ÎCCJ, decizie (scj.ro #217648)

Conflict negativ de competență. Cerere de valoare redusă formulată de o persoană juridică străină împotriva unei alte persoane juridice străine cu sediu fiscal permanent în România. Competență teritorială

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Competența instanțelor judecătorești. Incidente procedurale privitoare la competența instanței

Index alfabetic: Conflict negativ

Cerere de valoare redusă

Compensații bănești

Contract de transport aerian

Persoană juridică străină

Competență teritorială alternativă

Instanța de la sediul secundar

C. proc. civ., art. 107 alin. (1), art. 109, art. 113 alin. (1) pct. 6, art. 116, art. 133 pct. 2, art. 135 alin. (4), art. 1028 alin. (2), art. 1072 alin. (1)

Regulamentul nr. 261/2004, art. 7 alin. (1) lit. b)

Legea nr. 227/2015, art. 8 alin. (1)

Potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 227/2015

-

Codul fiscal, „în înțelesul prezentului cod, sediul permanent este un loc prin care se desfășoară integral sau parțial activitatea unui nerezident, fie direct, fie printr-un agent dependent. (...)”, iar conform

art. 82 alin. (8), „În cazul contribuabililor nerezidenți care desfășoară activități pe teritoriul României prin unul sau mai multe sedii permanente, odată cu depunerea declarației de înregistrare fiscală, aceștia au obligația să indice sediul permanent desemnat potrivit dispozițiilor din Codul fiscal. În cazul înregistrării fiscale declarația de înregistrare fiscală se depune la organul fiscal în raza căruia se află sediul permanent ce urmează a fi desemnat”.

Așadar, pentru declararea unui sediu fiscal permanent în România este necesară desfășurarea unei activități pe teritoriul României de către persoana juridică nerezidentă, acest sediu permanent fiind responsabil pentru plata impozitului pe profit pentru profitul impozabil care este atribuibil acestuia.

În cazul unei cereri de valoare redusă introdusă de o persoană juridică străină împotriva unei societăți străine având naționalitatea unui stat membru al Uniunii Europene, care desfășoară activități impozabile pe teritoriul României prin intermediul sediului fiscal permanent, sunt incidente dispozițiile art. 109 C. proc. civ. care

reglementează un caz de competență teritorială alternativă, conferind reclamantei posibilitatea să introducă cererea de chemare în judecată și la instanța locului unde pârâta are un dezmembrământ fără personalitate juridică, respectiv sucursală, reprezentanță teritorială, agenție, punct de lucru, sau, în cazul persoanelor juridice nerezidente în Romania, un sediu fiscal permanent.

I.C.C.J., Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1153 din 23 mai 2024

Prin cererea de valoare redusă înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 6 București la 31.05.2021, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., obligarea acesteia la plata a 250 euro reprezentând despăgubiri pentru anulare zbor, cu dobândă legală și cheltuieli de judecată.

În motivare, a indicat faptul că zborul nr. x/22.02.2021, ce decola din aeroportul Guglielmo Marconi, Bologna cu destinația Aeroportul Oradea, a fost anulat, ceea ce a cauzat un prejudiciu pasagerului C., de la care reclamanta a preluat creanța. Pasagerul are dreptul la despăgubire conform legislației unionale în materie.

În drept, a indicat art. 1026 și urm. C. proc. civ., Regulamentul (CE) nr. 261/2004, decizia CJUE Sturgeon, C-402/07 și C-432/07.

La 01.07.2021, pârâta a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția necompetenței generale a instanțelor române, excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Sector 6 și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, solicitând respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată.

Prin sentința civilă nr. 6923/22.09.2021, pronunțată în dosarul nr. x/303/2021, Judecătoria Sectorului 6 București a admis excepția necompetenței generale a instanțelor din România, ridicată de pârâtă prin întâmpinare, a respins cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B., ca inadmisibilă, a luat act că pârâta nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că, în raport de dispozițiile art. 25 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 și ale art. 23 alin. (2) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000, astfel cum au fost interpretate de CJUE în cauza nr. C-322/14, luând în considerare și faptul că părțile au ales ca litigiile dintre ele să fie soluționate de instanțele competente din Irlanda, se impune admiterea excepției necompetenței generale absolute invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare, cererea nefiind de competența instanțelor din România.

Împotriva acestei soluții, reclamanta A. a formulat recurs, care a fost soluționat prin decizia nr. 74/2023 din 08.05.2023, pronunțată de Tribunalul București, Secția a V-a civilă, în sensul că s-a admis recursul, a fost casată sentința atacată și a fost trimisă cauza primei instanțe pentru continuarea judecății.

Pentru a pronunța această decizie, instanța a reținut că, în materie de competență devin aplicabile dispozițiile Regulamentului (CE) nr. 1215/2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, ca și drept comun în materia competenței instanțelor pentru soluționarea cererilor având ca obiect plata despăgubirilor de către operatorul de transport - în speță B.

Așadar, regula generală cu privire la competența internațională a instanțelor stabilită prin Regulamentul (CE) nr. 1215/2012 este aceea potrivit căreia, competența aparține instanțelor de la domiciliul/sediul pârâtului, conform art. 4 care instituie că persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru sunt acționate în justiție în fața instanțelor respectivului stat membru.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Judecătoriei Sector 6 București sub dosar nr. x/303/2021*.

Prin sentința civilă nr. 7061 din 09.11.2023, pronunțată de Judecătoria Sector 6 București, a fost admisă excepția necompetenței teritoriale, invocată de pârâtă, fiind declinată competența soluționării cauzei în favoarea Judecătoriei Oradea.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că, principalul instrument în această materie este Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială („Regulamentul UE”), care cuprinde dispoziții aplicabile cu prioritate față de reglementările naționale ale statelor membre.

În continuare, în ceea ce privește competența de soluționare a cauzei instanța a avut în vedere jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene care, în Cauza C-213/18, Adriano Guaitoli, împotriva EasyJet Airline Co. Ltd a statuat că, art. 7 pct. 1, art. 67 și art. 71 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012, precum și art. 33 din Convenția pentru unificarea anumitor norme referitoare la transportul aerian internațional, trebuie interpretate în sensul că instanța dintr-un stat membru sesizată cu o acțiune prin care se solicită atât satisfacerea drepturilor forfetare și uniformizate prevăzute de Regulamentul (CE) nr. 261/2004, cât și repararea unui prejudiciu suplimentar care intră în domeniul de aplicare al acestei convenții are obligația de a stabili competența ținând seama de art. 7 pct. 1 din Regulamentul nr. 1215/2012, pentru primul capăt de cerere, și de art. 33 din convenția menționată, pentru al doilea capăt de cerere.

Curtea de Justiție a precizat că norma de competență a instanței de la domiciliul pârâtului este completată, la art. 7 pct. 1 din Regulamentul nr. 1215/2012, printr-o normă de competență specială în materie contractuală care este justificată de existența unei legături strânse între contract și instanța chemată să se pronunțe asupra acestuia (a se vedea prin analogie Hotărârea din 03 mai 2007, Color Drack, C-386/05, EU:C:2007:262, pct. 22).

În aplicarea acestei norme, pârâtul poate de asemenea să fie acționat în justiție în fața instanței de la locul unde obligația care face obiectul cererii a fost sau urmează să fie executată, prezumându-se existența unei legături strânse între această instanță și acel contract (a se vedea prin analogie Hotărârea din 03 mai 2007, Color Drack, C-386/05, EU:C:2007:262, pct. 23).

În domeniul transporturilor aeriene, reiese din jurisprudența Curții că norma de competență specială în domeniul furnizării de servicii, prevăzută la art. 7 pct. 1 lit. b) a doua liniuță din Regulamentul nr. 1215/2012, desemnează ca fiind competentă să soluționeze o cerere de compensare întemeiată pe un contract de transport aerian de persoane, la alegerea reclamantului, instanța în circumscripția căreia se află locul de plecare sau locul de sosire a avionului, astfel cum aceste locuri sunt convenite în contractul de transport respectiv (a se vedea prin analogie Hotărârea din 09 iulie 2009, Rehder, C-204/08, EU:C:2009:439, pct. 43 și 47, precum și Hotărârea din 11 iulie 2018, Zürich Insurance și Metso Minerals, C-88/17, EU:C:2018:558, pct. 18).”

Or, singurele locuri care prezintă o legătură directă cu serviciile menționate, prestate în executarea obligațiilor legate de obiectul contractului, sunt locurile de plecare și de sosire a avionului, precizându-se că „locurile de plecare și de sosire” trebuie să fie înțelese ca fiind cele convenite în contractul de transport în cauză, încheiat cu o singură companie aeriană care este operatorul de transport efectiv.

Nu în ultimul rând, instanța atrage atenția asupra faptului că pârâta nu-și are sediul în România, ci în Irlanda, mai exact în (...) Dublin.

În ceea ce privește sediul permanent, a reținut că, potrivit art. 8 alin. (1) Cod fiscal, sediul permanent este un loc prin care se desfășoară integral sau parțial activitatea unui nerezident, fie direct, fie printr-un agent dependent. La definirea sediului permanent, se au în vedere comentariile de la art. 5 „Sediul permanent” din modelul convenției de evitare a dublei impuneri al Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică.

Așadar, sediul permanent, așa cum este definit la art. 8 alin. (1) Cod fiscal nu se confundă cu sediul persoanei juridice, determinant în stabilirea competenței fiind sediul principal al persoanei juridice; astfel, nu se poate aprecia că sediul permanent din municipiul București, Str. (...) poate constitui un reper în determinarea competenței teritoriale.

Așadar, a apreciat că devin incidente dispozițiile art. 7 pct. 1 lit. b) din Regulamentul nr. 1215/2002 în înțelesul dat de jurisprudența sus-citată.

În concluzie, instanța a reținut că, în cazul cererilor având ca obiect despăgubiri datorate pasagerilor în temeiul Regulamentului (CE) nr 261/2004 atunci când operatorul aerian nu are sediul pe teritoriul României și este introdusă de o societate specializată în recuperarea de creanță, competența în soluționare aparține instanței române, sesizată în temeiul art. 7 pct. 1 lit. b) din Regulamentul nr. 1215/2002, având în vedere faptul că în prezenta cauză locul de sosire a zborului este Aeroportul Oradea, astfel că Judecătoria Oradea este competentă să soluționeze prezentul litigiu.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Judecătoriei Oradea la 20.12.2023.

Prin sentința civilă nr. 1094/2024 din 08.03.2024, Judecătoria Oradea a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sector 6 București. Totodată, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a dispus trimiterea dosarului în vederea soluționării conflictului negativ de competență, Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca instanță superioară și comună.

Pentru a pronunța această soluție, a reținut, în esență, că, potrivit deciziei pronunțată în interesul legii nr. 31/2019, Înalta Curte a stabilit că, „în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 131 C. proc. civ., instanța învestită prin hotărârea de declinare a competenței poate invoca necompetența materială procesuală dacă instanța care și-a declinat competența în favoarea sa nu a invocat excepția de necompetență în termen legal, indiferent dacă această din urmă instanță se declarase sau nu competentă prin încheiere interlocutorie pronunțată potrivit art. 131 alin. (1) C. proc. civ.”.

Astfel, a reținut că Judecătoria Sectorului 6 a analizat competența și a stabilit că este necompetentă general prin sentința civilă nr. 6923/2021. Este adevărat că instanța s-a oprit la analiza competenței generale, dar excepția necompetenței a fost pusă în discuție sub toate aspectele, și a depășit termenul procesual pentru a efectua o nouă analiză, ulterior casării cu trimitere spre rejudecare.

Or, instanța ar fi trebuit să continue judecata cauzei, fiind decăzută din posibilitatea de a-și reanaliza competența.

Înalta Curte, sesizată conform art. 133 pct. 2 C. proc. civ., constatând că în cauză există un conflict negativ de competență, în sensul art. 135 C. proc. civ., ivit între cele două instanțe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece litigiul, va pronunța regulatorul de competență stabilind competența soluționării cauzei în favoarea Judecătoriei Sector 6 București, pentru următoarele considerente:

Obiectul litigiului cu privire la care s-a ivit conflictul negativ de competență vizează cererea de valoare redusă introdusă de reclamanta – A., persoană juridică de origine germană, împotriva pârâtei – B., societate străină având naționalitatea unui stat membru al Uniunii Europene, prin care se solicită obligarea acesteia din urmă la plata sumei de 250 euro, reprezentând compensație pentru anularea zborului x/22.02.2021 ce decola din aeroportul Guglielmo Marconi, Bologna cu destinația Aeroportul Oradea, conform art. 7 alin. (1) lit. b) din Regulamentul CE 261/2004.

Se reține că, prin întâmpinare, pârâta B. a invocat atât excepția necompetenței generale a instanțelor române, cât și excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Sectorului 6 București.

Prin sentința civilă nr. 6923/22.09.2021, pronunțată în dosarul nr. x/303/2021, Judecătoria Sectorului 6 București a admis excepția necompetenței generale a instanțelor din România, ridicată de pârâtă prin întâmpinare și a respins cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B., ca inadmisibilă.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta a formulat recurs, care a fost admis prin decizia nr. 74/2023 din 08.05.2023, pronunțată de Tribunalul București, Secția a V-a civilă, în sensul că, s-a admis recursul, a fost casată sentința atacată și a fost trimisă cauza primei instanțe pentru continuarea judecății.

Așadar, în primul rând, instanța supremă reține că, prin decizia instanței de recurs, pronunțată în cauză, s-a tranșat cu caracter definitiv aspectul privind competența generală a instanțelor române pentru soluționarea prezentei cauze, dosarul fiind trimis primei instanțe sesizate, în vederea continuării judecății.

În al doilea rând, se reține că obiectul recursului l-a constituit doar excepția de necompetență generală a instanțelor române, nu și excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Sectorului 6 București, asupra căreia prima instanță sesizată nu s-a pronunțat, în raport de consecințele admiterii excepției necompetenței generale a instanțelor române.

Prin urmare, primind dosarul pentru continuarea judecății, în mod judicios instanța a pus în discuție excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Sectorului 6, invocată în termen legal, prin întâmpinare.

În circumstanțele evocate, instanța competentă nu se determină potrivit Regulamentului (UE) nr. 1215/2012 ci se determină conform legii procesuale civile române, întrucât potrivit art. 1072 alin. (1) C. proc. civ., „Când instanțele române sunt competente potrivit dispozițiilor cărții de față, competența se determină conform regulilor din prezentul cod și, după caz, a celor prevăzute în legi speciale”.

Așa fiind, procedând la soluționarea conflictului negativ de competență, instanța supremă va verifica modul în care au fost respectate normele de competență de drept național.

Cu titlu preliminar, cum în cauză este în discuție excepția necompetenței teritoriale a instanței, instanța supremă reține că nu sunt aplicabile statuările din decizia pronunțată în interesul Legii nr. 31/2019, referitoare la posibilitatea invocării necompetenței materiale procesuale de către instanța învestită prin declinare.

Obiectul cauzei este reprezentat de o cerere de valoare redusă, în care competența teritorială urmează regulile dreptului comun, astfel cum dispune art. 1028 alin. (2) C. proc. civ.

Din punct de vedere teritorial, dispozițiile art. 107 alin. (1) C. proc. civ. dispun în sensul că cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel.

În cauză, pârâta B. are un sediu fiscal permanent în București, Str. (...), având atribuit codul de identificare fiscală nr. x/23.02.2016 (conform datelor de pe site-ul Ministerului Finanțelor).

Potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 227/2015 – Codul fiscal, „în înțelesul prezentului cod, sediul permanent este un loc prin care se desfășoară integral sau parțial activitatea unui nerezident, fie direct, fie printr-un agent dependent. La definirea sediului permanent se au în vedere comentariile de la art. 5 „Sediul permanent” din modelul convenției de evitare a dublei impuneri al Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică”.

De asemenea, art. 5 din Convenția Model cu privire la impozitele pe venit și impozitele pe capital definește sediul permanent ca fiind „un loc fix de afaceri prin intermediul căruia activitatea economică a unei întreprinderi se desfășoară integral sau parțial” și „include deosebi: a) un loc de conducere; b) o sucursala; c) un birou (...)”.

Potrivit art. 82 alin. (8) Codul fiscal, „În cazul contribuabililor nerezidenți care desfășoară activități pe teritoriul României prin unul sau mai multe sedii permanente, odată cu depunerea declarației de înregistrare fiscală, aceștia au obligația să indice sediul permanent desemnat potrivit dispozițiilor din Codul fiscal. În cazul înregistrării fiscale declarația de înregistrare fiscală se depune la organul fiscal în raza căruia se află sediul permanent ce urmează a fi desemnat”.

Așadar, pentru declararea unui sediu fiscal permanent în România, este necesară desfășurarea unei activități pe teritoriul României de către persoana juridică nerezidentă. Acest sediu permanent este responsabil pentru plata impozitului pe profit pentru profitul impozabil care este atribuibil acestuia.

Per a contrario, dacă nu ar fi desfășurat activitate în România, nu era necesară declararea unui sediu fiscal permanent pe teritoriul acestui stat.

Pornind de la aceste considerente teoretice, rezultă că B., societate cu sediul social în Irlanda, desfășoară activități impozabile pe teritoriul României prin intermediul sediului fiscal permanent.

Potrivit art. 109 C. proc. civ., „cererea de chemare în judecată împotriva unei persoane juridice de drept privat se poate face și la instanța locului unde ea are un dezmembrământ fără personalitate juridică, pentru obligațiile ce urmează a fi executate în acel loc sau care izvorăsc din acte încheiate prin reprezentantul dezmembrământului ori din fapte săvârșite de acesta”.

Aceasta prevedere legală reglementează un caz de competență alternativă, conferind reclamantei posibilitatea să introducă cererea de chemare în judecată și la instanța locului unde pârâta are un dezmembrământ fără personalitate juridică, respectiv sucursală, reprezentanță teritorială, agenție, punct de lucru, sau, în cazul persoanelor juridice nerezidente în Romania, un sediu fiscal permanent.

Pe de altă parte, întrucât cererea derivă dintr-un contract de transport este atrasă incidența dispozițiilor art. 113 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit căruia, pentru cererile ce izvorăsc dintr-un contract de transport, în afară de instanțele prevăzute la art. 107-112 din același cod, mai este competentă instanța locului de plecare sau de sosire. Din această perspectivă, este adevărat că Judecătoria Oradea ar fi putut fi competentă să judece litigiul.

Cu toate acestea, Înalta Curte constată că, prin depunerea cererii de chemare în judecată la Judecătoria Sectorului 6, potrivit dispozițiilor art. 116 C. proc. civ., reclamanta și-a exercitat dreptul de a alege între mai multe instanțe deopotrivă competente, stabilindu-se competența teritorială în favoarea instanței de la sediul dezmembrământului.

Față de considerentele anterior expuse și văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 6 București.