ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 597/2024

Ședința publică din data de 20 martie 2024

Asupra recursurilor de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la 22 iulie 2014, sub nr. x/2014, reclamanta A. S.R.L a chemat în judecată pârâții Consiliul Local al Municipiului Pitești și Municipiul Pitești solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea acestora la plata sumei de 78.637.840,83 RON, reprezentând prejudiciul cauzat reclamantei ca urmare a încălcării contractului de colaborare nr. x din 28 iulie 2000, încheiat între reclamantă și Consiliul Local Pitești pentru perioada 1 septembrie 2002 - 1 iulie 2013.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 969 alin. (1) și art. 1073 C. civ. din 1864.

Pârâtul Consiliul Local al Municipiului Pitești a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește pretențiile pe care societatea reclamanta le-a formulat pentru perioada anterioară lunii iulie 2011.

Pârâtul Municipiul Pitești a depus întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Prin încheierea din 18 martie 2015, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului Pitești și excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Prin încheierea din 14 noiembrie 2019, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a constatat că s-a răspuns obiecțiunilor la raportul de expertiză și că nu se impune refacerea raportului de expertiză sau efectuarea unei noi expertize.

La 14 noiembrie 2019, reclamanta a formulat cerere de majorare a pretențiilor, de la suma de 78.637.840,83 RON la suma de 103.555.455 RON, conform celui de-al doilea raport de expertiză întocmit în cauză.

Prin sentința civilă nr. 3 din 6 noiembrie 2020, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta A. S.R.L., iar intimații-pârâți Municipiul Pitești și Consiliul Local al Municipiului Pitești au formulat apel incident împotriva încheierilor din 18 martie 2015 și 14 noiembrie 2019.

La 17 martie 2021, reclamantă A. S.R.L. a depus la dosarul cauzei o dezvoltare a motivelor de apel . La aceeași dată, reclamantă A. S.R.L. a depus la dosarul cauzei note scrise, prin care a invocat excepția inadmisibilității apelului incident și excepția lipsei de interes a apelului incident formulat împotriva încheierii din 14 noiembrie 2019.

Prin încheierea din 2 iunie 2021, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins excepția inadmisibilității formulării apelului incident și excepția lipsei de interes a apelului incident, invocate de reclamanta A. S.R.L., ca neîntemeiate, și a admis excepția inadmisibilității formulării apelului incident împotriva încheierii din 14 noiembrie 2019, invocată de instanță din oficiu. Prin decizia civilă nr. 1690 din 27 octombrie 2021, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis cererea de restituire a sumei achitate cu titlu de taxă judiciară de timbru formulată de reclamanta A. S.R.L., iar în temeiul art. 45 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 80/2013, a dispus restituirea către reclamantă a sumei de 259.789,88 de RON, achitate cu titlu de taxă judiciară de timbru. A respins apelul incident formulat de pârâții Municipiul Pitești și Consiliul Local al Municipiului Pitești împotriva încheierii din 14 noiembrie 2019 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, ca inadmisibil. A respins apelul incident formulat de pârâți Municipiul Pitești și Consiliul Local al Municipiului Pitești împotriva încheierii din 18 martie 2015, ca nefondat. A respins apelul principal formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 3 din 6 ianuarie 2020, ca nefondat. A respins cererea reclamantei A. S.R.L. de acordare a cheltuielilor de judecată în apel, ca neîntemeiată. A luat act că pârâții Municipiul Pitești și Consiliul Local al Municipiului Pitești și-au rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs principal, iar pârâții Consiliul Local al Municipiului Pitești și Municipiul Pitești au formulat recurs incident.

Prin memoriul de recurs, recurenta-reclamantă A. S.R.L. a solicitat casarea în parte a hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, invocând, în esență, următoarele:

Autoarea căii de atac precizează că înțelege să nu atace dispozițiile Curții de Apel București de respingere a cererilor de apel incident formulate de pârâți împotriva încheierilor din 18 martie 2015 și 14 noiembrie 2019.

Aceeași parte solicită instanței de recurs să aibă în vedere clauzele esențiale ale contractului de colaborare nr. x din 28 iulie 2000, respectiv obligația pârâților de a pune la dispoziția reclamantei amplasamentul în suprafață de 25.000 mp în mod gratuit, de a asigura exclusivitatea colectării și transportării deșeurilor de pe raza Municipiului Pitești doar către depozitul ce face obiectul contractului, de a asigura livrarea și procesarea unei cantități anuale de minim 50.000 tone de deșeuri și de a achita tariful de 48 USD/tonă fără TVA pentru o perioadă de 8 ani și ulterior un tarif de 24 USD/tonă fără TVA. Precizează că obligațiile sale corelative erau de a realiza investiția și de a asigura serviciul de colectare și tratare a deșeurilor de pe raza Municipiului Pitești pe o durată de 17 ani și 3 luni și că, spre deosebire de pârâți, și-a îndeplinit aceste obligații. Afirmă că obiectul cererii de chemare în judecată a fost obligarea pârâților la plata prejudiciului cu titlu de beneficiu nerealizat în cuantum de 103.555.455 RON pentru perioada 1 septembrie 2002 - 1 iulie 2013 și că, în ciuda îndeplinirii condițiilor pentru atragerea răspunderii civile contractuale, tribunalul a respins cererea de chemare în judecată. Precizează că a atacat sentința cu apel, respins în mod nelegal de curtea de apel. Consideră că statuările instanței, în sensul că reclamanta nu ar fi argumentat dacă, în lipsa vreunui incident în desfășurarea contractului, s-ar fi reușit punerea în funcțiune a investiției, că prejudiciul invocat nu este consecința directă a faptei ilicite a pârâților și că în lipsa existenței unui prejudiciu, nu poate fi dovedită îndeplinirea cumulativă a condițiilor răspunderii civile contractuale, nu sunt corecte.

Recurenta arată că instanța de apel a refuzat să analizeze argumentele cuprinse în dezvoltarea motivelor de apel depusă la 17 martie 2021, considerând că sunt motive noi de apel și că reclamanta era decăzută din dreptul de a le invoca. Precizează că le susținuse și prin cererea de apel.

Astfel, autoarea căii de atac afirmă că a supus încă de la început analizei curții de apel aspectele legate de puterea de lucru judecat a hotărârilor pronunțate în litigii legate de același contract de colaborare (sentința nr. 432C din 7 iunie 2005 a Tribunalului Comercial Argeș dosar nr. x/2005, sentința nr. 127/CA din 19 februarie 2007 a Tribunalului Argeș dosar nr. x/2006, sentința nr. 958/C din 16 octombrie 2007 a Tribunalului Argeș dosar nr. x/2007) și pe cele legate de nerespectarea de către tribunal a principiului continuității și nemijlocirii în ceea ce privește pronunțarea sentinței de către un alt judecător decât cel în fața căruia s-au administrat probele. Apreciază că instanța de apel era obligată să invoce din oficiu aceste aspecte, conform prevederilor art. 178 alin. (1) C. proc. civ., dat fiind caracterul lor absolut. Afirmă că susținerile din memoriul depus la 17 martie 2021 reprezintă o dezvoltare a motivelor de apel și că instanța de apel ar fi recunoscut acest lucru în considerentele deciziei atacate.

Autoarea căii de atac consideră că nu sunt motivate statuările potrivit cărora nu există legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu. Mai mult decât atât, susține aceeași parte, instanța nici nu a fost învestită cu analiza acestui aspect, fiind astfel încălcat principiul devoluțiunii prevăzut de art. 479 C. proc. civ. și principiul disponibilității. Mai arată că nu a fost analizată critica din apel privind veniturile obținute din valorificarea materialelor reciclabile.

Recurenta susține că instanța de apel a încălcat normele de drept material care reglementează regulile de interpretare a contractului, respectiv art. 977, art. 979 și art. 982 C. civ. din 1864 în sensul că a ignorat înțelegerea contractuală a părților referitoare la termenul de realizare a investiției. În opinia recurentei, nerespectarea obligației pârâților de a preda amplasamentul liber de orice sarcini a atras nefinalizarea investiției și nepunerea în funcțiune a unității de tratare ecologică a deșeurilor, pe terenul respectiv existând o conductă care aparținea B..

Autoarea căii de atac susține și că instanța de apel nu a ținut cont de incidența cazului de forță majoră reprezentat de descoperirea conductei, pe care reclamanta l-a notificat potrivit art. 11 din contractul de colaborare și art. 1082-art. 1083 C. civ. din 1864. În mod greșit, arată recurenta, a reținut curtea de apel că efectul exonerator al forței majore este în beneficiul pârâților, nu al reclamantei. Mai arată că instanța de apel a inversat ordinea executării obligațiilor, fără a ține seama că beneficiarul, Municipiul Pitești, ar fi trebuit să își execute primul obligația de predare a terenului, iar ulterior reclamanta urma să construiască depozitul ecologic și să-l pună în funcțiune. Or, față de faptul că prima obligație nu a fost executată, curtea de apel nu ar fi putut constata în sarcina reclamantei neîndeplinirea culpabilă a obligației de punere în funcțiune. Legat de acest aspect, consideră că instanțele nu au fost învestite cu analiza culpei reclamantei și astfel au fost încălcate prevederile art. 9 alin. (2) privind limitele judecății procesului civil și ale art. 477 - art. 479 C. proc. civ. privind limitele efectului devolutiv al apelului.

Contrar celor statuate de curtea de apel, se mai arată că pârâții au încălcat și obligația esențială de exclusivitate, reglementată de art. 4 lit. b) și c) din contract întrucât au semnat un acord cu un alt operator de salubrizare, aceasta fiind o obligație de rezultat, nu de diligență. Menționează că acest acord a fost anulat prin sentința civilă nr. 668 din 10 iunie 2011 a Tribunalului Argeș, pronunțată în dosarul nr. x/2007, hotărâre definitivă și irevocabilă.

Invocă motivarea contradictorie a curții de apel care a reținut, pe de o parte, că obligația de exclusivitate nu era prevăzută în contract, iar pe de altă parte că susținerea reclamantei referitoare la colectarea numai a deșeurilor de pe raza Municipiului Pitești, nu din întreg Județul Argeș, este corectă.

Referitor la existența unei înțelegeri a părților legată de cantitatea anuală ce ar fi trebuit livrată la depozitul ecologic, autoarea căii de atac arată că instanța de apel nu a coroborat dispozițiile art. 6 alin. (1) și (2) cu cele ale art. 4 lit. b) și c) din contractul de colaborare și astfel a încălcat art. 982 C. civ. din 1864.

Recurenta mai susține că, deși curtea de apel a reținut în mod corect existența faptei ilicite reprezentate de nerespectarea obligației de predare a suprafeței de teren necesare pentru punerea în funcțiune a proiectului, aceasta este incompletă deoarece fapta ilicită include și nerespectarea obligației de exclusivitate. Aceeași parte apreciază că ambele obligații sunt de rezultat, ca urmare există o prezumție de culpă a pârâților, care nu a fost răsturnată, vinovăția lor fiind astfel dovedită. Mai arată că instanța de apel a constatat în mod greșit că nu este îndeplinită condiția existenței prejudiciului reprezentat de beneficiul nerealizat și a încălcat art. 1084 teza a II-a C. civ. din 1864 deoarece reclamanta a administrat probe, inclusiv expertiză contabilă, pentru a își dovedi susținerile.

Recurenta consideră că sarcina probei a fost inversată în defavoarea sa, motivat de incertitudinea asupra datei de punere în functiune a unității de tratare, și precizează că suma solicitată a fost calculată pe baza unor date concrete, comparabile, din activitatea unor operator similari. Susține că, și în situația în care calculul său nu ar fi corect, există hotărâri judecătorești care constată săvârșirea de către pârâți a unei fapte ilicite, ca urmare aceștia trebuie obligați la plata unui prejudiciu. Arată că prejudiciul decurge din imposibilitatea executării contractului din culpa pârâților, legătura de cauzalitate fiind evidentă.

Recurenta-reclamantă a indicat în cererea de recurs motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Prin recursul incident declarat, recurenții-pârâți Consiliul Local al Municipiului Pitești și Municipiul Pitești au solicitat admiterea căii de atac formulate.

Motivele de recurs invocate sunt, în esență, următoarele:

Autorii căii de atac precizează că înțeleg să formuleze recurs incident pentru a critica în principal modul în care curtea de apel a decis asupra prescripției dreptului material la acțiune și asupra apelului incident.

Recurenții susțin că au fost încălcate normele de drept material privind calculul termenului de prescripție în sensul că în mod greșit a reținut instanța de apel că ar fi aplicabile prevederile Noului C. civ. deoarece termenul de prescripție a început să curgă la 1 iulie 2013. Instanța nu a ținut cont de caracterul succesiv al executării contractului, cu toate că prejudiciul a fost solicitat pentru perioada 1 septembrie 2002 - 1 iulie 2013. În opinia recurenților, ar fi trebuit analizată componența sumei solicitate cu titlu de prejudiciu pentru fiecare an contractual în parte, iar soluția corectă ar fi fost aceea de respingere ca prescrise a pretențiilor reclamantei pentru perioada 1 septembrie 2002 - 22 iulie 2011.

Se mai susține că au fost încălcate prevederile art. 22 alin. (5) și (6) C. proc. civ. atunci când instanța de apel a considerat că nu poate cerceta din ce este compusă suma solicitată cu titlu de prejudiciu. Se arată că și legea aplicabilă a fost greșit stabilită deoarece pentru creanțele născute anterior intrării în vigoare a Noului C. civ. erau incidente dispozițiile Decretului nr. 167/1958.

Recurenții-pârâți a indicat în cererea de recurs motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Prin întâmpinările depuse, părțile au solicitat respingerea reciprocă a recursurilor.

Pe baza cererilor de recurs și a întâmpinărilor depuse, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat, prin care s-a reținut că recursurile sunt admisibile în principiu.

Prin încheierea din 25 octombrie 2023 s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor declarate, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Recurenta-reclamantă a depus punct de vedere cu privire la raport prin care a arătat că recursul său este admisibil în principiu.

Prin încheierea din 17 ianuarie 2024 au fost admise în principiu recursul principal și cel incident și s-a fixat termen pentru judecarea acestora la 20 martie 2024.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Cu privire la recursul principal declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., se constată că susținerile autoarei căii de atac în sensul că în mod greșit curtea de apel nu a avut în vedere argumentele referitoare la neanalizarea autorității de lucru judecat și a încălcării principiilor continuității și nemijlocirii și în sensul că motivarea este neclară și contradictorie pot fi analizate din perspectiva cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ.

Potrivit acestor text de lege, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, au fost încălcate regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității și atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Înalta Curte va reține criticile prin care recurenta-reclamantă arată că instanța de apel ar fi trebuit să analizeze aspectele legate de autoritatea de lucru judecat a hotărârilor indicate de parte și cele legate de nerespectarea principiului continuității și nemijlocirii în ceea ce privește pronunțarea sentinței de către un alt judecător decât cel în fața căruia s-au administrat probele.

Conform dispozițiilor art. 432 C. proc. civ., excepția autorității de lucru judecat poate fi invocată de instanță sau de părți în orice stare a procesului. Art. 431 din același cod a reglementat efectul pozitiv al lucrului judecat, care permite oricărei părți să opună lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă.

Întrucât acest efect pozitiv poate fi invocat și de instanță, față de dispozițiile art. 246 și art. 247 C. proc. civ., rezultă că normele care reglementează autoritatea de lucru judecat sunt norme de ordine publică a căror încălcare poate fi analizată de instanța de apel, cu atât mai mult cu cât prin motivele de apel depuse inițial autoarea căii de atac a făcut referire la celelalte litigii care au avut loc între părți și care au avut ca obiect soluționarea unor aspecte legate de contractul de colaborare nr. x din 28 iulie 2000, cum ar fi îndeplinirea anumitor obligații sau obligarea Municipiului Pitești la emiterea autorizației de construire. Astfel, nu se poate considera că apelanta-reclamantă a invocat pentru prima dată aspectele legate de autoritatea de lucru judecat prin memoriul depus la 17 martie 2021.

Față de cele de mai sus, rezultă că nu exista niciun impediment ca instanța de apel, în virtutea rolului său activ prevăzut de art. 22 C. proc. civ., să analizeze și să răspundă argumentelor prin care reclamanta a invocat chestiunile tranșate prin hotărârile judecătorești la care a făcut referire atât prin motivele de apel, cât și prin memoriul depus la 17 martie 2021.

Referitor la nerespectarea principiului continuității, prevăzut de art. 16 C. proc. civ., și al nemijlocirii, prevăzut de art. 19 din același cod, instanța supremă constată că, împreună cu principiul contradictorialității, acestea sunt incluse în Capitolul II al Titlului preliminar - Principii fundamentale ale procesului civil din C. proc. civ.. Respectarea acestor principii este o obligație atât pentru părți, cât și de judecător.

Art. 20 din același titlu statuează că "Judecătorul are îndatorirea să asigure respectarea și să respecte el însuși principiile fundamentale ale procesului civil, sub sancțiunile prevăzute de lege."

Încălcarea principiului rolului activ al judecătorului și a principiilor fundamentale ale procesului civil produce părții o vătămare în sensul art. 175 C. proc. civ., vătămare care nu poate fi acoperită decât prin desființarea hotărârii pronunțate cu încălcarea normelor de procedură mai sus menționate, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 din același cod.

Având în vedere că respectarea principiilor fundamentale garantează dreptul părții la un proces echitabil, Înalta Curte conchide că instanța de apel trebuia își manifeste rolul activ și, în temeiul art. 22 C. proc. civ., să analizeze susținerile prezentate în memoriul depus la 17 martie 2021 prin care reclamanta a invocat încălcarea principiului nemijlocirii și continuității.

Instanța supremă va reține și criticile potrivit cărora motivarea curții de apel este contradictorie deoarece instanța de prim control judiciar a reținut pe de o parte, la pagina 8, că invocarea de către reclamantă în apel a nerespectării de către tribunal a unor hotărâri judecătorești, astfel cum au fost menționate la punctele 35-37, sunt motive noi și nu pot fi analizate, iar, pe de altă parte, la pagina 9, instanța de apel a avut în vedere sentința comercială nr. 432C din 7 iunie 2005 a Tribunalului Comercial Argeș. Astfel, nu reiese clar din raționamentul curții de apel ce anume a considerat că nu poate fi analizat referitor la această sentință, în condițiile în care există mai multe referiri în considerente la această hotărâre judecătorească, inclusiv la dosarul nr. x/2006, ce a avut ca obiect recursul declarat împotriva deciziei nr. 139 din 9 noiembrie 2005 a Curții de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ și Fiscal, prin care a fost soluționat apelul declarat împotriva sentinței comerciale nr. 432C din 7 iunie 2005.

Același caracter contradictoriu se desprinde și din considerentele prin care curtea de apel a apreciat că nu poate analiza susținerile din memoriul depus la 17 martie 2021, considerându-le motive noi, și cele prin care a apreciat că prima instanță a interpretat corect clauzele contractuale referitoare la obligația de exclusivitate, cu respectarea prevederilor art. 977 C. civ. din 1864, deși tot curtea de apel a arătat că aceste argumente au fost invocate prin cererea din 17 martie 2021. Mai mult decât atât, în ultimul paragraf de la pagina 11 din decizia recurată reține că "este inutilă analiza încălcării de către prima instanță a prevederilor art. 977 C. civ. din anul 1864, încălcare invocată de apelanta-reclamantă prin cererea depusă în data de 17.03.2021", iar pe următoarea pagină reține că "în acord cu prima instanță, dar contrar celor susținute de apelanta reclamantă, apreciază că intimații-pârâți (…) nu au încălcat nicio obligație de exclusivitate..".

Motivarea contradictorie rezultă și din considerentele prin care curtea de apel, pe de o parte, analizează respectarea principiului contradictorialității și rolul judecătorului în aflarea adevărului, iar pe de altă parte, constată că nu poate analiza susținerile referitoare la nerespectarea principiilor continuității și nemijlocirii întrucât cele din urmă sunt motive noi de apel, deși încălcarea tuturor acestor principii fundamentale a fost invocată de parte prin memoriul depus la 17 martie 2021. Nu există nicio rațiune juridică pentru care ar putea fi analizate numai o parte din principii, iar celelalte să fie considerate motive noi, care nu ar mai fi putut fi invocate.

Art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. reglementează în mod imperativ obligația instanței de judecată de a arăta în considerentele hotărârii judecătorești între altele, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, indicând atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, nerespectarea acestora ducând la nulitatea hotărârii astfel pronunțate, conform art. 175 C. proc. civ.. Prin urmare, nemotivarea, în oricare din ipotezele menționate de art. 488 alin. (1) pct. 6 din același cod constituie un viciu de formă care atrage nulitatea hotărârii, cu consecința casării acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În cazul de față, curtea de apel nu a procedat, în mod efectiv, la analiza tuturor susținerilor reclamantei, iar în aceste condiții, instanța de recurs nu poate exercita un control efectiv și eficient al modului de desfășurare a procesului civil în etapele procesuale anterioare.

Considerentele deciziei atacate nu relevă un raționament corect, clar și logic, care să sprijine soluția din dispozitiv, încălcând astfel exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Față de efectele produse de casarea deciziei recurate determinată de încălcarea normelor de procedură a căror încălcare atrage sancțiunea nulității și de caracterul contradictoriu și neclar al considerentelor, instanța supremă apreciază că nu se mai impune analizarea celorlalte critici dezvoltate de recurenta-reclamantă.

În ceea ce privește recursul formulat de recurenții-pârâți Consiliul Local al Municipiului Pitești și Municipiul Pitești, se constată că motivele de recurs vizează modul de soluționare a apelului incident formulat de pârâți împotriva încheierii din 18 martie 2015 a Tribunalului București.

Înalta Curte va înlătura criticile subsumate pct. 5 art. 488 alin. (1) C. proc. civ. prin care autorii căii de atac arată că instanța de apel a încălcat prevederile art. 22 alin. (5) și (6) din același cod întrucât nu a analizat din ce este compusă suma pretinsă de reclamantă.

Conform art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Potrivit art. 22 alin. (5) și (6) din același cod, "judecătorul nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic în cazul în care părțile, în virtutea unui acord expres privind drepturi de care, potrivit legii, pot dispune, au stabilit calificarea juridică și motivele de drept asupra cărora au înțeles să limiteze dezbaterile, dacă astfel nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale altora." De asemenea, "judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel."

Din considerentele deciziei recurate rezultă că instanța de apel a dat prevalență principiului disponibilității edictat de art. 9 alin. (2) C. proc. civ. și, constatând că obiectul și limitele procesului sunt stabilite de către părți, a reținut că reclamanta a solicitat plata unei sume cu titlu de prejudiciu, privit ca un tot unitar.

Este adevărat că acest principiu fundamental al procesului civil se completează cu principiul rolului activ al judecătorului, care are posibilitatea de a influența cursul procesului, în anumite condiții expres stabilite de normele de procedură. Astfel, instanța poate interveni în cazul în care partea nu a indicat un temei juridic sau a invocat un temei juridic greșit sau impropriu pretențiilor formulate, dar în condițiile în care reclamanta a solicitat plata unei sume de bani reprezentând beneficiul nerealizat ca urmare a nerespectării de către pârâți a contractului de colaborare, sumă pe care calculat-o global, rolul activ al judecătorului este limitat de obiectul cauzei, astfel cum a fost stabilit de reclamantă.

Înalta Curte va înlătura și criticile prin care se invocă aplicarea greșită a normei de drept material în sensul că, în ceea ce privește soluționarea excepției prescripției extinctive, erau aplicabile dispozițiile Decretului nr. 167/1958.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere atunci când au fost încălcate sau greșit aplicate normele de drept material.

În mod corect curtea de apel, cu respectarea principiului disponibilității și în limitele învestirii instanței, a avut în vedere data până la care reclamanta a calculat prejudiciul, respectiv 1 iulie 2013, și a reținut că este aplicabil Noul C. civ.

Acest act normativ este aplicabil "tuturor actelor și faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârșite după intrarea sa în vigoare, precum și situațiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare.", astfel cum statuează art. 5 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.

Astfel cum reiese și din considerentele Deciziei nr. 1/2014 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, noul regim juridic "este aplicabil doar prescripțiilor care au început să curgă după data intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., 1 octombrie 2011."

Instanța supremă consideră că prin respingerea apelului incident curtea de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 2526 C. civ. care prevede că în situația în care prestațiile alcătuiesc un tot unitar, prescripția curge de la data la care ultima prestație devine exigibilă, respectiv de la 1 iulie 2013. Ca urmare, s-a constatat în mod corect că dreptul material la acțiune nu era prescris, cererea de chemare în judecată fiind formulată la 22 iulie 2014, în interiorul termenului general de prescripție de 3 ani.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza I C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1690 din 27 octombrie 2021 pe care o va casa în parte și va trimite cauza spre o nouă judecată Curții de Apel București, secția a VI-a civilă în ceea ce privește soluționarea apelului principal formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 3 din 6 ianuarie 2020 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, menținând celelalte dispoziții ale deciziei atacate, iar în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din același cod, va respinge ca nefondat recursul incident declarat de recurenții-pârâți Consiliul Local al Municipiului Pitești și Municipiul Pitești împotriva aceleiași decizii.

Cu ocazia unei noi judecăți a apelului principal, instanța de apel, cu respectarea tuturor garanțiilor procesuale și în limitele efectului devolutiv al apelului, în virtutea rolului activ prevăzut de art. 22 C. proc. civ., va analiza motivele de apel depuse odată cu formularea declarației de apel și susținerile cuprinse în memoriul depus la 17 martie 2021 referitoare la încălcarea autorității de lucru judecat și la nerespectarea principiilor fundamentale ale procesului civil și va construi un raționament logico-juridic corect și clar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1690 din 27 octombrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Casează în parte decizia atacată și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe în ceea ce privește soluționarea apelului principal formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 3 din 6 ianuarie 2020 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei atacate.

Respinge ca nefondat recursul incident declarat de recurenții-pârâți CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI PITEȘTI ȘI MUNICIPIUL PITEȘTI împotriva deciziei civile nr. 1690 din 27 octombrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 martie 2024.