ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2395/2023

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2020 la data de 27.01.2020 reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a formulat contestație împotriva Deciziei nr. 22203/08.01.2020 emise de Fondul de Garantare a Asiguraților. A solicitat anularea contestației și obligarea intimatei la achitarea către reclamantă a sumei de 173.419 RON, reprezentând daune morale în cuantum de 170.000 RON, daune materiale în cuantum de 919 RON, onorarii avocat 1.500 respectiv 1.000 RON.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 144 din 9 februarie 2021 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a respins acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca nefondată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței menționate la pct. 2 a formulat recurs reclamanta criticând-o pentru motive de nelegalitate, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. A susținut recurenta – reclamantă că instanța de fond a interpretat greșit dispozițiile art. 14 din Legea nr. 213/2015, în condițiile în care nu se prevede nicio sancțiune față de nerespectarea termenului de 90 de zile prevăzut în cuprinsul acestora. În plus, articolul 16 al legii prevede un termen de 10 zile pentru depunerea unor înscrisuri obligatorii. În mod greșit curtea de apel a apreciat că menționarea altei societăți de asigurare în cuprinsul deciziei contestate reprezintă doar o eroare materială, în aceste condiții actul atacat referindu-se la o altă societate și la un alt drept de creanță. Raportat la această neregulă, s-a arătat că se poate trece peste termenul de 90 de zile, cu atât mai mult cu cât nu se prevede nicio sancțiune expresă pentru nerespectarea acestuia. S-a mai solicitat prin motivele de recurs să se aibă în vedere că la data accidentului reclamanta era minoră, iar despăgubirile au fost acordate pentru suferințele provocate în urma acestuia. S-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și admiterea acțiunii.

Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a depus întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Invocându-se dispozițiile art. 14 alin. (1) teza I din Legea nr. 213/2015, s-a arătat că cererea de plată a fost depusă cu depășirea termenului de 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță.

Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru următoarele considerente: Argumente de fapt și de drept relevante Prealabil analizei fondului cauzei, Înalta Curte constată, raportat la cerințele instituite la art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., că, la o analiză a motivelor de reformare a sentinței atacate din perspectiva normelor de drept material incidente în soluționarea litigiului, recurenta-pârâtă a formulat critici asupra sentinței pronunțate de prima instanță, ce pot fi încadrate în cazul de casare reglementat de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., excepția nulității recursului fiind nefondată. Prin cererea de plată depusă la Fondul de Garantare a Asiguraților și înregistrată sub nr. x/08-01-2020 reclamanta a solicitat plata din disponibilitățile Fondului a sumei de 173.419 RON, reprezentând daune morale în cuantum de 170.000 RON, daune materiale în cuantum de 919 RON, onorarii avocat 1500 respectiv 1000 RON. În fapt, prin sentința penală nr. 389/26.04.2018 a Judecătoriei Slatina și decizia penală nr. 1735 din 11.12.2018 a Curții de Apel Craiova, ambele pronunțate în dosar penal nr. x/2017, s-a dispus obligarea părții responsabile civilmente S.C. B. S.A., prin lichidator judiciar C. la plata către reclamanta A. a sumei de 173.419 RON, reprezentând daune morale în cuantum de 170.000 RON, daune materiale în cuantum de 919 RON, onorarii avocat 1.500 respectiv 1.000 RON. În cadrul procedurii administrative necontencioase, F.G.A a analizat cererea de plată a reclamantei înregistrată cu nr. x/2020, iar Comisia Specială a dispus respingerea integrală a cererii de plată ca tardiv formulată. În drept, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015: "În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. (…)." Potrivit art. 20 alin. (1) din Norma A.S.F. nr. 16/2015 emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară: "Pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr.

Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări. Cererea de plată se adresează Fondului și se depune la sediul acestuia, direct sau prin poștă, cu scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, prin poșta electronică ori prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului și confirmarea primirii acestuia. Cererea de plată se poate depune și la mandatarii desemnați de către Fond în acest scop. (…)." În ceea ce privește motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile formulate de recurentă circumscrise dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. privind modul în care instanța de fond a interpretat/aplicat greșit dispozițiile legale privind data nașterii dreptului de creanță și greșita reținere a dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 215/2015 și art. 20 alin. (1) din Norma A.S.F. nr. 16/2015. Înalta Curte reține că deschiderea procedurii de faliment a societății B. S.A. s-a făcut prin încheierea pronunțată la data de 03.12.2015 în dosarul x/2015 de Tribunalul București – secția a VII-a Civilă, devenind definitivă la data de 28.04.2016. Totodată, astfel cum a reținut instanța de fond hotărârea judecătorească în temeiul căreia reclamanta solicită plata despăgubirilor a rămas definitivă la data de 11.12.2018, iar termenul legal de 90 de zile calculat de la acest moment s-a implinit la data de 11.03.2019. Văzând textele legale mai sus redate, rezultă că, pentru a se putea naște pentru pârâtul F.G.A. obligația de plată a unei creanțe de asigurări, în primul rând, persoana care pretinde că este titulara unei astfel de creanțe de asigurare are obligația formulării unei cereri de plată adresate Fondului într-un termen de decădere de 90 de zile, care începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Așadar, legiuitorul a fixat expres două momente obiective ca dată de început pentru curgerea acestui termen de decădere: fie data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment (în acest caz dreptul de creanță fiind născut anterior), fie data nașterii dreptului de creanță, când acesta s-a născut ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Instanța de control judiciar reține, în acord cu opinia judecătorului fondului, că cererea de plată înregistrată la FGA la data de 4.09.2019, a fost depusă după împlinirea termenului de 90 de zile, calculat de la data rămânerii definitive a hotărârii penale, respectiv 11.03.2019, acceptând că doar de la acest moment recurenta – reclamantă ar fi cunoscut întinderea prejudiciului. Împrejurarea că prin decizia atacată s-a indicat societatea de asigurare S.C. D. S.A. a fost corect apreciată de prima instanță, care a analizat în temeiul art. 8 din Legea nr. 554/2004 prin prisma temeiului juridic reținut de autoritatea pârâtă, materialul probator administrat. Eroarea autorității pârâte nu poate constitui vreo cauză de întrerupere sau de suspendare a termenului de decădere, câtă vreme cererea formulată de recurenta – reclamantă a fost corect analizată de instanța de fond și soluționată în raport cu prevederile art. 14 din Legea nr. 215/2015 și art. 20 alin. (1) din Norma A.S.F. nr. 16/2015. Legea nr. 213/2015 a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 550 din 24 iulie 2015, iar Norma ASF nr. 16/2015 a fost publicată în Monitorul Oficial României, Partea I, nr. 667 din 2 septembrie 2015, ambele acte normative fiind accesibile oricărei persoane interesate și previzibile prin prisma clarității textelor menționate anterior. Totodată, având în vedere art. 13 alin. (2) din Legea 213/2015 coroborat cu art. 17 alin. (2) și (3) din Norma ASF nr. 16/2015, este necontestat că Fondul a publicat pe site-ul său informații referitoare la demersurile necesare pentru obținerea de la Fond, de către creditorii de asigurări, a despăgubirilor/indemnizațiilor, informații ce cuprind date referitoare la Fond, cadrul legal aplicabil, condițiile și modalitățile de efectuare a plăților, date referitoare la documentele, condițiile și formalitățile ce trebuie îndeplinite pentru încasarea despăgubirii/indemnizației. Termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 și art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 este un termen de decădere, fiind reglementat de legiuitor pentru exercitarea unui drept subiectiv. Scopul instituirii de către legiuitor, prin dispoziția art. 14 alin. (1) din Legea 213/2015, a termenului de decădere de 90 de zile, este acela de a sancționa creditorii de asigurare care rămân în pasivitate în mod culpabil, în sensul că nu înțeleg să formuleze o cerere de plată în acest interval de timp. În ceea ce privește dispozițiile art. 16 din Legea nr. 213/2015, care, în opinia recurentei – reclamante ar dovedi împrejurarea că nu este prevăzută o sancțiune pentru nerespectarea termenului de 90 de zile, Înalta Curte reține că acestea privesc norme de procedură, care trebuie interpretate sistematic, iar nu trunchiat cum propune recurenta – reclamantă, dispozițiile făcând referire la derularea procedurii administrative ulterior sesizării autorității pârâte în termenul și în condițiile prevăzute de lege. Prin urmare, reținând că sentința atacată a fost pronunțată cu respectarea prevederilor art. 14 din Legea nr. 213/2015 și ale art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, Înalta Curte constată că motivele de recurs formulate nu pot conduce la casarea acesteia 6. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.