ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4692/2023

Ședința publică din data de 19 octombrie 2023

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Bucuresti - sectia a IX-a în data de 31.03.2021, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitand instantei ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate existența unui refuz nejustificat al FGA cu privire la soluționarea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/24.06.2016 și dispună:

La 31.08.2021, reclamanta a depus o cerere modificatoare prin care a solicitat obligarea pârâtului FGA la plata penalităților de 0,2%/zi de întârziere, calculate la debitul principal din cererea de plată, în baza Normei ASF nr. 23/2014, de la data expirării a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată (termenul legal de soluționare a acesteia), până la data de 09.08.2021 și în continuare, până la data plații efective a debitului; în subsidiar, obligarea pârâtului FGA la plata dobânzii legale penalizatoare, potrivit art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 352 din 23 februarie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal au fost respinse excepțiile lipsei de obiect/lipsei de interes a acțiunii inițiale, ca rămase fără obiect.

A fost respinsă cererea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților, de amendare a reclamantei pentru introducerea cu rea-credință a acțiunii inițiale, ca rămasă fără obiect.

A fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii modificate, ca neîntemeiată.

A fost admisă în parte excepția prescripției dreptului la acțiunea modificată, doar în ceea ce privește sumele pretinse cu titlu de despăgubiri materiale pentru prejudiciul constând în lipsa de folosință din perioada 24.07.2016-30.08.2020.

A fost respinsă acțiunea modificată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, în ceea ce privește sumele pretinse cu titlu de prejudiciu pentru lipsa de folosință din perioada 24.07.2016-30.08.2020, ca prescrisă.

A fost respinsă excepția prescripției dreptului la acțiunea modificată, în ceea ce privește sumele pretinse cu titlu de despăgubiri materiale pentru prejudiciul constând în lipsa de folosință din perioada 31.08.2020-29.10.2021.

A fost admisă în parte acțiunea modificată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

A fost obligat pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților la plata către reclamanta a dobânzii legale penalizatoare prevăzute de art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, aferente debitului principal de 1745 RON, calculate pentru perioada 31.08.2020-29.10.2021.

A fost obligat pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților la plata către reclamantă a sumei de 10% din dobânda de mai sus, dar nu mai mult de 300 de RON, reprezentând cheltuieli de judecată, constând în taxa de timbru.

A fost obligat pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților la plata către reclamantă a sumei de 500 de RON, reprezentând cheltuieli de judecată, constând în onorariu avocat redus.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond au formulat recurs reclamanta A. S.A. și pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

3.1. Reclamanta A. S.A. a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii precizate și obligarea FGA la plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată.

În motivarea cererii de recurs, recurenta a arătat că soluția primei instanțe de a obliga FGA la despăgubiri doar pentru perioada 31.08.2020-29.10.2021 contravine principiului reparării integrale a prejudiciului, fiind în mod greșit admisă excepția prescripției pentru această perioadă.

Dacă se reține că prin fapta culpabilă a FGA A. a fost lipsit de folosința sumei de bani la care era îndreptățită cu titlu de despăgubiri, repararea integrală a prejudiciului ar fi constat în obligarea FGA la plata de daune interese pentru întreaga perioadă cuprinsă între momentul în care FGA trebuia să facă plata despăgubirilor și momentul în care a făcut efectiv plata.

Faptul că în realitate, FGA a soluționat cererea și a făcut plata abia 29.10.2021 nu poate să conducă la exonerarea FGA de la plata de daune interese moratorii, așa cum a decis în mod nelegal prima instanță, pentru perioada anterioară cererii modificatoare. Soluționarea cu o atât de mare întârziere a cererii de plată este, în sine, o culpă imputabilă FGA. Astfel că, de vreme ce în cele din urmă este incontestabil că A. era îndreptățită la plata de despăgubiri, principiul reparării integrale a prejudiciului impune ca FGA să fie obligat la plata de daune interese moratorii pentru întreaga perioadă cuprinsă între expirarea termenului legal general de soluționare a cererii de plată și până la plata efectivă a despăgubirilor.

A mai susținut recurenta că sentința pronunțată de prima instanță este nelegală, reflectând încălcarea dispozițiilor art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Potrivit dispozițiilor art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, FGA are obligația să instrumenteze dosarele de daună "cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data producerii evenimentului asigurat și a condițiilor de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare."

Conform art. 64 alin. (4) din Norma privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule din 29.11.2011 aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, în caz de neîndeplinire la timp a obligațiilor stabilite în sarcina asigurătorului RCA, aceasta va fi obligat la penalități în cuantum de 0,1%/zi de întârziere.

În fine, a arătat că, potrivit art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 3.7 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferența de sumă neachitatâ, care se plătește de asigurător.

Precizând că aceste texte administrative normative reglementează conținutul contractului de asigurare de tip RCA, stabilind inclusiv penalitățile aplicabile în caz de neplată în termen a sumelor datorate cu titlu de penalități, recurenta-reclamantă a susținut că acestea devin incidente raportului de asigurare RCA în funcție de data încheierii contractului de asigurare.

Prin urmare, față de prevederile art. 12 alin. (2) din Legea 213/2015, este evident că dacă FGA este obligat să soluționeze cererile de plată cu respectarea normelor legale și a prevederilor contractuale aplicabile raportului de asigurare pe care se grevează cererea de plată, nu există nicio bază legală pentru a înlătura aplicarea față de FGA a penalităților stipulate prin acte normative, ca evaluare legală a prejudiciului cauzat prin plata cu întârziere a sumelor datorate cu titlu de despăgubiri.

Ori de către ori nu există o evaluare contractuală sau legală, făcută printr-o normă specială, a prejudiciului cauzat prin plata cu întârziere a unor sume de bani, aplicabile devin prevederile O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 "dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență este denumită dobândă penalizatoare" în speță, FGA, deși în îndeplinirea atribuțiilor stabilite în sarcina sa prin lege trebuia să procedeze la plata despăgubirilor într-un termen de 30 de zile de la depunerea cererii de plată, FGA a procedat la plata despăgubirilor cu o întârziere de peste 5 ani. Așadar, în speță este pe deplin aplicabilă dobânda penalizatoare.

Or, aceasta trebuie stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2), iar nu potrivit alin. (3), așa cum în mod greșit a făcut prima instanță. Aceasta deoarece raporturile juridice din care a rezultat obligația de plată sunt raporturi specifice decurgând din contracte de asigurare și din prevederi legale incidente în materia asigurărilor. Atâta vreme cât A. este îndreptățit la încasarea despăgubirilor în temeiul' dreptului de regres al asigurătorului și în calitate de creditor de asigurare, de vreme ce FGA este, la rândul său, o instituție creată tocmai pentru a asigura funcționarea pieței asigurărilor, nu se poate susține că raporturile juridice dintre A. și FGA s-ar fi stabilit în afara exploatării unei întreprinderi fără scop lucrativ.

În realitate, cel care a suferit prejudiciul cauzat prin plata cu întârziere este un asigurător, prin urmare, stabilirea dobânzii penalizatoare trebuie să se facă conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, iar nu în baza art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011. Aceasta cu atât mai mult cu cât dobânda legală reprezintă evaluarea prejudiciului suferit prin lipsa de folosință asupra unei sume de bani. Or, evaluarea prejudiciului trebuie să se facă din perspectiva patrimoniului prejudiciat, nu din perspectiva celui care este chemat să repare prejudiciul.

În considerarea celor de mai sus, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

3.2. Pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea în tot acțiunii.

A arătat recurentul că sentința este pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 2 alin. (3), (11) și 12 alin. (1), art. 13 alin. (5) și 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, precum și art. 8 alin. (3) și art. 19 raportate la art. 8 din Legea nr. 554/2004.

A susținut recurentul că instanța de judecată a pronunțat soluția cu încălcarea competenței exclusive și exprese a FGA de a soluționa cererile creditorilor de asigurări, potrivit procedurii administrative stabilite în cadrul Legii nr. 213/2015, hotărârea fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 2 alin. (3), (11) și 12 alin. (1), art. 13 alin. (5) și 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015.

Totodată, a apreciat recurentul că, în mod greșit instanța de judecată a respins excepția inadmisibilității acțiunii invocată în temeiul dispozițiilor art. 19 raportat la art. 8 din Legea nr. 554/2004.

A menționat recurentul că Legea nr. 554/2004 prevede posibilitatea ca persoanele interesate să poată formula separat acțiunea de anulare a actului față de acțiunea în repararea pagubei, dar această posibilitate este prevăzută cu caracter de excepție, recunoscut de instanța de fond de altfel, condiționat de existența unei cauze de împiedicare a cuantificării pagubei în termenul stipulat pentru exercitarea acțiunii în anularea actului. Astfel se explică instituirea unui nou termen de prescripție pentru acest caz de excepție.

A susținut recurentul că acțiunea reclamantei privind obligarea în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004 la plata dobânzii legale este inadmisibilă și din perspectiva aplicării prevederilor Legii nr. 554/2004, nu numai a Legii nr. 213/2015.

A menționat recurentul că solicitarea reclamantei de obligare la plata penalităților/dobânzilor aplicate despăgubirilor respinse inițial prin decizia nr. 14452/2018 este inadmisibilă în lipsa unor dovezi care să conducă la concluzia că solicitarea acestora este imposibilă la momentul contestării deciziei nr. 14452/2018, în acest sens fiind și decizia RIL nr. 22/2019.

A mai arătat recurentul că instanța de fond a ignorat faptul că exercitarea acțiunii în despăgubire, separat de acțiunea având ca obiect anularea actului administrativ, presupune existența unei condiții premisă, respectiv anterior promovării acțiunii în despăgubire să existe o acțiune privind anularea actului administrativ tipic sau asimilat.

A concluzionat recurentul că reclamanta nu face dovada contestării actului administrativ asimilat, fapt pentru care condiția impusă de aplicarea art. 19 din Legea nr. 554/2004 nu este îndeplinită în cauză, motiv pentru care a solicitat admiterea recursului și respingerea în tot a acțiunii intimatei.

Fondul de Garantare a Asiguraților a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului declarat de reclamantă.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte reține următoarele:

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Din circumstanțele concrete ale cauzei, rezultă că, prin demersul judiciar inițiat, astfel cum a fost ulterior modificat, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților, în temeiul dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului apreciat de aceasta ca fiind cauzat patrimoniului său prin respingerea cererii de plată nr. x/24.06.2016, constând, în principal, în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,2 %/zi de întârziere conform Normei ASF nr. 23/2014 și, în subsidiar, dobânda legală penalizatoare, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Soluționând cauza în primă instanță, Curtea de Apel București a admis în parte excepția prescripției dreptului la acțiunea modificată, doar în ceea ce privește sumele pretinse cu titlu de despăgubiri materiale pentru prejudiciul constând în lipsa de folosință din perioada 24.07.2016-30.08.2020, a respins acțiunea modificată, în ceea ce privește sumele pretinse cu titlu de prejudiciu pentru lipsa de folosință din perioada 24.07.2016-30.08.2020, ca prescrisă. A respins excepția prescripției dreptului la acțiunea modificată, în ceea ce privește sumele pretinse cu titlu de despăgubiri materiale pentru prejudiciul constând în lipsa de folosință din perioada 31.08.2020-29.10.2021. A admis în parte acțiunea modificată și a obligat pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților la plata către reclamantă a dobânzii legale penalizatoare prevăzute de art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, aferente debitului principal de 1745 RON, calculate pentru perioada 31.08.2020-29.10.2021.

O atare soluție nu este împărtășită și de instanța de control judiciar, fiind fondate criticile aduse de recurentul-pârât sentinței atacate, prin invocarea prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., câtă vreme prima instanță a interpretat și aplicat greșit prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004 în demersul de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune.

Așadar, având a stabili ordinea de soluționare a celor două recursuri, Înalta Curte constată că este prioritară examinarea criticilor formulate de recurentul-pârât FGA, în contextul în care prin această cale de atac sunt promovate critici referitoare la neîndeplinirea condițiilor de exercițiu a acțiunii civile, astfel că validarea oricăreia din criticile pârâtului la adresa modalității de soluționare a excepțiilor invocate în fața primei instanțe face de prisos examinarea pe fond a raportului litigios.

În acest sens, Înalta Curte constată că instanța de fond a reținut că, potrivit reclamantei, paguba ar consta în lipsa de folosință a banilor, adică a sumei de 1745 RON pretinse prin cererea de plata nr. x/24.06.2016, pe perioada 27.04.2016 (30 de zile de la data depunerii cererii) - data plații efective a sumei de 1745 RON de către FGA.

Plecând de la aceasta premisă, instanța de fond a constatat că lipsa de folosință a unei sume de bani (despre care reclamanta a pretins, de la data depunerii cererii de plată, ca îi este datorată de paratul FGA) s-a putut constata de către reclamantă, zi de zi, adică pe măsura scurgerii fiecărei zile din intervalul 27.04.2016-zi, neexistând niciun element logic sau factual care să o împiedice să realizeze acest lucru.

Ca atare, a apreciat curtea de apel, pentru lipsa de folosință aferentă fiecărei zile din acest interval, va curge, de la data terminării zilei, câte un termen de prescripție distinct de 1 an.

A reținut judecătorul fondului că, la data depunerii cererii modificatoare (31.08.2021), termenul de prescriptie de 1 an era deja împlinit pentru toate zilele din intervalul 27.04.2016-30.08.2020 și, prin urmare, excepția prescripției a fost admisă pentru acest interval.

În schimb, excepția a fost respinsă pentru intervalul 31.08.2020-29.10.2021 (data plații debitului principal), apreciindu-se că termenul de prescripție nu s-a împlinit pentru nicio zi din acest interval.

Înalta Curte reține că aplicarea prevederilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, raportat la starea de fapt reținută în cauză, denotă, însă, o greșită soluționare a excepției prescripției dreptului la acțiune, după cum se va arăta în considerentele ce urmează.

Înalta Curte constată că, prin decizia nr. 14452/03.05.2018, recurentul-pârât a respins mai multe cereri de plată formulate de A. pentru suma de 7.913.561,09 RON, inclusiv cererea ce face obiectul litigiului pendinte, sub motiv că acestui creditor de asigurare i-ar fi fost aprobată la plată și plătită din disponibilitățile Fondului de Garantare a Asiguraților suma de 450.000 RON reprezentând limită maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015.

Prin sentința civilă nr. 4902/27.11.2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018, rămasă definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a fost anulată decizia F.G.A. nr. 14452/03.05.2018 și obligat pârâtul F.G.A. să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă și menționate în borderoul nr. 2 anexat deciziei (acțiunea fiind respinsă, în rest, ca neîntemeiată).

Recurenta-reclamantă a arătat că prejudiciul ar consta în lipsa de folosință a sumei de bani solicitate prin cererea de plată ce face obiectul prezentei cauze, prejudiciul fiind cuantificat de aceasta în forma penalității de întârziere sau, în subsidiar, în forma dobânzii legale penalizatoare aplicabilă asupra creanței principale pe perioada de întârziere în soluționarea cererii de plată.

Deci, prejudiciul rezultă din fapta autorității pârâte de întârziere a soluționării cererii de plată prin emiterea primei decizii de soluționare (din 2018) cu aplicarea greșită a legii (în sensul reținerii unui fine de neprimire constând în depășirea plafonului de despăgubire, greșit aplicat per creditor de asigurare în loc de per creanță de asigurare).

În ceea ce privește momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție reglementat de art. 19 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte reține că prin decizia nr. 22/24.06.2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii s-a statuat că: "data la care începe să curgă termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct și aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal și nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia."

Din perspectiva cunoașterii existenței prejudiciului și a întinderii acestuia, Înalta Curte reține că decizia F.G.A. nr. 14452/03.05.2018 (prin care pârâtul a respins și cererea de plată nr. x/24.06.2016) a fost contestată de recurenta-reclamantă prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a-VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 05.06.2018, sub numărul unic de dosar x/2018

Înalta Curte apreciază că data rămânerii definitive a hotărârii de anulare a deciziei F.G.A. nr. 14452/03.05.2018, respectiv data de 13.10.2021, nu poate fi reținută drept momentul nașterii dreptului la despăgubiri, câtă vreme recurenta-reclamantă a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască existența prejudiciului cauzat prin emiterea antereferitei decizii încă de la momentul la care a aflat soluția dispusă prin aceasta, privind respingerea cererii de plată, fiind evident că, urmarea unei atare respingeri, va fi lipsită de folosința sumei solicitate.

În lipsa unor date suficiente din care să reiasă cu claritate momentul la care recurenta a aflat soluția dispusă prin decizia F.G.A. nr. 14452/03.05.2018, Înalta Curte reține că recurenta-reclamantă a cunoscut, în mod neîndoielnic, existența și conținutul deciziei cel mai târziu la data de 05.06.2018, dată la care a înregistrat pe rolul Curții de Apel București acțiunea în anularea acesteia.

Cât privește momentul cunoașterii întinderii prejudiciului, Înalta Curte reține că, în egală măsură, recurenta-reclamantă a cunoscut întinderea pagubei la aceeași dată la care a cunoscut însăși paguba, câtă vreme a cuantificat-o sub forma penalităților de întârziere sau a dobânzii legale, calculate prin raportare la suma cerută prin cererea de plată adresată F.G.A. în 2016.

Alegând acest criteriu de cuantificare a prejudiciului, recurenta-reclamantă a cunoscut și întinderea prejudiciului, determinabilă pe baza criteriului ales. Faptul că prejudiciul invocat de recurentă s-a produs în timp nu reprezintă un element suficient spre a se susține teza unei imposibilități de cunoaștere a întinderii prejudiciului la chiar momentul cunoașterii existenței acestuia.

De altfel, la data de 31.08.2021, când a fost depusă cererea modificatoare, plata sumei de 1745 RON, solicitată prin cererea de plată nr. x/24.06.2016 nu fusese încă efectuată de pârâtul F.G.A. (suma fiind achitată abia la data de 29.10.2021), aspect ce nu a împiedicat, însă, recurenta-reclamantă ca, anterior acestei plăți, să formuleze cererea modificatoare, prin care a solicitat obligarea pârâtului la plata prejudiciului constând în lipsa de folosință.

Se observă că, prin cererea modificatoare, recurenta a evocat criteriile de determinare a întinderii prejudiciului, iar nu un prejudiciu determinat. Pentru indicarea momentului final al întinderii prejudiciului recurenta a utilizat sintagma "până la data plății efective", iar modul de calcul evocat a vizat fie aplicarea unui procent 0,2 %/zi de întârziere, conform Normei ASF nr. 23/2017, fie aplicarea prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, referitoare la dobânda legală penalizatoare. Conform acestui din urmă text normativ, rata dobânzii legale penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință plus 4 puncte procentuale, motiv pentru care și acest mod de calcul se bazează pe criterii de determinare a întinderii prejudiciului.

Pentru considerentele expuse în paragrafele anterioare nu se poate da eficiență nici argumentelor recurentei-reclamante referitoare la faptul că, prin hotărârile dispuse în dosarul nr. x/2018, recurentul-pârât a fost obligat să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă, iar nu să achite sumele solicitate prin acestea (neexistând o certitudine a recunoașterii creanței până la reluarea analizei de către F.G.A. a cererii de plată).

Desigur, o nerecunoaștere de către FGA a creanței principale pretinse prin cererea de plată ar face să nu existe prejudiciul constând în lipsa de folosința sumei, însă aceasta este o chestiune de fond în analiza cererii de chemare în judecată întemeiate pe art. 19 din Legea nr. 554/2004. Data resoluționării cererii de plată nu are impact asupra stabilirii datei de început a termenului de prescripție pentru despăgubirile solicitate în condițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, fiind diferită de data la care reclamanta a cunoscut întinderea prejudiciului sau data la care aceasta trebuia să o cunoască (moment de la care curge termenul de prescripție reglementat de antereferitul text normativ).

Așadar, termenul de prescripție de 1 an a început să curgă cel mai târziu la data de 05.06.2018, astfel că formularea cererii de chemare în judecată întemeiate pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 la data de 26.03.2021 (data predării acesteia firmei de curierat) este, în mod evident, realizată cu depășirea termenului de prescripție de un an.

Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că excepția prescripției dreptului la acțiune a fost soluționată în mod greșit, astfel că se impune reformarea hotărârii primei instanțe, în sensul admiterii excepției invocate de pârât și respingerii în totalitate a cererii de chemare în judecată, constatând prescris dreptul material la acțiune.

Considerentele și soluția pronunțată asupra recursului declarat de pârâtul FGA impun respingerea recursului declarat de reclamantă împotriva aceleiași sentințe, constatând Înalta Curte că intervenția prescripției dreptului material la acțiune lipsește de suport criticile recurentei-reclamante prin intermediul cărora încearcă să demonstreze că în speță sunt îndeplinite condițiile legale pentru angajarea răspunderii FGA și obligarea acestuia la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului generat A. prin neplata creanței de asigurare solicitate.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 352 din 23 februarie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Va casa în parte sentința recurată și, rejudecând, va respinge în tot acțiunea ca prescrisă.

Va respinge recursul declarat de A. S.A. împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 352 din 23 februarie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința recurată și, rejudecând:

Respinge în tot acțiunea ca prescrisă.

Respinge recursul declarat de A. S.A. împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 19 octombrie 2023.