ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 764/2024

Ședința publică din data de 9 aprilie 2024

Deliberând asupra conflictului negativ de competență constată următoarele:

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 1575 din C. civ., art. 7 și art. 14 din Regulamentul CE nr. 261/2004 și art. 1028 alin. (2) C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 6342 pronunțată la 28 iunie 2023, Judecătoria Buftea, secția Civilă a admis excepția necompetenței sale teritoriale exclusive, invocată din oficiu, și a declinat cauza în favoarea Judecătoriei Timișoara.

În considerentele acestei hotărâri s-a reținut, în esență, că, în materia despăgubirilor întemeiate pe dispozițiile Regulamentului (CE) nr. 261/2004, este instituită o competență teritorială exclusivă în favoarea instanței de la locul de plecare sau de sosire a avionului.

Potrivit instanței, din biletul de transport aerian, anexat cererii, rezultă că zborul operat de societatea pârâtă a avut ca punct de plecare Aeroportul din Timișoara, iar ca punct de sosire Aeroportul din Roma.

Prin urmare, s-a dispus trimiterea cauzei spre competentă soluționare Judecătoriei Timișoara, în a cărei circumscripție se află locul de plecare a avionului.

În argumentarea soluției, s-a constatat că, în speță, competența teritorială este una relativă, de ordine privată, fiind aplicabil art. 107 alin. (1) C. proc. civ., astfel încât instanța nu avea posibilitatea de a invoca din oficiu excepția necompetenței teritoriale. De asemenea, s-a apreciat că elementele de extraneitate sunt irelevante sub aspectul determinării competenței teritoriale, în condițiile în care reclamanta, persoană juridică străină, a introdus cererea chiar la instanța de la sediul societății pârâte, persoană juridică română cu sediul în România, orașul Otopeni, fiind chemată în judecată exclusiv sucursala societății pârâte. În aceste condiții, instanța a reținut incidența dispozițiilor de drept comun în materia competenței teritoriale, respectiv art. 107 alin. (1) C. proc. civ., alegerea competenței între această instanță și cea determinată potrivit art. 113 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. aparținând reclamantului, conform art. 116 din același cod.

Cu privire la interpretarea Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-204/08, amintită de Judecătoria Buftea, s-a reținut că aceasta are ca situație premisă aplicabilitatea Regulamentului (CE) nr. 261/2004 de stabilire a unor norme comune în materie de compensare și de asistență a pasagerilor în eventualitatea refuzului la îmbarcare și anulării sau întârzierii prelungite a zborurilor și de abrogare a Regulamentului (CEE) nr. 295/91, ceea ce nu este cazul în speță, părțile litigiului fiind reclamanta, persoană juridică străină, cesionar al creanței valorificate împotriva pârâtei, operator aerian.

Înalta Curte, constatând că în cauză există un conflict negativ de competență, în sensul art. 133 pct. (2) C. proc. civ., ivit între cele două instanțe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buftea, secția Civilă, pentru următoarele considerente:

Obiectul litigiului cu privire la care s-a ivit conflictul negativ de competență vizează cererea de valoare redusă introdusă de reclamantă A., împotriva pârâtei B., ambele părți fiind societăți străine, pârâta având naționalitatea unui stat membru al Uniunii Europene și sucursală în România.

Reclamanta a sesizat instanța judecătorească competentă teritorial pentru sediul secundar al pârâtei, Judecătoria Buftea, solicitând obligarea acesteia din urmă la plata sumei de 1.232,33 RON, echivalentul a 250 euro, la cursul Băncii Naționale a României din ziua introducerii cererii, reprezentând compensație întârziere zbor, conform art. 7 alin. (1) lit. a) din Regulamentul CE 261/2004.

În raport cu izvorul obligației de plată solicitate, trebuie observat că dispozițiile art. 7 pct. 5 din Regulamentul UE nr. 1215/2012, stabilesc că, "O persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acționată în justiție într-un alt stat membru: (...) în privința unei contestații rezultate din activitatea unei sucursale, a unei agenții sau a unei alte unități, în fața instanțelor de la locul unde se află sucursala, agenția sau unitatea în cauză".

Cererea este întemeiată pe dispozițiile Regulamentului (CE) nr. 261/2004, iar prin hotărârea CJ.U.E. din 09.07.2009 pronunțată în cauza C-204/08, C. împotriva D. s-a reținut că, art. 5 pct. 1 lit. b) a doua liniuță din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială trebuie interpretat în sensul că instanța în circumscripția căreia se găsește locul de plecare sau locul de sosire a avionului, convenite în contractul de transport, este competentă să judece o cerere de compensații întemeiată pe Regulamentul (CE) nr. 261/2004 și pe un contract de transport aerian de persoane efectuat dintr-un stat membru cu destinația într-un alt stat membru, în temeiul unui contract încheiat cu o singură companie aeriană, operator de transport efectiv.

Textul din regulamentul european care se referă la sintagmele - instanța locului de plecare sau a locului de sosire a avionului - se interpretează în sensul că este competentă instanța din statul unde se află locul de plecare sau instanța din statul locului de sosire a avionului, deoarece rațiunea regulamentului este de a stabili instanța cărui stat membru al uniunii va fi competentă să soluționeze un litigiu cu element de extraneitate intracomunitar. Odată stabilit statul al cărei instanță este competentă a soluționa cererea, determinarea competenței materiale și teritoriale a instanței din statul respectiv se realizează potrivit regulilor de procedură ale acelui stat.

În cauză, pretenția reclamantei privește activitatea unui operator aerian cu sucursala în România, județul Ilfov, orașul Otopeni, localitate aflată în circumscripția Judecătoriei Buftea. Prin urmare, din punct de vedere teritorial sunt incidente prevederile art. 109 din C. proc. civ., conform cărora "cererea de chemare în judecată împotriva unei persoane juridice de drept privat se poate face și la instanța locului unde ea are un dezmembrământ fără personalitate juridică, pentru obligațiile ce urmează a fi executate în acel loc sau care izvorăsc din acte încheiate prin reprezentantul dezmembrământului ori din fapte săvârșite de acesta".

Pe de altă parte, întrucât cererea derivă dintr-un contract de transport este atrasă incidența dispozițiilor art. 113 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit cărora, pentru cererile ce izvorăsc dintr-un contract de transport, în afară de instanțele prevăzute la art. 107-112 din același cod, mai este competentă instanța locului de plecare sau de sosire. Din această perspectivă, este adevărat că Judecătoria Timișoara ar fi putut fi competentă să judece litigiul, însă, așa cum prevede expres art. 116 C. proc. civ., reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente.

Nu în ultimul rând, instanța supremă constată că, fiind vorba despre o pricină referitoare la bunuri, constând în plata unei sume de bani cu titlu de despăgubire, aceste norme de competență teritorială alternativă sunt, așa cum rezultă din economia art. 126 din C. proc. civ., norme de competență de ordine privată de la care părțile pot deroga, fie în scris, fie verbal în fața instanței de judecată, fie tacit prin sesizarea de către reclamant a unei alte instanțe decât cea competentă potrivit legii, urmată de neinvocarea de către pârât a excepției de necompetență teritorială de ordine privată în termenul limită stabilit de lege.

Cum necompetența de ordine privată a instanței nu poate fi invocată decât de către pârât prin întâmpinare, sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii, așa cum rezultă din prevederile art. 130 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că Judecătoria Buftea, sesizată de reclamantă, nu era îndreptățită să invoce din oficiu excepția de necompetență de ordine privată, devenind competentă a soluționa pricina ca efect al învestirii sale de către titulara cererii de chemare în judecată, urmată de neinvocarea de către pârâtă a excepției de necompetență în termenul limită reglementat de lege.

Instanța supremă formulează observația că, în cauză, nu sunt incidente normele de competență teritorială menite a proteja consumatorii. Așa cum rezultă din decizia preliminară pronunțată de C.J.U.E. în Cauza C-106/17 (pct. 40 - 43), un cesionar, cum este reclamanta, care exercită o activitate profesională, nu poate beneficia de protecție specială acordată exclusiv consumatorului.

Pentru considerentele anterior expuse, în conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buftea, secția Civilă, căreia i se va trimite dosarul spre soluționare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buftea, secția Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 aprilie 2024.