ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2480/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța sub nr. x/2020, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâții B. și C., să se dispună obligarea pârâților să lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul identificat prin număr cadastral x situat în intravilanul localității Venus, str. x, jud. Constanta, înscris în cartea funciară nr. x a UAT Mangalia, radierea din registrul de carte funciară a Municipiului Mangalia a dreptului de proprietate înscris în favoarea pârâților, precum și a notarii suprapunerii imobilului cu număr cadastral x cu cel al număr cadastral x a UAT Mangalia și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de litigiu. La data de 28.09.2020, reclamanta a modificat acțiunea în sensul că a precizat obiectul cererii în revendicare ca fiind imobilul compus din teren în suprafață de 612 mp, având nr. cadastral x, și construcția C1 aflată pe acest teren, în suprafață construită de 126 mp, având nr. cadastral x, imobil înscris în cartea funciară nr. x a UAT Mangalia și situat în intravilanul localității Venus, str. x, jud. Constanța, având în vedere suprapunerea reală a acestui imobil cu imobilul având nr. cadastral x înscris în cartea Funciară nr. x a loc. Mangalia, jud. Constanța, proprietatea sa, în baza documentației cadastrale din care rezultă că această construcție x are suprafața construită de 117 mp.

Sentința pronunțată de Tribunalul Constanța Prin sentința civilă nr. 495 din 16 februarie 2022, pronunțată de Tribunalul Constanța, a fost admisă în parte acțiunea formulată de A. S.A., în contradictoriu cu pârâții B. și C. și cu chematul în garanție Ministerului Economiei, Antreprenorialului și Turismului. A obligat pârâții să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 612 mp situat în Mangalia, Stațiunea Venus, strada x, nr. 7B, jud. Constanța, cu vecinătăți: la N, E și V -proprietatea S.C. A. S.A. și la S - str. x, identificat cu nr. cad x. A respins cererea de obligare a pârâților la lăsarea în deplină proprietate și posesie reclamantei a construcției C4 în suprafață de 126 mp - atelier de reparații, ca nefondată. A dispus rectificarea cărții funciare nr. x Mangalia prin radierea dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de 612 mp intabulat în favoarea pârâților. A respins cererea de radiere a notării suprapunerii imobilelor în cartea funciară, ca nefondată. A respins cererea reclamantei de chemare în garanție a Ministerului Economiei, Antreprenorialului și Turismului. A obligat pârâții la plata către reclamantă a sumei de 9.551 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru și onorariu de expert.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Constanța Prin decizia civilă nr. 32C din 03 februarie 2023, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a respins ca nefondate apelurile declarate de apelanta-reclamantă A. S.A. și pârâții B. și C. împotriva sentinței civile nr. 495 din 16 februarie 2022, pronunțate de Tribunalul Constanța în dosarul nr. x/2020.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 32C din 03 februarie 2023 a Curții de Apel Constanța au declarat recursuri reclamanta A. S.A. și pârâții B. și C.. 4.1. Recursul declarat de reclamanta A. S.A. După prezentarea pe scurt a istoricului cauzei, din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., reclamanta critică hotărârea atacată susținând că instanța de apel a omis să se pronunțe asupra excepțiilor care vizau chiar titlul de proprietate invocat de către intimații-pârâți, și reținut de instanțe ca fiind titlul de proprietate al acestora asupra construcției, precum și asupra celorlalte chestiuni în privința cărora a fost promovată calea de atac a apelului în raport cu soluția dispusă de instanța de fond. Arată că, deși instanța de apel a constatat că înscrisurile depuse de aceasta la dosarul cauzei reprezintă acte care ar atesta fără putință de tăgadă atât existența construcției pe terenul proprietatea societății, cât și existența dreptului de proprietate asupra acesteia, totuși, a reținut, în consens cu opinia primei instanțe, că de fapt "simpla mențiune din CF a construcției" nu este suficientă în absența unui titlu de proprietate. Or, arată recurenta, construcția în litigiu figurează în documentația care a stat la baza emiterii titlului de proprietate asupra terenului, magazia aflându-se pe terenul acesteia. În mod greșit instanțele de fond au reținut că, în urma divizării S.C. (..) S.A., aceasta ar fi dobândit terenul în suprafață de 9.695,36 mp în acte (9679,735 din măsurători) și exclusiv construcția D.. În fapt, patrimoniul (..) S.A. a fost compus din D., D. și construcțiile anexă, situate pe terenul în suprafață totală de 14.692,97 mp iar, în urma divizării, a fost transmis reclamantei terenul împreună cu toate construcțiile aflate pe acesta, astfel cum au fost identificate în documentațiile cadastrale. Dreptul de proprietate asupra imobilelor se dobândește numai prin înscriere în cartea funciară, în baza actului de divizare, încheiat în formă autentică, condiție îndeplinită în speță. Cât privește titlul de proprietate al pârâților, la poziția 49 este înscris activul denumit "Atelier reparații" (..) , în suprafață de 612,34 m2, activ inclus în lista celor pentru care exista deja un titlu de proprietate emis în favoarea reclamantei în anul 1994, acesta fiind nominalizat la poziția 32. Mai mult, din documentația depusă de intimații-pârâți se poate observa faptul că aceasta nu conține niciun plan topografic sau coordonator din care să rezulte punctele/coordonatele care să permită identificarea terenului aferent activului "Atelier de reparații (..) ", sens în care apare ca fiind eronată statuarea instanței în sensul că intimații ar deține construcția în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/21.10.2019 de E.. Tot din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta critică și omisiunea instanței de apel de a se pronunța asupra celor două excepții invocate privind nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/19.12.2003 de BNP F. și nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/21.10.2019 de E.. Astfel, deși a învederat faptul că, la data perfectării celor două contracte de vânzare-cumpărare, imobilul înstrăinat avea calitatea de monument istoric de interes local, fapt ce atrăgea aplicabilitatea dispozițiilor Legii nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, acest aspect a fost ignorat de instanța de apel. Arată recurenta că invocarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare pe cale de excepție, în apel, constituie, în opinia acesteia, un argument în plus pentru care titlul pârâților nu poate fi preferat titlului acesteia, și care trebuia analizat de instanța de apel și pus în discuția părților. O altă problemă netranșată de instanța de apel se referă la soluția de respingere a petitului referitor la solicitarea de radiere a notării suprapunerii imobilelor în cartea funciară. Arată recurenta că, deși instanța de fond a respins această solicitare, cu argumentul potrivit căruia radierea notărilor în cartea funciară este o operațiune administrativă care se face la cererea persoanei interesate de către OCPI, totuși, din analiza dispozițiilor art. 118 alin. (4) din Ordinul ANCPI nr. 700/2014 reiese că operațiunea de radiere a notării suprapunerii se poate efectua doar în baza unei hotărâri judecătorești definitive, nefiind în situația în care s-ar impune refacerea documentațiilor cadastrale. Cât privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă critică hotărârea instanței de apel și din perspectiva aplicării greșite a normelor de drept material, și anume art. 489 C. civ. de la 1865. Astfel, arată recurenta-reclamantă că dreptul acesteia de proprietate asupra construcției a fost dobândit de aceasta în temeiul art. 489 C. civ. de la 1865, care prevede că proprietatea pământului cuprinde în sine proprietatea suprafeței și a subfeței lui. Deci, dispozițiile C. civ. pornesc de la ideea potrivit căreia lucrul principal este terenul și că, prin accesiune, proprietarul terenului devine și proprietar al construcției. Arată reclamanta că aceasta a înțeles să-și exercite în sens pozitiv dreptul de accesiune artificială imobiliară, în temeiul art. 494 din C. civ. 1864, prin dobândirea dreptului de proprietate privată asupra imobilului construcție edificat pe terenul acesteia. Instanța de apel nu a analizat cauza și din această perspectivă, limitându-se la a aprecia exclusiv asupra calității reclamantei de proprietar din perspectiva inexistenței unui act de proprietate asupra construcției. Or, curtea de apel trebuia să facă aplicarea acestor dispoziții, care operează de drept în cazul accesiunii imobiliare artificiale. Conchizând, recurenta-reclamantă susține că, în condițiile în care instanțele de fond au constatat că aceasta are un drept de proprietate asupra terenului, se impunea a se constata și faptul că proprietatea se întinde de drept și asupra construcției, în temeiul accesiunii. 4.2. Recursul declarat de pârâții B. și C. Prin calea de atac formulată, pârâții solicită admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii recurate și rejudecarea cauzei, cu consecința respingerii acțiunii formulate de reclamantă, ca nefondată. Susțin pârâții că hotărârea instanței de fond este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material prevăzute prin art. 563 din noul C. civ., care au fost raportate la o situație de fapt ce nu corespunde realității. În continuare se redă situația de fapt din dosar, arătându-se, în esență, că aceștia au dobândit proprietatea imobilului compus din teren în suprafața de 612,34 mp și construcție atelier de reparații situat în Stațiunea Venus, str. x, jud. Constanta, ca urmare a cumpărării acestuia de la S.C. G. S.R.L., prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/21.10.2019, intabulat în CF sub nr. x Mangalia, vânzătoarea dobândind, la rândul acesteia, imobilul de la S.C. Saturn S.A., prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/19.12.2003. Totodată, Saturn S.A. a dobândit imobilul -teren prin Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x eliberat de Ministerul Turismului la data de 18.12.1995 și transcris sub nr. x din 15.11.1996 la Judecători Mangalia. Cât privește construcția, aceasta a fost obținută în baza Ordinului nr. 154 din 26.04.1991 emis de Ministerul Comerțului - Departamentul Turismului, figurând la acea dată ca fiind proprietatea S.C. H. S.A., înființată în baza H.G. nr. 1041/1990, societate care a fuzionat cu S.C. Saturn S.A. în anul 1993, prima desființând-se, iar activul și pasivul fiind preluat de S.C. Saturn S.A. Imobilul teren și clădire a fost adjudecat de G. S.R.L. în urma licitației publice din data de 21.11.2003 organizate de S.C. Saturn S.A. În certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x/18.12.199S pentru societatea Saturn S.A., suprafața de teren care intra în proprietatea exclusiva acestei societăți este în suprafața de 520.856,69 mp, terenuri identificate prin anexa 2 și planurile topografice cuprinse în anexele nr. 4 și 5 din documentația de stabilire și evaluare a terenurilor înregistrata sub nr. x din 19.09.1995 la Oficiul de Cadastru și Organizarea Teritoriului al Județului Constanta. În anexa nr. 2 care însoțește Certificatul la poziția 49 -Volumul I -31 este trecut Atelier Reparații " (..) " cu suprafața de 612,34 mp .Anexa cuprinde un total de 520.856,69 mp din care 10.697,53 mp se găsesc în teritoriul Stațiunii Jupiter și 612,34 mp în teritoriul stațiunii Venus. Se arată că instanța fondului a constatat în mod greșit că dreptul reclamantului este dobândit de la S.C. (..) S.A., care ar fi primit terenul în baza legii. În fapt, această societate nu deținea suprafața de 612,37 mp teren + construcție, ci diferența de teren aferentă D.. Totodată, instanța de fond a reținut, în mod eronat, și faptul că prin însăși certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x, eliberat la data de 28.10.1994 de Ministerul Turismului, și anexele la acesta, reclamanta dobândește proprietatea asupra suprafeței de 612,37 mp. Astfel, constatând că atât reclamanta cat și aceștia au un drept de proprietate asupra terenului în suprafața de 612,37 mp, s-a procedat la verificarea preferabilității titlului provenit de la același autor. Or, reclamanții nu au un drept de proprietate asupra terenului în suprafața de 612,37 mp, nici autorii acestora nu au avut un drept de proprietate, suprafața de teren fiind atribuita S.C. Saturn S.A., potrivit anexelor la certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x Instanța fondului a făcut referire la procesul-verbal de recepție încheiat la data de 04.09.1995, doar cu privire la obținerea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului, fără însă a observa că, în acest proces-verbal, atelierul de reparații (..) se învecina de la pct. I la pct. I trecând prin pct. 2...19 cu Consiliul Local Mangalia. Se mai susține că instanța nu a analizat data intabulării terenurilor și nici modul în care aceasta s-a efectuat, concluzionând ca autorul reclamantei S.C. (..) S.A. a efectuat formalitățile de publicitate a dreptului sau de proprietate la data de 23.11.1994, anterior constituirii dreptului de proprietate pe numele autorului acestora, prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/18.12.1995. Conchizând, solicită să se constate că reclamanta nu a avut niciodată proprietatea terenului în suprafața de 612 mp și a construcției existente pe acest teren, iar instanța fondului din înscrisurile depuse la dosarul cauzei a aplicat în mod greșit norma de drept referitoare la revendicarea dreptului de proprietate.

Apărările formulate în cauză În data de 06 octombrie 2023, cu respectarea termenului legal, intimatul-chemat în garanție a formulat întâmpinare la recursul recurenților-pârâți B. și C., prin care a invocat excepția nulității recursului, față de neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., și excepția inadmisibilității, față de reiterarea prin cererea de recurs, a acelorași motive invocate și prin cererea de apel. La 19 octombrie 2023, recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a arătat că recursul pârâților nu este inadmisibil, ci nul. La aceeași dată, recurenții-pârâți au depus răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat admiterea recursului formulat de aceștia. Totodată, în data de 16 octombrie 2023, în termen legal, recurenta-reclamantă a formulat și aceasta întâmpinare la recursul recurenților-pârâți B. și C., prin care a invocat excepția nulității recursului, față de neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Întâmpinarea a fost comunicată pârâților și intimatului-chemat în garanție în data de 20 octombrie 2023, aceștia formulând răspuns la întâmpinare în data de 30 octombrie 2023, prin care au solicitat respingerea excepției nulității recursului. În data de 19 octombrie 2023, în termen legal, și recurenții-pârâți au formulat întâmpinare la recursul reclamantei A. S.A., prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Întâmpinarea a fost comunicată reclamantei și intimatului-chemat în garanție în data de 20 octombrie 2023 și 11 noiembrie 2023, fiind formulat răspuns la întâmpinare de către A. S.A., prin care au fost reluate susținerile din calea de atac. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție II.1 Analizând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs formulate și a dispozițiilor legale relevante, cu privire la recursul reclamantei A. S.A., Înalta Curte constată următoarele: Prioritar, cât privește excepția nulității, invocată de instanță din oficiu, având în vedere că recurenta-reclamantă a făcut dovada înregistrării recursului la instanța care a pronunțat hotărârea atacată, la data de 17 iulie 2023, cu respectarea termenului legal de 30 de zile calculat de la data comunicării deciziei recurate, 14 iunie 2023, în conformitate cu prevederile art. 490 alin. (1) C. proc. civ., și văzând, totodată, că parte din critici sunt susceptibile de încadrare în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se constată că nu este incidentă sancțiunea nulității în privința recursului reclamantei, urmând a se analiza legalitatea deciziei curții de apel din perspectiva motivului de casare arătat. Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Înalta Curte reține că din dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. rezultă elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească pentru exercitarea unui control judiciar, textul menționat referindu-se la necesitatea arătării motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și a celor pentru care s-au înlăturat cererile părților. Din economia textului citat reiese că obligația instanței de a-și motiva hotărârea are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților, punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și raționamentul logico-juridic pe care se întemeiază soluția pronunțată, neîndeplinirea acestor condiții atrăgând casarea. Motivarea hotărârii este esențială pentru orice proces, constituie o garanție a dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, și presupune, așadar, indicarea cu suficientă claritate a motivelor pe care se întemeiază soluția adoptată, condiție care, în cauza de față, este îndeplinită. Viciile motivării unei hotărâri, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se referă la lipsa motivării, la motivarea inexactă ori motivarea insuficientă, hotărârea fiind casabilă, prin prisma acestui motiv de recurs, dacă există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluție însă, în dispozitiv, instanța s-a oprit la soluția contrară; când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretențiilor supuse judecății iar din altele netemeinicia acestora și, în consecință, se exclud reciproc; când lipsește motivarea soluției din dispozitiv sau când aceasta este superficială ori cuprinde considerente străine de natura pricinii. Invocând acest caz de casare, recurenta susține, pe de-o parte, că instanța de apel a pronunțat o hotărâre contradictorie, prin aceea că, deși a constatat că înscrisurile depuse de aceasta la dosarul cauzei reprezintă acte care ar atesta fără putință de tăgadă atât existența construcției pe terenul proprietatea societății, cât și existența dreptului de proprietate asupra acestuia, totuși, a apreciat că simpla menționare în cartea funciară a construcției nu este suficientă în absența unui titlu de proprietate. Recurenta susține că ar exista o contradicție între reținerile instanței de apel în sensul suficienței probatoriului administrat în dovedirea dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilului teren și constatarea insuficienței aceluiași probatoriului în dovedirea dreptului de proprietate asupra construcției, în condițiile în care aceasta se află pe terenul în discuție. Analizând hotărârea curții de apel din perspectiva celor expuse, raportat la criticile recurentei, Înalta Curte constată că susținerile acesteia legate de existența unor elemente contradictorii nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele enunțate. Motivarea hotărârii cuprinde în considerentele sale motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția la care s-a oprit instanța, neputându-se afirma în mod întemeiat existența unor motive contradictorii, atâta vreme cât considerentele sentinței sprijină soluția din dispozitiv și nici nu există considerente contradictorii în cuprinsul acesteia, în sensul unor raționamente de natură a se exclude, respectiv invalida reciproc. Faptul că instanța a reținut, în urma probatoriului administrat, că reclamanta deține un titlu de proprietate asupra terenului situat în Mangalia, stațiunea Venus, str. x, jud. Constanța, iar nu și asupra construcției ce se pretinde a fi edificată pe acesta, nu reprezintă un aspect ce poate fi analizat din perspectiva considerentelor contradictorii, în speță analiza dreptului de proprietate fiind necesar a fi făcută distinct, raportat la fiecare imobil a cărui revendicare se solicită. Or, curtea de apel tocmai acest aspect a verificat, și anume dacă există titlu de proprietate valabil pentru ambele imobile, rezultatul analizei fiind în sensul că s-a făcut dovada dreptului de proprietate al reclamantei în privința terenului în suprafață de 612 mp, iar nu și asupra construcției C4 - atelier de reparații în suprafață de 126 mp. Așadar, sub acest aspect, curtea de apel a reținut că, în urma divizării S.C. (..) S.A., reclamanta a dobândit doar terenul în suprafață de 9.695,36 mp în acte (9.679,735 din măsurători) și construcția D., iar faptul că în cartea funciară sunt menționate alte 3 construcții nu poate conduce per se la concluzia potrivit căreia acestea aparțin tot reclamantei, în condițiile în care nu a fost dovedită, prin depunerea la dosar a unui titlu de proprietate valabil cu privire la construcțiile C2, C3 și C4, iar înscrierea dreptului în cartea funciară nu are efect constitutiv de drepturi. Criticile recurentei nu susțin contradicția, ci vizează exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția dată asupra petitului privind revendicarea construcției atelier de reparații, astfel că dezlegarea tranșată prin hotărârea instanței de apel este legală sub aspectul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Tot din perspectiva aceluiași motiv de casare, se mai susține și că instanța de apel a analizat cauza într-o manieră lapidară, neanalizând cererea reclamantei de revendicare a imobilului construcție din perspectiva art. 494 din C. civ. de la 1864, care reglementează accesiunea imobiliară, susținând că, deși nu a invocat acest aspect în mod expres printr-un petit al cererii de chemare în judecată, aceste dispoziții operează de drept. Pe de altă parte, se mai susține și faptul că instanța a omis să se pronunțe asupra excepțiilor invocate în faza apelului, și anume nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/19.12.2003 de BNP F. și, respectiv, sub nr. x/21.10.2019 de E.. Contrar acestor susțineri, Înalta Curte constată că decizia atacată corespunde standardelor de motivare stabilite prin dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanța de apel, în limitele devoluțiunii stabilite prin motivele de apel a răspuns criticilor susținute de reclamantă prin motivele de apel, verificând stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Prima instanță de control judiciar a analizat legalitatea și temeinicia sentinței tribunalului prin prisma condițiilor specifice acțiunii în revendicare, reglementate de art. 563 alin. (1) din C. civ., menținând soluția de respingere a cererii de obligare a pârâților la lăsarea în deplină proprietate și posesie reclamantei a construcției C4 în suprafață de 126 mp - atelier de reparații, după ce a verificat ea însăși, raportat la criticile formulate de reclamantă, îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege pentru admisibilitatea unei atare acțiuni, și anume dacă cel care revendică este proprietarul imobilului și, respectiv, dacă cel împotriva căruia a fost formulată acțiunea are posesia acestuia iar deținerea se realizează sau nu fără drept. Astfel, după ce a sintetizat motivele de apel formulate de reclamantă, instanța le-a analizat, pe fiecare în parte, prezentând argumentele de fapt și de drept pentru care a înlăturat criticile aduse sentinței primei instanțe. Cu privire la titlul de proprietate exhibat de reclamantă, curtea de apel a reținut că acesta face dovada proprietății doar în privința terenului revendicat și a construcției D., în Anexa 9 la Protocolul de predare-primire încheiat între (..) S.A. și societatea nou înființată A. S.A. nefiind menționată și construcția C4 - atelier de reparații cum, de altfel, această construcție nu apare menționată nici în încheierea nr. 543/14.03.2002 ce a stat la baza intabulării dreptului de proprietate al reclamantei în CF nr. x. Așadar, în contextul prezentat, raportat la elementele de fapt ale pricinii, Curtea de Apel Constanța, constatând că reclamanta nu este proprietara construcției C4 - atelier de reparații, nefiind prezentat nici un titlu de proprietate asupra acesteia, iar simpla menționare în cartea funciară nu valorează titlu de proprietate, așa cum s-a arătat anterior, în mod corect, a menținut hotărârea primei instanțe de fond de respingere a acțiunii în revendicare cu privire la acest imobil. Cât privește critica recurentei prin care se susține incidența în speță a dispozițiilor art. 494 din C. civ. de la 1864, și omisiunea instanței de apel de a cerceta calitatea acesteia de proprietar asupra construcției și prin raportare la regulile accesiunii imobiliare, Înalta Curte constată că aceasta nu a fost invocată în mod eficient prin motivele de apel (și reiterată în recurs). Formulând o astfel de critică, recurenta nesocotește regulile și principiile desfășurării judecății, ale cărei coordonate sunt fixate de ceea ce a făcut obiectul judecății în primă instanță, respectiv ceea ce a constituit obiect al criticilor în apel, cu excluderea, conform art. 478 alin. (3) C. proc. civ., a celor prin care s-a tins la schimbarea calității părților, a cauzei sau obiectului cererii de chemare în judecată, și a celor reprezentând pretenții noi. Ca atare, verificarea stării de fapt și a felului în care s-a realizat aplicarea legii de către prima instanță nu se puteau face în apel altfel decât prin raportare la cererea de chemare în judecată, la sentința pronunțată și la criticile îndreptate împotriva acesteia. Pretinzând ignorarea acestor elemente, pentru a prioritiza exercitarea rolului activ de către instanță, recurenta susține de fapt, într-o manieră neprocedurală, posibilitatea nesocotirii limitelor învestirii instanței, apreciind fără fundament legal că dispozițiile ce reglementează accesiunea imobiliară artificială ar opera de drept, nefiind necesară formularea unei cereri exprese în sensul constatării intervenirii acesteia. Astfel, apreciază recurenta că era suficientă indicarea, în fața primei instanțe, a faptului că atelierul de reparații se află situat pe terenul acesteia, pentru ca instanța, odată cu explicitarea pretențiilor în calea de atac, să se poată pronunța asupra acestei chestiuni. Or, rolul activ al instanței nu se poate exercita cu încălcarea principiilor desfășurării judecății, cu depășirea limitelor învestirii, conform art. 22 alin. (6) C. proc. civ., doar pentru a da satisfacție părții care pretinde că i s-a adus atingere unui drept subiectiv, în măsura în care aceasta nu a supus pretenția sa verificării jurisdicționale cu respectarea rigorilor procedurale. Față de acestea, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă nu putea pretinde instanței de apel și, pe cale de consecință, nici prezentei instanțe învestite cu soluționarea recursului, analiza incidenței în cauză a dispozițiilor art. 489 din vechiul C. civ., în condițiile în care acțiunea în revendicare formulată a fost grefată pe existența unui titlu de proprietate provenit de la autoarea (..) S.A., iar nicidecum pe existența unui titlu dobândit în baza accesiunii imobiliare. Drept urmare, cum cauza juridică a acțiunii nu poate fi schimbată în calea de atac, și văzând că instanța de apel a soluționat cauza cu respectarea limitelor devoluțiunii, Înalta Curte va respinge și acest motiv de recurs, ca nefondat. În ceea ce privește solicitarea de constatare a nulității absolute a celor două contracte de vânzare-cumpărare prin care pârâții au dobândit imobilul ce formează obiectul prezentei cauze, precum și cel prin care autoarea acestora a dobândit același imobil, față de nerespectarea art. 4 din Legea nr. 422/2001, aceasta a fost invocată prin întâmpinarea la recursul (recalificat ca fiind apel) declarat de pârâți. Interpelat fiind cu privire la acest aspect, cu ocazia dezbaterilor asupra apelurilor, reprezentantul reclamantei a arătat că nu tinde la declararea nulității contractelor de vânzare-cumpărare, ci aspectele invocate reprezintă o apărare prin care se dorește demonstrarea preferabilității titlului reclamantei în raport cu titlul pârâților, care ar fi fost dobândit cu nerespectarea dreptului de preemțiune al Statului român. Așadar, dând valență precizării părții în sensul că nulitatea nu a fost invocată ca o excepție, ci ca o apărare de fond, instanța nu avea obligația de a se pronunța în mod distinct asupra acestui aspect. Procedând la verificarea condițiilor de admisibilitate ale acțiunii în revendicare, așa cum s-a arătat anterior, curtea de apel a reținut lipsa dovedirii de către reclamantă a existenței unui titlu de proprietate asupra imobilului construcție revendicat, astfel încât condiția premisă pentru compararea titlurilor de proprietate, etapă în care urma a fi stabilit și care dintre titlurile părților este preferabil, nu s-a îndeplinit. Pe cale de consecință, nu se relevă o culpă a instanței de apel în sensul pretins de recurenta-reclamantă, lipsa referirii curții de apel cu privire la pretinsul viciu al titlului pârâților nemaiprezentând relevanță în contextul nedovedirii, cu prioritate, a existenței unui titlu valabil al celui ce a formulat acțiunea în revendicare, pretinzând că este proprietar. În fine, se mai critică de către recurenta-reclamantă și omisiunea instanței de a se pronunța pe motivul de apel referitor la nelegalitatea soluției primei instanțe de fond de respingere a petitului având ca obiect radierea notării suprapunerii imobilelor în cartea funciară. Or, potrivit art. 444 C. proc. civ., în situația în care instanța a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în același termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri. Astfel, văzând că legiuitorul a stabilit o cale specifică pentru situațiile în care o instanță nu se pronunță pe un petit al cererii, omisiunea instanței poate fi înlăturată doar prin procedura prevăzută de art. 442 C. proc. civ., iar nu în calea extraordinară de atac a recursului, sens în care această critică urmează a fi înlăturată de la analiză, fiind inadmisibilă invocarea ei pe calea de atac a recursului. Pentru toate considerentele expuse, și reținând că instanța de apel a prezentat argumentele care i-au format convingerea și a indicat cu claritate considerentele pentru care au fost respinse susținerile reclamantei, realizând o verificare judicioasă a acelor critici formulate prin motivele de apel, cu respectarea principiului devoluțiunii, urmează a respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă, ca nefondat. II.2. Examinând cu prioritate, în raport cu art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului declarat de recurenții-pârâți B. și C., invocată de intimata-reclamantă A. S.A. și intimatul-chemat în garanție Ministerul Economiei, Anteprenoriatului și Turismului, Înalta Curte constată următoarele: Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază acesta și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiași articol sancționează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate. Aceeași sancțiune intervine și în cazul în care criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum rezultă din cele statuate de art. 489 alin. (2) din același act normativ. A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat. Așadar, pe lângă cerința încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte reține că aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs. Deși pârâții și-au întemeiat motivele de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea nu pot fi incidente în speță, în condițiile în care nu se menționează normele de drept material care ar fi fost încălcate de curtea de apel. Astfel, în calea de atac a recursului, recurenții-pârâți au preluat ca atare, cererea depusă în apel, ce cuprinde nemulțumirile părților cu privire la sentința pronunțată de prima instanță de fond, prin invocarea unor aspecte de netemeinicie ale litigiului, care nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate a hotărârii atacate, astfel că nu pot conduce la examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile cazului concret dedus judecății. Astfel, s-a susținut că, în mod greșit, instanțele fondului au recunoscut dreptul de proprietate al reclamantei asupra terenului în suprafață de 612,37 mp, în condițiile în care din Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor eliberat de Ministerul Turismului, și anexele acestuia nu reiese acest aspect, ci faptul că (..) S.A. a deținut doar diferența de teren aferentă D.. În realitate, criticile, astfel cum au fost preluate din apel, se referă la modalitatea de interpretare a probatoriului administrat în fața instanțelor fondului. Or, excedează analizei ce poate fi realizată în faza procesuală a recursului susținerile care vizează modul de apreciere a probelor, instanțele de fond și de apel având plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea acestora. Totodată, evocarea dispozițiilor art. 563 C. civ. de către recurenți, neurmată de o critică concretă cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, nu poate complini obligația de motivare a căii de atac, care presupune dezvoltarea cazului de nelegalitate invocat, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs. În raport cu cele reținute, Înalta Curte constată că recurenta nu a făcut trimitere la raționamentul instanței de apel, și nici nu a indicat vreo normă de drept încălcată de curtea de apel, ce ar putea atrage, prin ipoteză, casarea deciziei recurate. Dată fiind prioritatea soluționării excepției nulității recursului, precum și efectele pe care aceasta le produce, celelalte aspecte subsumate prezentei căi de atac nu mai pot fi analizate, în conformitate cu dispozițiile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ. Pentru toate aceste considerente, făcând aplicarea art. 496 alin. (1) raportat la art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va constata nul recursul declarat de pârâții B. și C. împotriva deciziei civile nr. 32C din 03 februarie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă.