ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1317/2024

HOTĂRÂRE

12.06.2024

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2024
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1317/2024 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2024)

Ședința publică din data de 12 iunie 2024

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Buftea la data de 28.02.2023 sub nr. x/2023, reclamanta A. S.R.L. a solicitat instanței, pe cale procedurii speciale privind cererile de valoare redusă, ca prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta B. la plata sumei de 250 euro, reprezentând compensație pentru anularea zborului x din 30.06.2022 pe ruta BVA-TSR, conform art. 7 alin. (1) din Regulamentul CE 261/2004, plata dobânzii legale penalizatoare, conform art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, aferente debitului principal, până la data plății, suportarea cheltuielilor de judecată, constând în taxă judiciară de timbru și onorariu avocațial.

Prin sentința civilă nr. 698 din 26 ianuarie 2024, Judecătoria Buftea, secția Civilă a admis excepția necompetenței teritoriale a instanței și a declinat judecarea cauzei în favoarea Judecătoriei Timișoara.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că, în cauza C-204/08, Curtea a subliniat aspectul că "articolul 5 punctul 1 litera (b) a doua liniuță din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială trebuie interpretat în sensul că, în cazul unui transport aerian de persoane dintr-un stat membru cu destinația într-un alt stat membru, efectuat în temeiul unui contract încheiat cu o singură companie aeriană, care este operatorul de transport efectiv, instanța competentă să judece o cerere de compensații întemeiată pe acest contract de transport și pe Regulamentul (CE) nr. 261/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 11 februarie 2004 de stabilire a unor norme comune în materie de compensare și de asistență a pasagerilor în eventualitatea refuzului la îmbarcare și anulării sau întârzierii prelungite a zborurilor și de abrogare a Regulamentului (CEE) nr. 295/91 este, la alegerea reclamantului, instanța în circumscripția căreia se găsește locul de plecare sau locul de sosire a avionului, astfel cum aceste locuri sunt convenite în contractul respectiv".

Rezultă, așadar, că în materia despăgubirilor întemeiate pe dispozițiile Regulamentului (CE) nr. 261/2004, se instituie o competență teritorială exclusivă în favoarea instanței de la locul de plecare sau de sosire a avionului.

Or, în speță, conform biletului de transport aerian anexat, rezultă că zborul operat de societatea pârâtă a avut ca punct de plecare Aeroportul din Paris, iar ca punct de sosire Aeroportul din Timișoara.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara sub același număr de dosar.

Prin sentința civilă nr. 13188 din 26 aprilie 2024, instanța a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buftea, a constatat ivit conflictul negativ de competență, a suspendat judecarea cauzei și a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

Pentru a pronunța această hotărâre, Judecătoria Timișoara a reținut că, prin acțiunea introductivă, reclamanta a învestit Judecătoria Buftea cu soluționarea unei cereri pe calea procedurii cererii de valoare redusă, în care competența materială revine judecătoriei.

În ceea ce privește competența teritorială, Judecătoria Buftea, din oficiu, a invocat excepția necompetenței teritoriale, reținând că în materia despăgubirilor întemeiate pe dispozițiile Regulamentului (CE) nr. 261/2004, se instituie o competență teritorială exclusivă în favoarea instanței de la locul de plecare sau de sosire a avionului.

Judecătoria Timișoara a apreciat că instanța inițial învestită nu ar fi putut invoca din oficiu propria sa competență.

Instanța a constatat că dispozițiile art. 7 din Regulamentul Uniunii Europene nr. 1215/2012 au relevanță din perspectiva competenței internaționale, iar, odată stabilită competența instanțelor române (Judecătoria Buftea a constatat că instanțelor române le revine competența de soluționare a prezentei cauze), instanța națională competentă teritorial se stabilește potrivit normelor dreptului intern.

Litigiul de față are ca obiect o cerere de valoare redusă, iar în ceea ce privește competența teritorială de soluționare a cererilor de valoare redusă, art. 1.028 alin. (2) C. proc. civ. face trimitere expresă la dispozițiile de drept comun.

În cauza de față, pârâta nu a invocat excepția necompetenței teritoriale prin întâmpinare, iar în conformitate cu dispozițiile art. 130 C. proc. civ., excepția necompetenței se invocă în mod diferit, în funcție de forma necompetenței, respectiv de caracterul de ordine publică sau privată al normei încălcate.

Necompetența este de ordine publică în situațiile expres prevăzute de art. 129 alin. (2) C. proc. civ., respectiv când sunt încălcate normele privind competența generală a instanțelor judecătorești, competența materială și competența teritorială exclusivă, când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura.

Pentru toate celelalte cazuri, art. 129 alin. (3) C. proc. civ. prevede că necompetența este de ordine privată.

Instanța a reținut că art. 7 din Regulamentul UE nr. 1215/2012 nu are caracterul unei norme de competență exclusive, fiind aplicabile în cauză prevederile art. 130 alin. (3) C. proc. civ. care dispun:

"Necompetența de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe".

Totodată, instanța a avut în vedere că pârâta din cauză este o persoană juridică, mai exact o societate comercială înscrisă în Registrul Comerțului, aceasta neavând calitatea de consumator, astfel cum este definită noțiunea de consumator prin Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului.

Astfel, în acest caz nefiind aplicabile dispozițiile art. 121 C. proc. civ., necompetența teritorială alternativă din prezentul litigiu este de ordine privată, putând fi invocată doar de către pârâtă prin întâmpinare.

Pentru considerentele expuse, instanța a apreciat că, în condițiile în care această excepție nu a fost invocată de către pârâtă, instanța inițial învestită nu o putea invoca din oficiu, aceasta rămânând competentă să soluționeze cauza, în acest sens pronunțându-se și Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă prin decizia nr. 752 din dosarul nr. x/2020.

Prin urmare, instanța a apreciat că Judecătoria Buftea, instanța sesizată de reclamantă, a devenit competentă teritorial să soluționeze cererea, neputând să-și decline, din oficiu, competența.

Înalta Curte de Casație și Justiție, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Judecătoriei Buftea competența de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte reține că obiectul litigiului cu privire la care s-a ivit conflictul negativ de competență vizează cererea de valoare redusă, prin care reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. la plata sumei de 250 euro, reprezentând compensație pentru anularea zborului x din 30.06.2022.

În raport de izvorul obligației de plată solicitate, trebuie observat că, la considerentul nr. 11 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 se reține că, "Normele de competență trebuie să prezinte un mare grad de previzibilitate și să se întemeieze pe principiul conform căruia competența este determinată, în general, de domiciliul pârâtului și, astfel, trebuie să fie întotdeauna disponibilă, cu excepția câtorva situații bine definite în care materia litigiului sau autonomia părților justifică un alt factor de legătură. În cazul persoanelor juridice, domiciliul trebuie să fie definit în mod independent, în vederea ameliorării transparenței normelor comune și a evitării conflictelor de competență".

Prin hotărârea CJ.U.E. din 09.07.2009 pronunțată în cauza C-204/08 s-a reținut că, art. 5 pct. 1 lit. b) a doua liniuță din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială trebuie interpretat în sensul că instanța în circumscripția căreia se găsește locul de plecare sau locul de sosire a avionului, convenite în contractul de transport, este competentă să judece o cerere de compensații întemeiată pe Regulamentul (CE) nr. 261/2004 și pe un contract de transport aerian de persoane efectuat dintr-un stat membru cu destinația într-un alt stat membru, în temeiul unui contract încheiat cu o singură companie aeriană, operator de transport efectiv.

Textul din regulamentul european care se referă la sintagmele - instanța locului de plecare sau a locului de sosire a avionului - se interpretează în sensul că este competentă instanța din statul unde se află locul de plecare sau instanța din statul locului de sosire a avionului, deoarece rațiunea regulamentului este de a stabili instanța cărui stat membru al uniunii va fi competentă să soluționeze un litigiu cu element de extraneitate intracomunitar. Odată stabilit statul a cărui instanță este competentă a soluționa cererea, determinarea competenței materiale și teritoriale a instanței din statul respectiv se realizează potrivit regulilor de procedură ale acelui stat.

În speță, zborul operat de societatea pârâtă a avut ca punct de plecare Aeroportul din Paris, iar ca punct de sosire Aeroportul din Timișoara.

Întrucât acțiunea derivă dintr-un contract de transport, atrage incidența art. 113 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit căruia, pentru cererile ce izvorăsc dintr-un contract de transport, în afară de instanțele prevăzute la art. 107-112, mai este competentă și instanța locului de plecare sau de sosire.

Din această perspectivă, este adevărat că Judecătoria Timișoara ar fi putut fi competentă să judece litigiul, însă, fiind vorba despre o pricină referitoare la bunuri (plata unei sume de bani cu titlu de despăgubire), aceste norme de competență teritorială alternativă sunt, așa cum rezultă din economia art. 126 din C. proc. civ., norme de competență de ordine privată de la care părțile pot deroga, fie în scris, fie verbal în fața instanței de judecată, fie tacit prin sesizarea de către reclamant a unei alte instanțe decât cea competentă potrivit legii, urmată de neinvocarea de către pârât a excepției de necompetență teritorială de ordine privată în termenul limită stabilit de lege.

Cum necompetența de ordine privată a instanței nu poate fi invocată decât de către pârât prin întâmpinare, sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii, așa cum rezultă din prevederile art. 130 alin. (3) din C. proc. civ., Instanța Supremă constată că Judecătoria Buftea, sesizată de reclamantă, nu era îndreptățită să invoce din oficiu excepția de necompetență de ordine privată, devenind competentă a soluționa pricina ca urmare a învestirii sale de reclamantă, urmată de neinvocarea de către pârâtă a excepției de necompetență în termenul limită reglementat de lege.

Așa fiind, în raport de considerentele expuse, văzând dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buftea, căreia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecății.