ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 328/2023

Ședința publică din data de 25 ianuarie 2023

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 30.03.2021 pe rolul Curții de Apel Bucuresti - sectia a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, să se constate existența unui refuz nejustificat al F.G.A. cu privire la soluționarea cererii de plată nr. x/16.03.2016 și dispună obligarea pârâtului la soluționarea de îndată a cererii de plată, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 31.08.2021, reclamanta A. S.A. a depus o cerere modificatoare, prin care a solicitat: obligarea pârâtului F.G.A. la plata penalităților de întârziere de 0,2%/zi, calculate la debitul principal din cererea de plată, conform Normei ASF nr. 23/2014, de la data expirării a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată (termenul legal de solutionare a acesteia), până la data de 09.08.2021 și în continuare, până la data plății efective a debitului; în subsidiar, obligarea pârâtului F.G.A. la plata dobânzii legale penalizatoare, potrivit art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011; obligarea pârâtului F.G.A. la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 208 din 9 februarie 2022, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile lipsei de obiect/lipsei de interes a acțiunii inițiale, ca rămase fără obiect;

A respins cererea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților, de amendare a reclamantei pentru introducerea cu rea-credința a acțiunii inițiale, ca rămasă fără obiect;

A respins excepția inadmisibilității acțiunii modificate, ca neîntemeiată;

A respins exceptia tardivității acțiunii modificate, ca neîntemeiată;

A admis în parte excepția prescripției acțiunii modificate, doar în ceea ce privește sumele pretinse cu titlu de despăgubiri materiale pentru prejudiciul constând în lipsa de folosință din perioada 15.04.2016-30.08.2020;

A respins acțiunea modificată, formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, în ceea ce priveste sumele pretinse cu titlu de prejudiciu pentru lipsa de folosință din perioada 15.04.2016-30.08.2020, ca prescrisă;

A respins excepția prescripției acțiunii modificate, în ceea ce privește sumele pretinse cu titlu de despăgubiri materiale pentru prejudiciul constând în lipsa de folosință pentru perioada 31.08.2020-09.02.2022;

A respins acțiunea modificată, în ceea ca privește sumele pretinse cu titlu de despăgubiri materiale pentru prejudiciul constând în lipsa de folosință pentru perioada 31.08.2020-09.02.2022, ca prematură.

3.1. Împotriva sentinței nr. 208 din 9 februarie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs recurenta-reclamantă A. S.A., întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii astfel cum a fost modificată și obligarea pârâtului la plata de despăgubiri constând în principal în penalități de întârziere și, în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, precum și obligarea intimatului FGA la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului arată că hotărârea primei instanței este pronunțată cu aplicare greșită și încălcare normelor de drept material care reglementează prescripția extinctivă, sens în care invocă prevederile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și Decizia nr. 22/2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii.

Susține că, în speță, decizia privind refuzul de plată emisă de FGA a fost declarată nelegală în mod definitiv abia la data de 13.10.2021, data soluționării definitive a acțiunii nr. x/2018, astfel că dreptul material la acțiune al A. S.A. în privința despăgubirilor s-a născut abia la această dată, întrucât abia la acel moment a avut configurația că actul emis de FGA a fost anulat definitiv și pot fi pretinse despăgubiri, ceea ce face ca soluția instanței de fond cu privire la admiterea excepției prescripției să fie nelegală.

Arată că este vorba de o cerere de obligarea a FGA la plata de daune interese moratorii, care au natură accesorie față de cererea principală de plată a despăgubirilor, sens în care invocă dispozițiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2016, potrivit cărora dreptul la acțiune contra Fondului pentru plata indemnizațiilor/despăgubirilor se prescrie în termen de 5 ani calculați de la data nașterii dreptului, dar nu înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment.

Pe fondul cererii privind acordarea de despăgubiri, arată că în speță sunt îndeplinite condițiile pentru acordarea acestora, respectiv: existența unui act administrativ nelegal; existența unui prejudiciu material sau moral; existența unui raport de cauzalitate între actul administrativ nelegal și prejudiciu, precum și existența culpei autorității.

Prin hotărârea de anulare a Deciziei FGA nr. 14.452/03.05.2018, prin care FGA a respins inițial cererea de plată formulată de A. S.A. pe motiv că s-a depășit plafonul de 450.000 RON, intimatul-pârât a fost obligat la reanalizarea dosarului de daună, iar în urma reanalizării, acesta a achitat către A. S.A. sumele solicitate.

Consideră că plata despăgubirilor cu o întârziere de peste 5 ani s-a făcut din culpa Fondului de Garantare a Asiguraților, recurenta-reclamantă fiind lipsită de folosința sumelor de bani solicitate pentru această perioadă.

În concret, arată că actul administrativ nelegal constă în Decizia 14452/03.05.2018, emisă de către Fondul de Garantare a Asiguraților după 2 ani de la depunerea cererii de plată, prin care acesta a respins în mod nejustificat cererea sa. În urma contestării în instanță a acestei decizii, prin decizia civilă nr. 4644 din data de 13.10.2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018, decizia FGA nr. 14452/03.25.2018 a fost anulată ca nelegală, intimatul-pârât fiind obligat să reanalizeze pe fond cererea de plată.

Ulterior, în urma reanalizării cererii de plată, Fondul de Garantare a Asiguraților a recunoscut dreptul A. S.A. la despăgubiri și a efectuat plata sumelor solicitate.

În ceea ce privește prejudiciul, invocă dispozițiile art. 1535 C. civ. și arată că Fondul de Garantare a Asiguraților, deși avea obligația soluționării imediate a cererii de plată, a respins-o după 2 ani de la depunerea cererii, iar decizia de soluționare nr. 14.452/03.05.2018 a fost anulată, ca nelegală, de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, soluția rămânând definitivă la data de 13.10.2021, iar la data de 29.10.2021 Fondul de Garantare a Asiguraților a efectuat plata despăgubirilor calculate după 5 ani de la data la care trebuiau efectiv achitate despăgubirile.

Susține că Fondul de Garantare a Asiguraților a lipsit A. S.A. de folosința sumelor de bani la care era îndreptățită.

Consideră că este îndeplinită și condiția existenței legăturii de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, fapta constând în soluționarea cu întârziere și în mod nelegal de către Fondul de Garantare a Asiguraților a cererii de plată, fără de care prejudiciul constând în lipsa de folosință a sumelor solicitate prin cererea de plată, nu ar fi existat.

De asemenea, apreciază că este îndeplinită și condiția culpei, dat fiind faptul că Fondul de Garantare a Asiguraților a tergiversat în mod nepermis soluționarea cererilor de plată, lipsind A. S.A. de o sumă semnificativă de bani.

3.2. Împotriva aceleiași sentințe a declarat recurs și recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților-FGA, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate, și în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată, ca nefondate, cu acordarea cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru.

În motivarea recursului, sub un prim aspect, critică faptul că instanța de fond a admis doar în parte excepția prescripției, sens în care arată că reclamanta cunoștea producerea prejudiciului și întinderea acestuia odată cu expirarea termenului de 30 de zile de la data de 28.01.2016, data depunerii cererii de despăgubiri. Mai mult, recurenta-reclamantă cunoștea producerea și întinderea acestuia prejudiciului începând cu data comunicării Deciziei nr. 14452/03.05.2018, respectiv de la data de 07.05.2018.

Consideră ca nu poate fi primită susținerea recurentei-reclamante că a cunoscut nașterea dreptului la despăgubiri doar la data de 13.10.2021, data soluționării definitive a dosarului nr. x/2018, având în vedere că a depus prezenta acțiune înainte de această dată, iar pe de altă parte, în Decizia ICCJ - Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii nr. 22/2019 s-a statuat că pronunțarea unei hotărâri judecătorești având ca obiect anularea unui act administrativ nu constituie data începerii termenului de prescripție specială, relevantă fiind data când reclamanta a cunoscut/trebuia să cunoască prejudiciul și întinderea sa.

În acest sens, consideră că termenul de prescripție pentru cererea de acordare a despăgubirilor s-a împlinit la data de 19.05.2019.

Arată că împrejurarea că debitul principal a fost efectiv achitat sau nu a fost achitat deloc, nu are impact asupra stabilirii datei de început a termenului de prescripție pentru despăgubirile solicitate în condițiile art. 1, 8 și 19 din Legea 554/2004.

Recurentul-pârât susține că reclamanta a depus prezenta acțiune pe rolul instanței mult după împlinirea acestor termene, motiv pentru care solicită admiterea recursului și admiterea în întregime a excepției prescripției în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect pretențiile formulate.

Precizează că plata despăgubirii a fost efectuată la data de 29.10.2021 și că suma solicitată de către recurenta-reclamantă este formată din debit principal și penalități, iar pe de altă parte, arată că prin hotărârea pronunțată în dosarul nr. x/2018, instanța a obligat Fondul de Garantare a Asiguraților la îndeplinirea obligației de a face, respectiv la soluționarea cererii de plată, iar acesta, în doar câteva zile de la rămânerea definitivă a hotărârii din dosarul nr. x/2018, a pus în executare hotărârea, a admis în parte cererea de plată pentru suma de 6.430 RON și a respins-o în rest, astfel că nu se pune problema unei lipse de folosință pe o durată în care nu fusese instituită în sarcina sa obligația de plată.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității, arată că în mod greșit instanța a respins-o, în temeiul prevederilor art. 19, raportat la art. 8 din Legea nr. 554/2004, în condițiile în care cererea de plată a fost soluționată prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, iar ulterior instanțele au decis definitiv că FGA este obligat la analizarea pe fond a cererilor de plată, și nu la plata sumelor solicitate prin cererea de plată.

Susține că, potrivit art. 8 din Legea nr. 554/2004, regula este că acțiunea în anularea actului administrativ conține și repararea pagubei cauzate, iar potrivit art. 19 din Legea nr. 554/2004, cererea pentru acordarea despăgubirilor poate fi depusă pe cale separată, prin excepție de la regulă, însă cu condiția ca în prealabil să fi solicitat anularea actului administrativ vătămător.

Astfel, consideră că la momentul înregistrării cererii de chemare în judecată, A. S.A. nu avea o creanță certă, lichidă și exigibilă față de FGA, motiv pentru care nu sunt întrunite condițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce privește respingerea excepției tardivității, arată că recurenta-reclamantă ar fi putut solicita despăgubiri pentru o pretinsă întârziere în soluționarea cererii de plată cel mai târziu odată cu comunicarea Deciziei de soluționare a acesteia, și nu după 3 ani, acțiunea de față fiind tardivă în raport cu prevederile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, coroborate cu art. 8 și 19 din Legea nr. 554/2004.

Susține că potrivit art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, împotriva deciziei de respingere de către FGA a sumelor pretinse se poate formula contestație, în condițiile prevăzute la art. 19 din Legea nr. 503/2004, care la alin. (2) prevede că se poate formula contestație la secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București, în termen de 10 zile de la data comunicării, sub sancțiunea decăderii.

Prin urmare, având în vedere că intimata a contestat în 2018 decizia de respingere a despăgubirilor la care solicită aplicarea de penalități/dobânzi, precum și faptul că nu există niciun motiv ca să nu fi cerut aceste daune moratorii odată cu debitul principal, respectiv în dosarul nr. x/2018, consideră că acțiunea de față este tardivă, în raport cu art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, raportat la art. 8 și 19 din Legea nr. 554/2004.

Arată, contrar celor reținute de către instanța de fond, arată că dreptul la acțiune s-a născut odată cu cererea de anulare a Deciziei FGA nr. 14452.

În ceea ce privește excepția prematurității, critică cele reținute de către instanța de fond, apreciind că trebuie respectat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 4902/27.11.2018, pronunțate în dosarul nr. x/2018, în condițiile în care FGA nu a analizat fondul celor 435 de cereri de plată, emițând o singură decizie de respingere globală a acestora, prin prisma reținerii depășirii plafonului de garantare.

Susține că recunoașterea drepturilor de creanță accesorii depinde de recunoașterea drepturilor de creanță principale, supuse analizei Fondului de Garantare a Asiguraților în procedura administrativă, întrucât dreptul pretins de către reclamantă nu rezultă din simplul fapt al anulării Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, ci fundamentul juridic al cererii este lipsirea A. S.A. de folosința sumei de bani.

În raport cu aceste aspecte, arată că se impune a se stabili cu prioritate dacă suma de bani ce face obiectul cererii de plată era sau nu cuvenită recurentei-reclamante și de la ce dată a dobândit creanța caracter cert, lichid și exigibil, deoarece până la stabilirea caracterului cert, lichid și exigibil al dreptului de creanță principal, nu se poate recunoaște dreptul de creanță accesoriu, nici sub forma subsidiară, a caracterului determinabil și condiționat de recunoașterea dreptului de creanță principal.

Precizează că recurenta-reclamantă nu a verificat caracterul cert al creanței și nici nu a făcut dovada preîntâmpinării unei pagube însemnate, în sensul art. 34 alin. (3) C. proc. civ.. Întrucât recurenta-reclamantă nu invocă o pagubă iminentă, simpla durată a procedurilor administrative nu poate fi considerată o cauză de înlăturare a prematurității, cât timp daunele interese moratorii pretinse de către A. S.A. au ca scop repararea tocmai a acestei pretinse întârzieri culpabile.

În ceea ce privește excepția lipsei de interes, arată că Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 a fost anulată, instanța dispunând în mod definitiv obligarea FGA la analizarea pe fond a cererilor de plată, și nu la plata sumelor solicitate, astfel că anularea acesteia nu conduce la obligarea sa la contravaloarea lipsei de folosință în legătură cu o sumă care nu s-a statuat ca ar reveni recurentei-reclamante în litigiul principal, iar pe de altă parte, acțiunea în despăgubiri nu poate depăși ceea ce a fost statuat prin hotărârea judecătorească de anulare a actului nelegal, în care instanța nu a analizat creanța de asigurare și nu a recunoscut dreptul pretins, motiv pentru care nu există interesul A. S.A. la momentul introducerii prezentei acțiuni de a solicita penalități/dobânzi, acest drept născându-se ulterior, după soluționarea de către FGA a cererii de plată pe fond.

În consecință, solicită admiterea excepției lipsei de interes, admiterea recursului, casarea sentinței recurate și respingerea acțiunii, ca lipsite de interes.

Pe fondul cauzei, arată că cererea de despăgubiri formulată pe cale separată, întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiționată de existența unei hotărâri judecătorești prin care să fi fost admisă acțiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, pentru că repararea pagubei persoanei vătămate reprezintă o latură intrinsecă litigiului administrativ.

În privința legăturii de cauzalitate între prejudiciu și emiterea actelor administrative, anterior anulate sau a căror anulare a fost solicitată prin aceeași acțiune, arată că atât art. 52 alin. (1) din Constituția României, cât și art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevăd că persoana vătămată printr-un act administrativ poate cere, pe lângă anularea actului și recunoașterea acelui drept sau interes, și repararea pagubei cauzate, iar potrivit art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, instanța va hotărî și asupra despăgubirilor pentru daune materiale și morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru.

Recurentul-pârât mai arată că răspunderea pentru prejudiciile cauzate de o autoritate publică, în condițiile Legii nr. 554/2004, este o răspundere patrimonială de drept administrativ, regulile generale ale angajării acesteia fiind cele ale răspunderii civile delictuale, prevăzute de art. 1357 și următoarele din C. civ. că unicul motiv care a condus la respingerea cererii de plată este cel al atingerii plafonului maxim al despăgubirilor de 450.000 RON, astfel că nici FGA și nici instanța de judecată din dosarul nr. x/2018, nu au apreciat dacă reclamanta deține o creanță de asigurare în sensul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, recurentul-pârât fiind obligat la soluționarea pe fond a cererii de plată.

Astfel, în raport cu soluția pronunțată în dosarul nr. x/2018, nu are relevanță faptul că în interiorul termenului de 30 zile autoritatea a pus în executare sentința civilă, în condițiile în care executarea hotărârii presupunea verificarea pe fond a dosarelor de daună, după cum nu are relevanță nici împrejurarea că, în urma verificării dosarului de daună, autoritatea pârâtă a efectuat plata despăgubirii.

De asemenea, susține că Ordinul CSA nr. 14/2011, în baza căruia se solicită penalități de întârziere în cuantum de 0,1 %/zi de întârziere nu este aplicabil, întrucât privește sancțiuni stabilite exclusiv în sarcina asigurătorilor în cazul nesoluționării în termen a cererilor de despăgubire formulate de asigurătorii în regres, aspect reținut în mod legal și corect de către instanța de fond.

Pe de altă parte, arată că Fondul de Garantare a Asiguraților nu este un asigurător și nu preia ope legis obligațiile asigurătorului în faliment, ci are ca scop protejarea creditorilor de asigurare de consecințele insolvenței unui asigurător.

Deși au fost legal citate, recurenta-reclamantă A. S.A. și recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților-FGA nu au formulat întâmpinări.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 9 mai 2022, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 25 ianuarie 2023, în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte constată că recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. este fondat, iar recursul incident declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților-FGA este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Reclamanta A. S.A. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat, în temeiul art. 19 din Legea 554/2004, obligarea F.G.A. la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat reclamantei prin respingerea cererii de plată înregistrate la F.G.A. sub nr. x/16.03.2016, constând în obligarea pârâtului F.G.A. la plata penalităților de întârziere de 0,2%/zi, calculate la debitul principal din cererea de plată, conform Normei ASF nr. 23/2014, de la data expirării a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată, până la data de 09.08.2021 și în continuare, până la data plății efective a debitului; în subsidiar, obligarea pârâtului F.G.A. la plata dobânzii legale penalizatoare, potrivit art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Prima instanță a respins excepțiile lipsei de obiect/lipsei de interes a acțiunii inițiale, inadmisibilității și tardivității; a admis în parte excepția prescripției (pentru lipsa de folosință aferentă perioadei 15.04.2016-30.08.2020) și a respins acțiunea pentru această perioadă ca fiind prescrisă; a respins excepția prescripției pentru perioada 31.08.2020-09.02.2022.

De asemenea, a respins acțiunea modificată, ca prematură (pentru lipsa de folosință aferentă perioadei 31.08.2020-09.02.2022).

6.1. În ceea ce privește recursul formulat de reclamanta A. S.A., Înalta Curte constată că prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se susține că în cauza dedusă judecății sunt îndeplinite condițiile legale pentru angajarea răspunderii patrimoniale a autorității publice și repararea prejudiciilor cauzate de actul administrativ nelegal.

Înalta Curte constată incidența în cauză a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., având în vedere că hotărârea recurată a fost dată cu interpretarea greșită a normelor de drept material incidente.

Astfel, prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, pârâtul a respins mai multe cereri de plată formulate de A. S.A. pentru suma de 7.913.561,09 RON, inclusiv cererea de plată amintită, sub motiv că acestui creditor de asigurare i-a fost aprobată la plată și plătită din disponibilitățile Fondului de garantare a asiguraților suma de 450.000 RON, reprezentând plafonul maxim prevăzut de Legea nr. 213/2015.

Prin sentința civilă nr. 4902/27.11.2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, prin respingerea recursului, s-a admis acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților; a fost anulată decizia nr. 14452/03.05.2018; a fost obligat pârâtul să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă și menționate în borderoul nr. 2 anexat deciziei cu privire la suma de 7.913.561,09 RON; s-a respins acțiunea, în rest, ca neîntemeiată. În motivare, instanța a reținut, între altele, că «(…) plafonul de garantare prevăzut de dispozițiile art. 4 lit. e) și art. 15 alin. (2) din Legea nr. 2134/2015 (…) nu poate face abstracție de definirea creditorului, prin raportare la câte un singur contract de asigurare. (…) plafonul de 450.000 de RON este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit», respectiv «consecința nelegalității deciziei nu poate fi obligarea directă a Fondului la plata sumei pretinse sau la emiterea unei decizii de aprobare a plății acesteia. (…) pârâtul nu a analizat fondul celor 435 de drepturi pretinse de parte, rezumându-se la a emite o singură decizie de respingere globală prin prisma reținerii depășirii plafonului de garantare. (…) a proceda altfel și a obliga direct pârâtul la plata sumei pretinse sau la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata acesteia, Curtea consideră că ar imixtiona în activitatea Fondului, negându-i posibilitatea de a evalua pe fond cererile de plată».

În acest context, Înalta Curte constată că în urma demersului judiciar privind contestația formulată împotriva deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, instanța de judecată a anulat în mod definitiv acest act administrativ, cu obligarea recurentului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților la analizarea pe fond a cererilor de plată, fără însă a fi confirmată sau infirmată existența creanței litigioase din cauza dedusă judecății.

La data de 29.10.2021, pârâtul FGA a procedat la plata către A. S.A. a unor creanțe de asigurări, inclusiv cea vizată de cererea de plată nr. x/16.03.2016, și anume suma de 6.430 RON pentru dosarul de daună x, reprezentând doar despăgubirea cerută de reclamantă.

Înalta Curte constată că cererea recurentei-reclamante viza acordarea despăgubirilor întemeiate pe art. 19 din Legea nr. 554/2004 de la data de 15.04.2016, respectiv de la data expirării a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată nr. x/16.03.2016.

Înalta Curte constată că potrivit art. 19 din Legea nr. 554/2004:

"(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

(2) Cererile se adresează instanțelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)."

Astfel fiind, condiția prioritară pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege de mai sus este existența unei hotărâri judecătorești de anulare a actului administrativ nelegal, ce constituie temeiul acordării acestor despăgubiri.

Or, în ceea ce privește perioada anterioară datei de 03.05.2018, în condițiile în care prin efectul cererii adiționale de modificare a obiectului acțiunii introductive de instanță, partea reclamantă, întemeindu-se pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, a solicitat acordarea de despăgubiri, ceea ce implică premisa legală esențială a existenței unei hotărâri judecătorești privind cenzurarea unui act administrativ tipic sau asimilat emis de pârât. Or, o astfel de hotărâre judecătorească există doar în sensul anulării deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, deci pentru perioada începând cu data emiterii actului administrativ nelegal, fără ca partea reclamantă să demonstreze existența sa și cu privire la conduita Fondului de Garantare a Asiguraților între data înregistrării cererii de plată și data de 03.05.2018, a emiterii deciziei anulate.

Prin urmare, despăgubirile solicitate în prezenta cauză nu pot viza decât perioada cuprinsă între data emiterii actului nelegal anulat în mod definitiv (decizia FGA nr. 14452/03.05.2018) și momentul plății efective de către Fondul de Garantare a Asiguraților a despăgubirii solicitate prin cererea de plată.

Potrivit art. 1531 din C. civ.:

"(1) Creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit din faptul neexecutării. (2) Prejudiciul cuprinde pierderea efectiv suferită de creditor și beneficiul de care acesta este lipsit. La stabilirea întinderii prejudiciului se ține seama și de cheltuielile pe care creditorul le-a făcut, într-o limită rezonabilă, pentru evitarea sau limitarea prejudiciului. (3) Creditorul are dreptul și la repararea prejudiciului nepatrimonial. 2

Conform art. 1535 din C. civ.:

"(1) În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plății ar fi mai mic. (2) Dacă, înainte de scadență, debitorul datora dobânzi mai mari decât dobânda legală, daunele moratorii sunt datorate la nivelul aplicabil înainte de scadență. 3) Dacă nu sunt datorate dobânzi moratorii mai mari decât dobânda legală, creditorul are dreptul, în afara dobânzii legale, la daune-interese pentru repararea integrală a prejudiciului suferit".

Date fiind considerentele de mai sus, Înalta Curte constată că soluția instanței de fond este greșită sub acest aspect, având în vedere că prin emiterea deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018 s-a produs o vătămare părții reclamante, întrucât respingerea ca nelegală a cererii de plată, a împiedicat creditorul de asigurări să se bucure de folosința sumei de bani solicitate cu titlu de despăgubire, iar emiterea deciziei sus-menționate a marcat începutul intervalului de timp pentru care recurenta-reclamantă este îndreptățită să solicite despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă acestei sumei, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011.

Or, pentru perioada anterioară, cererea reclamantei nu poate fi susținută de prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004, câtă vreme aceste dispoziții condiționează acordarea de despăgubiri de existența unei hotărâri judecătorești prin care pârâtul să fi fost obligat la plata sumei solicitate prin cererea de plată din cauză, iar în speța dedusă judecății o astfel de hotărâre lipsește.

Pe de altă parte, faptul că cererea de plată din speță a fost analizată împreună cu alte cereri de plată și Fondul de Garantare a Asiguraților a emis o singură decizie, nr. 14452/03.05.2018, nu poate atrage vreo sancțiune atât timp cât, pentru soluționarea cererilor de plată, Legea nr. 213/2015 nu menționează în mod expres vreun termen în care acesta trebuie să răspundă sau să soluționeze cererile de plată.

În acest context, relevante sunt și dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 potrivit cărora:

"Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății (...)".

De asemenea, dispozițiile art. 13 alin. (3) din același act normativ menționează că:

"În vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidențele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență."

Or, atât timp cât pentru perioada cuprinsă între data depunerii cererii de plată - 16.03.2016 și data emiterii deciziei nr. 14452/03.05.2018 de respingere a cererilor de plată, asupra creanței recurentei-reclamante nu se pronunțase încă recurentul-pârât, nu poate atrage obligarea la plata unor despăgubiri în sarcina entității pârâte în temeiul dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Interpretând per a contrario dispozițiile legale mai sus arătate și reținând că recurenta-reclamantă este îndreptățită la acordarea despăgubirilor întemeiate pe art. 19 din Legea nr. 554/2004 de la data primei analize a cererii de plată, respectiv de la 03.05.2018, iar pe de altă parte, reținând achitarea de către recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a despăgubirii solicitate prin cererea de plată, ca urmare a obligării sale de către instanță la analizarea cererii, rezultă că prima instanță a reținut în mod eronat atât prescrierea dreptului la acțiune pentru perioada 15.04.2016-30.08.2020, cât și a prematurității acțiunii pentru perioada 31.08.2020-09.02.2022.

Cu privire la prematuritate, Înalta Curte constată că prin plata voluntară făcută de către F.G.A., acesta a recunoscut dreptul recurentei-reclamante la acordarea sumei solicitate prin cererea de plată, ceea ce echivalează cu o reanalizare a cererii de plată.

Pe fond, Înalta Curte are în vedere că acțiunea formulată pe cale separată în acordarea despăgubirilor, întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiționată de existența unei hotărâri judecătorești prin care să fi fost admisă acțiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, întrucât repararea pagubei persoanei vătămate constituie o latură intrinsecă a litigiului de contencios administrativ. O altă cerință ce se deduce din interpretarea aceleiași norme este că, pentru angajarea răspunderii administrative patrimoniale, se cere dovedirea legăturii de cauzalitate între prejudiciu, respectiv daunele pretinse, și emiterea actelor administrative anterior anulate sau a căror anulare a fost solicitată prin aceeași acțiune, în temeiul art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Întreaga reglementare a acțiunii în contenciosul administrativ subiectiv determină concluzia conform căreia acțiunea în acordarea de despăgubiri, chiar atunci când este formulată separat, are un caracter subsecvent acțiunii în anularea actului nelegal sau împotriva refuzului de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept sau un interes legitim.

Natura juridică a răspunderii reglementate de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este aceea a răspunderii civile delictuale pentru emiterea unui act administrativ nelegal.

De asemenea, se reține că răspunderea pentru prejudiciile cauzate de o autoritate publică în condițiile prevăzute de Legea nr. 554/2004 este o răspundere patrimonială de drept administrativ, iar regulile generale ale angajării acestei răspunderi sunt cele ale răspunderii civile delictuale.

Astfel, potrivit art. 1349 C. civ., având denumirea marginală Răspunderea delictuală, "(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral", iar potrivit art. 1357, având denumirea marginală Condițiile răspunderii, din același act normativ, "(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă".

Condițiile generale cumulative ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie sunt: (1) existența unui prejudiciu, (2) existența unei fapte ilicite, (3) existența unui raport de cauzalitate ca raport cauză-efect între fapta ilicită și prejudiciu, (4) existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat.

Prin prejudiciu se înțelege rezultatul, efectul negativ suferit de o anumită persoană, fie sub aspect patrimonial, fie sub aspect moral, ca urmare a faptei ilicite săvârșite de o altă persoană, iar fapta ilicită desemnează orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparținând unei persoane.

În cauză, recurenta-reclamantă a indicat drept faptă ilicită emiterea de către pârâtul FGA a deciziei nr. 14452/03.05.2018 de neacordare a despăgubirii solicitate, prejudiciul constând în lipsa de folosință asupra sumei de bani cerute cu titlu de creanță de asigurare prin cererea de plată, apreciind că legătura de cauzalitate este evidentă.

În îndeplinirea de către Fondul de Garantare a Asiguraților a propriilor atribuții, acesta a respins cererea de plată a recurentei-reclamante la data de 03.05.2018 ca urmare a unei interpretări eronate a noțiunilor de creanță de asigurare și creditor de asigurare, apreciind că plafonul de 450.000 de RON era deja depășit prin achitarea sumelor cuvenite A. pentru alte cereri de plată.

De asemenea, odată anulată prin hotărâre judecătorească definitivă decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, în sarcina părții pârâte se reține o faptă ilicită constând în emiterea unui act administrativ unilateral nelegal, prin care Fondul de Garantare a Asiguraților a întârziat folosința de către partea reclamantă a sumei cuvenite acesteia cu titlu de creanță de asigurări.

De esența acțiunii de contencios administrativ este nu doar anularea actului administrativ nelegal, ci și repararea prejudiciului suferit de persoana vătămată.

În continuare, admițând existența faptei ilicite a FGA prin emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018, anulată prin hotărâre judecătorească definitivă, se identifică și prejudiciul suferit de partea reclamantă pentru lipsa de folosință a sumei de 6.430 RON, a cărui compensare corespunde dobânzii legale aferente sumei respective, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

Cu privire la aplicarea greșită de către instanța de fond a dispozițiilor art. 3 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, Înalta Curte constată că, potrivit acestor dispoziții:

"(2) Rata dobânzii legale penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință plus 4 puncte procentuale. (…) (3) În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, rata dobânzii legale se stabilește potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%".

De asemenea, relevante sunt și dispozițiile art. 1 alin. (3) din actul normativ sus-indicat potrivit cărora:

"Dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență este denumită dobândă penalizatoare".

Din interpretarea acestor dispoziții legale, Înalta Curte constată că dobânda cuvenită A. prezintă natura juridică a celei penalizatoare, precum și faptul că raportul juridic litigios nu decurge din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, ci privește activitatea Fondului de Garantare a Asiguraților ce vizează creanțele de asigurări potrivit Legii nr. 213/2015.

În acest context, având în vedere că acordarea sumei solicitate cu titlul de creanță de asigurări intră în competența acordată recurentului-pârât prin Legea nr. 213/2015 de repartizare a sumelor din Fondul de Garantare a Asiguraților către creditorii de asigurări, Înalta Curte constată că despăgubirea ce se cuvine părții reclamante va fi la nivelul dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 6.430 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

De asemenea, raportul de cauzalitate este neîndoielnic, actul nelegal emis de pârât în sensul respingerii cererii de plată în discuție împiedicând recurenta-reclamantă să beneficieze de folosința creanței de asigurări în cuantum de 6430 RON pentru perioada 03.05.2018 (prima analiză a cererii de plată) - 29.10.2021 (reanalizarea cererii de plată urmată de achitarea sumei amintite).

În sfârșit, vinovăția recurentului-pârât nu poate fi exclusă, emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018 fiind rezultatul unei conduite culpabile a FGA în interpretarea Legii nr. 213/2015, cu atât mai mult cu cât partea pârâtă a ales să promoveze prin actele emise o interpretare a textului legal defavorabilă creditorilor de asigurări, fără însă ca pentru un astfel de rezultat să fi procedat la o analiză atentă, gramaticală, logică și sistematică a dispozițiilor legale respective, astfel încât să identifice concluzia corectă.

Prin urmare, recursul formulat de recurenta-reclamantă A. S.A. este fondat, fiind incident motivul de casare preăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

6.2. În ceea ce privește recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, Înalta Curte constată că este nefondat.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta a fost invocat în mod formal, fără a fi aduse argumente prin care să se susțină că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, pentru ca instanța de recurs să procedeze la analizarea acestora.

Astfel, simpla trimitere formală, cu caracter general, la un motiv de casare nu este suficientă pentru a fi analizat de către instanța de recurs, în lipsa unor argumente concrete care să-l susțină.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată, în ceea ce privește excepția prescripției că recurentul-pârât a susținut că nu poate fi primit argumentul recurentei-reclamante că a cunoscut nașterea dreptului la despăgubiri doar la data de 13.10.2021, data soluționării definitive a dosarului nr. x/2018, având în vedere că a depus prezenta acțiune înainte de această dată, iar pe de altă parte, în Decizia ICCJ - Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii nr. 22/2019 s-a statuat că pronunțarea unei hotărâri judecătorești având ca obiect anularea unui act administrativ nu constituie data începerii termenului de prescripție specială, relevantă fiind data când reclamanta a cunoscut/trebuia să cunoască prejudiciul și întinderea sa.

În acest sens, consideră că termenul de prescripție pentru cererea de acordare a despăgubirilor s-a împlinit la data de 19.05.2019 și că împrejurarea că debitul principal a fost efectiv achitat sau nu a fost achitat deloc, nu are impact asupra stabilirii datei de început a termenului de prescripție pentru despăgubirile solicitate în condițiile art. 1, 8 și 19 din Legea 554/2004.

Contrar susținerilor recurentului-pârât, Înalta Curte reține că, în raport cu prevederile art. 19 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, acțiunea formulată pe cale separată în acordarea despăgubirilor se raportează la momentul când persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

În speță, din actele dosarului de fond rezultă că cererea de chemare în judecată a fost formulată de recurenta-reclamantă la data de 30.03.2021 și modificată la data de 31.08.2021. Prin cererea modificatoare recurenta-reclamantă A. S.A. a solicitat obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților la plata penalităților de întârziere/dobânzi legale penalizatoare aferente cererii de plată nr. x/16.03.2016.

În ceea ce privește excepția prescripției, Înalta Curte constată că, într-adevăr, prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, pârâtul a respins mai multe cereri de plată formulate de A. S.A. pentru suma de 7.913.561,09 RON, inclusiv cererea de plată nr. x/16.03.2016, cererea de chemare în judecată formulată împotriva acestei decizii fiind soluționată definitiv la data de 13.10.2021 prin decizia nr. 4644 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Or, atâta timp cât din analiza deciziei nr. 14452/03.05.2018 rezultă că unicul motiv care a condus la respingerea cererii de plată este cel legat de interpretarea eronată de către pârât a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. e) coroborate cu cele ale art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind plafonul maxim al despăgubirilor de 450.000 RON, precum și faptul că nici Fondul de Garantare al Asiguraților, nici instanța judecătorească învestită cu soluționarea dosarului nr. x/2018 nu au analizat situația concretă a reclamantei în sensul de a se stabili concret dacă deține o creanță de asigurări în sensul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 în raport de cererea de plată și înscrisurile care o însoțesc, rezultă că reclamantei nu i s-a recunoscut existența și întinderea prejudiciului a cărui reparare a solicitat-o prin cererea de plată nr. x/16.03.2016.

În acest context rezultă că dreptul material la acțiune nu este prescris extinctiv, atât timp cât existența creanței este strâns legată de anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018 ca act administrativ unilateral, dosarul având ca obiect anularea acestui act fiind soluționat definitiv la data de 13.10.2021, cât și de lămurirea existenței în beneficiul reclamantei a creanței principale de 6.430 RON, care de altfel, a fost achitată pe cale amiabilă de către recurentul-pârât la data de 29.10.2021.

În raport cu aceste momente, nu se poate reține tardivitatea cererii de chemare în judecată, formulate la data de 01.04.2021.

Având în vedere că data la care începe să curgă termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, iar recurentei-reclamante i s-a recunoscut dreptul de creanță prin efectuarea plății, la data de 29.10.2021, rezultă în mod indubitabil că acest drept nu poate fi considerat ca fiind prescris.

De fapt, printr-o manifestare unilaterală de voință recurentul-pârât a procedat la recunoașterea voluntară a dreptului a cărui prescripție o invocă, iar această manifestare de voință produce efecte juridice în sensul că înlătură posibilitatea recurentului-pârât de a invoca excepția prescripției dreptului la acțiune al recurentei-reclamante.

În acest context, Înalta Curte constată nefondate criticile recurentului-pârât în sensul că achitarea debitului principal nu ar avea impact asupra stabilirii prescripției, având în vedere că pentru formularea cererii de acordare a acestor despăgubiri, recurenta-reclamantă trebuia să cunoască întinderea despăgubirilor pe care urma să le solicite.

Mai mult, prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 22/2019, s-a admis recursul în interesul legii și, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, prin raportare la dispozițiile art. 11 alin. (2) din același act normativ, s-a stabilit că data la care începe să curgă termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct și aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal și nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia.

Referitor la excepția tardivității, Înalta Curte constată că în fața instanței de fond s-a invocat excepția tardivității formulării cererii modificatoare, în raport cu momentul procesual la care aceasta a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, și nu cu privire la formularea acțiunii introductive de către reclamantă.

Astfel, acest motiv de nelegalitate nu a fost invocat în fața instanței de fond, așa încât nu a fost analizat de către prima instanță, ci a fost invocat pentru prima dată prin cererea de recurs.

Prin urmare, Înalta Curte reține că aceste aspect nu poate fi cercetat în recurs, al cărui obiect îl reprezintă, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., verificarea legalității sentinței recurate.

Potrivit art. 478 alin. (3) C. proc. civ.:

"În apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nu se pot formula pretenții noi", iar potrivit art. 494 din același act normativ:

"Dispozițiile de procedură privind judecata în primă instanță în apel se aplică și în instanța de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezenta secțiune."

Prin urmare, instanța de control judiciar nu poate proceda la analiza unui aspect ce nu a fost supus analizei instanței de fond, obiectul căii extraordinare de atac a recursului fiind limitat la examinarea legalității hotărârii de fond, în raport de pretențiile din cererea de chemare în judecată și de argumentele și apărările formulate de părți în faza procesuală a fondului.

Aceasta pentru că judecata în recurs este circumscrisă limitei efectului devolutiv determinat de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță, așa cum se prevede în cuprinsul dispozițiilor art. 494 C. proc. civ. cu referire la art. 478 alin. (2) din același cod.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității, Înalta Curte constată că sunt nefondate susținerile recurentul-pârât conform cărora cererea de reparare a prejudiciului formulată pe cale separată și întemeiată pe prevederile art. 19 și art. 8 din Legea nr. 554/2004 este condiționată de dovedirea existenței unor împrejurări obiective care au făcut imposibilă stabilirea întinderii prejudiciului, cererea pentru acordarea despăgubirilor, depusă separat de cererea de anulare a actului considerat nelegal reprezentând excepția de la regula formulării cererii de acordare despăgubiri odată cu acțiunea în anulare.

Critica este nefondată, în condițiile în care potrivit art. 19 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004:

"(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

(2) Cererile se adresează instanțelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)."

De asemenea, potrivit art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004:

"(2) Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă și peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoștință, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz."

Din interpretarea coroborată a textelor de lege de mai sus se constată că susținerea recurentului-pârât este nefondată, întrucât art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede tocmai ipoteza din speță, respectiv aceea când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, stabilind că într-o asemenea situație, termenul de