerea accidentului, această obligație rezultând exclusiv în urma constatării de către instanță a culpei societății în executarea la termen a obligației de plată a despăgubirilor decurgând din contractul de asigurare, precum și a culpei sale procesuale în demararea litigiului.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța de control judiciar constată că prima instanță a pronunțat hotărârea cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente în materie prin raportare la situația de fapt stabilită, soluție pe care, la rândul său, o adoptă ca atare, răspunzând criticilor formulate prin argumente comune, în funcție de finalitatea lor concretă.

Astfel, este de observat că în art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanțele de asigurări sunt definite ca fiind "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de Garantare a Asiguraților, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului".

Art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 acordă creanței de asigurare aceeași definiție, respectiv:

"creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri sau indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

Sub acest aspect sunt relevante și prevederile art. 268 pct. 1 lit. g) din Directiva 2009/138/CE conform cărora creanța de asigurare reprezintă orice sumă care este datorată de către întreprinderea de asigurare unor asigurați, deținători de polițe de asigurare, beneficiari sau oricărei părți vătămate având drept direct de acțiune împotriva întreprinderii de asigurare și care rezultă dintr-un contract de asigurare sau din orice operațiune prevăzută la art. 2 alin. (3) lit. b) și c) din activitatea de asigurare directă, inclusiv o sumă rezervată pentru persoanele respective, în cazul în care unele elemente ale datoriei nu sunt încă cunoscute.

Față de aceste repere legislative, Înalta Curte reține că penalitățile de întârziere aferente daunelor materiale și cheltuielile de judecată nu reprezintă creanțe de asigurări în înțelesul dat de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 deoarece, pe de o parte, prin hotărârea judecătorească menționată nu se instituie obligația de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraților, ci, în sarcina asigurătorului aflat în faliment, iar, pe de altă parte, acestea trebuie să fie achitate de Fondul de Garantare a Asiguraților doar în măsura în care constituie creanțe de asigurări. Așadar, sumele pretinse reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asigurătorului, cauza juridică a acordării acestor sume prin hotărâre judecătorească fiind, prin urmare, diferită, întemeiată pe dispozițiile art. 1349 și art. 1350 din C. civ.

Din interpretarea normelor legale ce definesc noțiunea de creanță de asigurări rezultă în mod indiscutabil că legiuitorul a înțeles să prevadă aceste definiții pentru a o circumscrie ipotezei speciale a falimentului unui asigurător, similar art. 5 din Legea nr. 85/2014, situația astfel reglementată aplicându-se cu prioritate.

În conformitate cu prevederile art. 9 și art. 17 din Norma ASF nr. 16/2015, Fondul de Garantare a Asiguraților nu preia funcțiile unui asigurător față de care s-a dispus deschiderea procedurii de faliment, deoarece acesta a fost constituit cu un scop specific în mod clar determinat, astfel că, după data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment pronunțate împotriva unei societăți de asigurare aflate în insolvență, acesta nu preia obligațiile asigurătorului asumate în urma încheierii contractelor de asigurare de răspundere civilă pentru accidente produse de vehicule.

În egală măsură, Înalta Curte reține că prin dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 este reglementat rolul Fondului, legiuitorul statuând că acesta "Garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilitățile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanțele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

În concluzie, dispozițiile art. 2 alin. (3) și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 fac referire la despăgubiri sau indemnizații, respectiv la prime datorate, corespunzătoare celor reglementate la art. 26 alin. (1) lit. a)-d) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, prevederi în privința cărora instanța de control judiciar reține că nu pot fi interpretate în mod extensiv.

Pe de altă parte, art. 2214 din C. civ. prevede că:

"În cazul asigurării de bunuri asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite", din interpretarea acestora rezultând că despăgubirea care decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat. Așadar, scopul pentru care a fost constituit Fondul de Garantare a Asiguraților este acela de a plăti despăgubirile în cazul falimentului unui asigurător, neexistând un fundament legal pentru a se considera că temeiul răspunderii Fondului îl constituie contractul de asigurare, pentru a fi incidente textele de lege aplicabile societăților de asigurare și, implicit, pentru a putea fi obligat și la plata penalităților de întârziere și cheltuielile de judecată

În realitate, din interpretarea Legii nr. 213/2015 rezultă că temeiul răspunderii Fondului nu îl constituie contractul de asigurare, ci, tocmai dispozițiile actului normativ menționat, în aplicarea cărora Fondul este ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale daunelor interese moratorii, penalităților de întârziere, întrucât acestea sunt determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent.

În sprijinul acestei concluzii urmează a fi reținute și dispozițiile art. 1535 din C. civ. care prevăd că "În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu", sancțiunile în discuție constând în penalități de întârziere și cheltuielile de judecată aplicabile asigurătorului pentru neplata la termen a unei despăgubiri.

Rezultă cu puterea evidenței că raportul de drept civil existent între recurenta-reclamantă și asigurător produce efecte numai între aceste părți, conform dispozițiilor art. 1280 din C. civ., iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condițiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului, respectiv Legea nr. 213/2015, care a abrogat Legea nr. 136/1995.

Cum Fondul de Garantare a Asiguraților este un terț față de hotărârea judecătorească ce privește asigurătorul, nu pot fi reținute alegațiile recurentei-reclamante referitoare la pretinsa încălcare a art. 435 din C. proc. civ., deoarece acest text de lege prevede că hotărârea judecătorească produce efecte numai între părți și succesorii acestora. Or, în speță, așa cum s-a reținut, Fondul de Garantare a Asiguraților nu este un continuator sau un succesor al asigurătorului falit, obligațiile sale fiind proprii și nu o continuare a obligațiilor asigurătorului aflat în faliment.

În egală măsură, Înalta Curte reține că activitatea Fondului este prevăzută prin Legea de organizare nr. 213/2015, respectiv Norma A.S.F. 16/2015, nefiindu-i aplicabile textele de lege aplicabile societăților de asigurare, respectiv cele referitoare la penalitățile de întârziere, întrucât acestea nu se referă la modalități de determinare a întinderii despăgubirii conform art. 16 din Norma A.S.F. nr. 16/2015, nici Legea nr. 213/2015 și nici Norma ASF nr. 16/2015 neprevăzând posibilitatea obligării Fondului la plata penalităților de întârziere și a cheltuielilor de judecată în situația în care asigurătorul nu și-a îndeplinit obligațiile.

În speță, în analiza sumei solicitate la plată, intimatul-pârât a reținut în mod corect că nu este întemeiată cererea de acordare a sumelor reprezentând penalități de întârziere și cheltuielile de judecată, câtă vreme acestea nu reprezintă creanțe de asigurare, ci au o altă cauză juridică decât contractul de asigurare (care presupune asigurarea contra cost a riscului asigurat), fiind obligații civile ce rezultă din comportamentul culpabil al societății de asigurare ce pot fi valorificate de recurenta-reclamantă în procedura de faliment, potrivit dispozițiilor Legii nr. 85/2014. Aceasta deoarece art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobânzile și/sau cheltuielile la care însuși Fondul de Garantare a Asiguraților poate fi obligat ca urmare a constatării și reținerii propriei sale culpe, iar nu la penalitățile de întârziere stabilite în sarcina asigurătorului falit.

În concluzie, art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 nu se interpretează în sensul că recunoaște caracterul de creanță de asigurări și penalităților de întârziere și cheltuielilor de judecată, deoarece această noțiune se determină, așa cum în mod just a reținut și prima instanță, prin raportare la normele legale cuprinse la art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, care o reglementează în mod expres.

Cum Fondul de Garantare a Asiguraților nu este succesorul societății de asigurare, nu i se poate imputa culpa asigurătorului pentru plata cu întârziere a despăgubirilor, criticile formulate de recurenta-reclamantă din perspectiva încălcării dispozițiilor art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 și invocarea în acest sens a instituției subrogării reglementate la art. 2210 C. civ. fiind, prin urmare, nefondate.

Și în ceea ce privește invocarea în cauză a considerentelor de la pct. 122-127 ale Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanța de control judiciar reține, în acord cu judecătorul fondului, că decizia menționată nu este incidentă în speță.

Din considerentele deciziei evocate nu rezultă că instanța supremă a stabilit natura de creanțe de asigurări, în sensul dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, a penalităților de întârziere și a și cheltuielilor de judecată datorate de asigurătorul RCA asigurătorului care exercită dreptul de regres, ci a fost chemată să dezlege chestiunea "dacă prin creanța de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment".

Astfel fiind, a constatat că, în cuprinsul definiției date noțiunii de creanță de asigurare, legiuitorul a folosit, inițial, termenul la plural, respectiv "creanțele creditorilor de asigurări", întrucât a înțeles să includă în această categorie daunele materiale, daunele morale sau penalitățile, pentru ca, ulterior, să indice în mod clar elementul care unește aceste creanțe și care impune să fie tratate ca fiind una singură, și anume contractul de asigurare, ipoteză care, așa cum s-a arătat în cele ce preced, nu se verifică în speță, temeiul răspunderii pârâtului nefiind reprezentat de contractul de asigurare, ci de prevederile Legii nr. 213/2015. În concluzie, recunoașterea calității de creanțe de asigurări este condiționată de împrejurarea ca despăgubirile solicitate de asigurător și achitate de Fondul de Garantare a Asiguraților să aibă drept izvor contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală.

Or, în cazul penalităților de întârziere și cheltuielilor de judecată solicitate de reclamantă, nu este îndeplinită condiția prevăzută de art. 4 din Legea nr. 213/2015, fiind vorba despre un drept de creanță izvorât din comportamentul ilicit al asigurătorului, respectiv din nerespectarea obligației de plată și din litigiul generat de o astfel de conduită, ambele născând drepturi și obligații extrinseci contractului de asigurare și numai între părțile raportului juridic generat de fapta culpabilă a asigurătorului aflat în faliment.

În plus, este de observat că legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, rezultând cu puterea evidenței că reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului și a altor obligații decât cele prevăzute în mod expres de legea specială aplicabilă în materie, penalitățile de întârziere nefiind, prin urmare, incluse în sfera creanței de asigurare, pentru ca pârâtul să aibă obligația să le plătească din disponibilitățile aflate la dispoziția sa.

Așadar, contrar susținerilor recurentei-reclamante, penalitățile de întârziere nu izvorăsc din contractul de asigurare, ci se grevează pe culpa ulterioară a societății de asigurare, care, după producerea evenimentului asigurat, a refuzat sa achite despăgubirea în termenul prevăzut de Norma ASF nr. 16/2015. Penalitățile au natura unui drept de creanță izvorât din nerespectarea obligației de plată de către asigurător și nasc drepturi și obligații numai între părțile semnatare ale contractului de asigurare, reprezentând sancțiuni pentru o anumită conduită, care se aplică numai asiguratorului și care nu pot fi transferate în sarcina pârâtului FGA, în lipsă de prevedere legală. Aceeași este situația și în cazul cheltuielilor de judecată, stabilite în litigiul generat de neplata despăgubirii în termenul legal și care sunt datorate de asigurătorul falit în temeiul culpei sale procesuale.

Nici invocarea de către recurenta-reclamantă a prevederilor art. 18 din Legea nr. 213/2015 nu conduce spre o altă concluzie, mențiunea legiuitorului cu privire la posibilitatea înregistrării Fondului la masa credală a asigurătorului falit cu "sume, dobânzi și/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale" nereferindu-se la penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată solicitate de creditorii de asigurători, ci la cheltuieli pe care însuși Fondul le-a angajat în procedura de soluționare a cererilor.

Astfel, în mod judicios prima instanță a apreciat că Fondul de Garantare a Asiguraților nu datorează penalități de întârziere și cheltuieli de judecată stabilite prin sentința pronunțată de Judecătoria Călărași, deoarece această obligație a rezultat exclusiv în urma constatării de către instanță a culpei B. S.A. în executarea la termen a obligației de plată a despăgubirilor decurgând din contractul de asigurare, precum și a culpei sale procesuale în litigiul amintit.

Penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată nu reprezintă creanțe de asigurare, astfel încât pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa, ci reprezintă obligații civile rezultând din comportamentul culpabil al B. S.A., pentru recuperarea acestora reclamanta având la dispoziție procedura dreptului comun, respectiv înscrierea la masa credală.

De altfel, prin sentința civilă nr. 843 Bis pronunțată de Judecătoria Călărași în dosarul nr. x/2014 nu s-a stabilit faptul că sumele recunoscute în beneficiul părții reclamante ar fi creanțe de asigurări în sensul art. 4 din Legea nr. 213/2015, ci s-a recunoscut o datorie de plată în sarcina B. S.A.. Or, indiferent de faptul stabilirii sale în precedent prin hotărâre judecătorească, nu orice creanță impusă în sarcina de plată a unui asigurător aflat în faliment este suportată de FGA, ci doar acelea ce se circumscriu definiției creanței de asigurare.

Așadar, recunoașterea calității de "creanțe de asigurări" este condiționată de împrejurarea ca despăgubirile solicitate de asigurător și achitate de Fondul de Garantare a Asiguraților să aibă drept izvor contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală. Or, în cazul penalităților de întârziere și al cheltuielilor de judecată solicitate de reclamantă, nu este îndeplinită condiția prevăzută de art. 4 din Legea nr. 213/2015, fiind vorba despre un drept de creanță izvorât din comportamentul ilicit al asigurătorului, respectiv din nerespectarea obligației de plată și din litigiul generat de o astfel de conduită, ambele născând drepturi și obligații extrinseci contractului de asigurare și numai între părțile raportului juridic generat de fapta culpabilă a asigurătorului aflat în faliment.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că nu a fost demonstrată nelegalitatea deciziei emise de Fondul de Garantare a Asiguraților, prima instanță apreciind în mod corect că sumele solicitate cu titlu de penalități de întârziere și cheltuieli de judecată nu reprezintă creanțe de asigurări pentru a fi obligat Fondul la plata acestora, iar temeiul răspunderii pârâtului nu îl constituie contractul de asigurare, ci dispozițiile Legii nr. 213/2015, așa încât argumentele expuse de recurenta-reclamantă în calea de atac a recursului nu sunt apte să determine reformarea hotărârii de fond, întrucât a fost dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept material incidente în cauză.

În concluzie, Înalta Curte reține că sumele solicitate cu titlu de penalități contractuale și cheltuieli de judecată datorate de asigurător pentru plata cu întârziere a despăgubirii nu reprezintă creanțe de asigurări, astfel încât pârâtul FGA nu are obligația de a le plăti din disponibilitățile sale. Instanța de fond a dat o interpretare corectă dispozițiilor legale incidente cauzei, respectiv art. 2 alin. (3) și art. 4 alin. (1) lit. a) - b) din Legea 213/2015, în raport de conținutul lor limitativ și clar definit, motiv pentru care sentința recurată va fi menținută, consecutiv respingerii, ca nefondate, a criticilor formulate în recurs de reclamantă.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 sau 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul formulat de reclamanta A. S.A., ca nefondat, cu consecința menținerii, ca legale, a hotărârii atacate.

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1494 din 25 octombrie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 24 octombrie 2023.

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
ÎCCJ 2023-02-21
0,97
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 907/2023
Ședința publică din data de 21 februarie 2023 Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curți
ÎCCJ 2023-03-08
0,97
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1313/2023
Ședința publică din data de 8 martie 2023 Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 13.04.202
ÎCCJ 2021-03-16
0,97
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1596/2021
Ședința publică din data de 16 martie 2021 Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Obiectul litigiului dedus judecății Prin cererea înregistrată la data de 19 septemb
ÎCCJ 2023-11-07
0,97
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5080/2023
Ședința publică din data de 7 noiembrie 2023 Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înreg
ÎCCJ 2023-02-28
0,97
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1069/2023
Ședința publică din data de 28 februarie 2023 Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înre
Sursă