ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2129/2023

Ședința publică din data de 27 aprilie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 17.12.2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.A. a arătat că înțelege să conteste Decizia nr. 25174 din data de 25.11.2020, emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând instanței să dispună anularea în parte a deciziei contestate și obligarea pârâtului la plata sumei de 1997,94 RON reprezentând penalități de întârziere și a sumei de 1104,81 RON reprezentând cheltuieli de judecată stabilite prin sentința civilă nr. 11329/09.09.2015, pronunțată de Judecătoria sectorului 3 în dosarul nr. x/2015, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată generate de soluționarea prezentului litigiu.

În motivarea cererii reclamanta a susținut că ulterior pronunțării Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a inițiat procedura reanalizării cererilor de plată formulate de societățile de asigurare care au fost inițial respinse cu motivarea depășirii plafonului de 450.000 RON, prevăzut la art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, de această dată admițând doar în parte cererile de plată, în sensul că a respins acea componentă a creanței de asigurări reprezentată de penalitățile de întârziere generate de nerespectarea termenelor legale.

Prin sentința nr. 848 din 2 iunie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins contestația formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca fiind neîntemeiată.

Împotriva sentinței nr. 848 din 2 iunie 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.A., criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.. A solicitat admiterea recursului, casarea în tot a sentinței recurate și rejudecarea cauzei cu consecința admiterii contestației depuse împotriva Deciziei nr. 25174/25.11.2020 emise de Fondul de Garantare a Asiguraților și a obligării pârâtului la plata sumei de 1997,94 RON reprezentând penalități de întârziere și a sumei de 1104,81 RON reprezentând cheltuieli de judecată stabilite prin sentința civilă nr. 11329/09.09.2015, pronunțată de Judecătoria sectorului 3 în dosarul nr. x/2015, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată generate de soluționarea prezentului litigiu.

În dezvoltarea recursului a susținut, în contextul expunerii pe scurt a argumentelor reținute de prima instanță în fundamentarea soluției pronunțate, că sentința de fond a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material aplicabile în speță, considerând, de asemenea, că motivarea instanței de fond este nelegală și netemeinică și nu ține cont de normele legale aplicabile. Astfel, a arătat că penalitățile de întârziere aferente despăgubirii din asigurări reprezintă creanțe din asigurări în sensul Normei nr. 23/2014 și al Legii nr. 213/2015, și a subliniat că dispozițiile Normei amintite reprezintă conținutul contractului de asigurare.

În sprijinul opiniei conform căreia penalitățile de întârziere aferente despăgubirii din asigurări reprezintă creanțe din asigurări în sensul Legii nr. 213/2015, a evocat Decizia nr. 29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, redând considerentele de la paragraful nr. 124, prin care pretinde că s-a reținut faptul că penalitățile de întârziere fac parte din categoria creanțelor de asigurări; precum și Decizia nr. 86/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, evidențiind în acest sens considerentele de la paragraful nr. 59 potrivit cărora: "Dreptul de a solicita daune-interese moratorii reprezintă un accesoriu al creanței, ce se transmite în patrimoniul asigurătorului de bunuri prin efectul subrogației".

Raportat la considerentele relevante evidențiate, a afirmat că penalitățile de întârziere reprezintă un accesoriu al despăgubirii și urmează soarta creanței principale, respectiv despăgubirea din asigurarea RCA, care face obiectul garantării de către FGA.

A reiterat faptul că penalitățile de întârziere rezultă din contractul de asigurare RCA, fiind prevăzute chiar prin normele ce reglementează contractul de asigurare RCA, Ordinul CSA nr. 14/2011 și Norma nr. 23/2014, concluzionând în sensul că acestea au natură contractuală, fiind izvorâtă din contract nu doar obligația principală, ci și obligația de plată a accesoriilor. Ca atare, având în vedere că, atât penalitățile de întârziere, cât și cheltuielile de judecată sunt reglementate în capitolul destinat conținutului contractului de asigurare, a apreciat că acestea au acoperire și că sunt izvorâte din contractul de asigurare RCA.

Pe de altă parte, a susținut că Fondul de Garantare a Asiguraților poate recupera penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată în cadrul procedurii falimentului, Legea nr. 213/2015 prevăzând, prin derogare de la art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, că "Fondul de Garantare a Asiguraților poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi și/sau cheltuieli de judecată pe care acesta le-a achitat din resursele sale", sub acest aspect invocând și art. 18 din Legea nr. 213/2015, ale cărui dispoziții le-a citat în cuprinsul cererii de recurs.

În plus, posibilitatea creditorului de a solicita recuperarea penalităților de întârziere și a cheltuielilor de judecată în cadrul procedurii falimentului nu este de natură să excludă posibilitatea recuperării acestora de la Fondul de Garantare a Asiguraților, astfel cum prevede art. 17 din Legea nr. 213/2015, Decizia nr. 29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept confirmând acest aspect.

Pentru motivele arătate, a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Prin întâmpinarea înregistrată la data de 11.05.2022, intimatul-pârât a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii de fond ca temeinică și legală. În esență, a susținut că penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată stabilite prin hotărârea indicată nu constituie creanțe de asigurări și nu sunt izvorâte din contractul de asigurare, că Fondul nu preia patrimoniul asigurătorilor, iar Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 29/2020 nu este aplicabilă în speță.

II. Soluția Înaltei Curți asupra recursului

Analizând sentința recurată prin prisma criticilor invocate de recurenta-reclamantă și a apărărilor formulate prin întâmpinare de intimatul-pârât, raportat la dispozițiile legale aplicabile în materie, Înalta Curte constată că recursul reclamantei este nefondat și îl va respinge pentru considerentele ce succed.

În fapt, se reține că prin Decizia nr. 25174/25.11.2020 Fondul de Garantare a Asiguraților a admis cererea de plată a reclamantei A. S.A. pentru suma de 6961 RON reprezentând despăgubiri și a respins plata sumei de 3102,75 RON, formată din suma de 1997,94 RON reprezentând penalități de 0,1% pe zi de întârziere calculate conform sentinței civile nr. 11329/09.09.2015, la care a fost adăugată suma de 1104,81 RON reprezentând cheltuieli de judecată, considerând că aceste sume nu izvorăsc dintr-un contract de asigurare și, ca urmare, că nu reprezintă creanțe de asigurări și nu pot fi achitate din disponibilitățile Fondului.

Apreciind că raționamentul Fondului de Garantare a Asiguraților nu este corect și că decizia de respingere a sumelor solicitate cu titlu de penalități de întârziere și cheltuieli de judecată este nelegală, reclamanta A. S.A. a învestit instanța de contencios administrativ cu o contestație formulată împotriva acestui act.

Prima instanță a respins acțiunea reclamantei, găsind neîntemeiate toate susținerile formulate în cadrul contestației împotriva Deciziei nr. 25174/25.11.2020, reținând astfel că întreaga apărare a acesteia se bazează pe o interpretare greșită a dispozițiilor Legii nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților și a celor cuprinse în Norma A.S.F. nr. 24/2019 de aplicare a legii menționate.

Partea reclamantă a criticat sentința de fond, invocând în primul rând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Potrivit textului de lege invocat: "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

În speță, deși recurenta-reclamantă și-a întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., din dezvoltarea argumentelor expuse în cuprinsul acesteia rezultă că nu a arătat concret, punctual, motivele pe care hotărârea de fond ar fi trebuit să se întemeieze, motivele contradictorii sau străine de natura cauzei pe care pretinde că le cuprinde, limitându-se să arate că motivarea instanței de fond este nelegală și netemeinică și nu ține cont de normele legale aplicabile, fără să precizeze care dintre ipotezele ce vizează, așa cum s-a precizat, nemotivarea hotărârii, este incidentă în cauză.

În condițiile în care recurenta a invocat exclusiv formal motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., neformulând argumente de ordin critic care să se circumscrie acestor dispoziții legale, instanța de recurs se află în imposibilitate de a efectua un control de legalitate a sentinței recurate din această perspectivă, nemulțumirea părții cu privire la soluția adoptată de prima instanță și simpla indicare a acestui temei legal neputând echivala cu motivarea cererii de recurs sub acest aspect.

Drept urmare, Înalta Curte reține că motivul de casare invocat, astfel cum este reglementat la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu poate fi reținut în cauză.

Analizând sentința atacată prin raportare la cel de-al doilea motiv de casare invocat, astfel cum este reglementat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nici acest motiv de nelegalitate nu este incident în cauză, criticile formulate de parte din această perspectivă fiind, de asemenea, nefondate.

Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauză aceste motive nu sunt incidente, după cum se va demonstra în considerentele expuse în continuare.

În cadrul criticilor subsumate motivului de nelegalitate precizat, recurenta a susținut că sentința atacată a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material aplicabile speței, indicând în acest sens prevederile Normei A.S.F. nr. 23/2014 și pe cele ale Legii nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților.

În esență, chestiunea supusă analizei și asupra căreia părțile au opinii contrare, vizează penalitățile de întârziere aferente despăgubirii din asigurări, precum și cheltuielile de judecată, și se referă la faptul că acestea reprezintă sau nu creanțe din asigurări în sensul Normei nr. 23/2014 și al Legii nr. 213/2015 și dacă sunt sau nu izvorâte din contractul de asigurare.

În opinia recurentei-reclamante, penalitățile de întârziere aferente despăgubirii din asigurări reprezintă creanțe din asigurări, în sensul Normei nr. 23/2014 și al Legii nr. 213/2015, rezultând în mod expres din contractul de asigurare RCA.

În schimb, intimatul-pârât a solicitat să se constate că penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată generate de litigiul soluționat cu sentința civilă evocată, nu își au sursa într-un contract de asigurare, astfel că nu reprezintă creanțe de asigurări, neputând fi achitate din disponibilitățile Fondului. Totodată, a considerat că aceste penalități au fost gândite ca daune moratorii, iar dispozițiile legale ce reglementează plata acestor penalități se aplică doar societăților de asigurare, nu și Fondului de Garantare a Asiguraților.

Prin urmare, obligația de plată a penalităților de întârziere și a cheltuielilor de judecată nu se naște în sarcina asiguratului deoarece nu este o obligație preluată prin antrenarea răspunderii civile contractuale sau legale a societății de asigurare pentru prejudiciul de care răspunde asiguratul, fiind prevăzută în sarcina asigurătorului atunci când nu-și îndeplinește la timp obligațiile sau nu le îndeplinește în mod corespunzător.

Prima instanță a validat raționamentul intimatului-pârât, reținând, în esență, că pretențiile reclamantei solicitate sub forma penalităților de întârziere și a cheltuielilor de judecată nu au un suport legal, din interpretarea întregului cadru normativ aplicabil în speță rezultând că sumele solicitate nu sunt incluse în sfera creanței de asigurare, deoarece noțiunea de "creanțe ale creditorilor de asigurări" nu poate fi echivalată cu cea de "creanțe de asigurări" în sensul Legii nr. 213/2015, prima categorie incluzând-o pe cea de-a doua.

Contrar susținerilor recurentei, instanța de control judiciar constată că prima instanță a pronunțat hotărârea cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor legale incidente în materie raportat la situația de fapt reținută, soluție pe care o va menține ca atare.

Relativ la motivul de respingere a cererii de plată, Înalta Curte reține că în art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanțele de asigurări sunt definite ca fiind "creanțele creditorilor de asigurări ce rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de Garantare a Asiguraților, precum și primele datorate de societatea de asigurare sau reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului".

La art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 se dă creanței de asigurare aceeași definiție: "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

Față de aceste dispoziții legale, Înalta Curte reține că penalitățile de întârziere aferente daunelor materiale nu reprezintă creanțe de asigurări în înțelesul dat de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, deoarece, pe de o parte, prin hotărârile judecătorești nu se instituie obligația de plată în sarcina Fondului, ci în sarcina asigurătorului în faliment, iar, pe de altă parte, acestea trebuie să fie achitate de FGA doar în măsura în care constituie creanțe de asigurări.

Din interpretarea acestor norme ce reglementează noțiunea de creanță de asigurări rezultă în mod clar că legiuitorul a înțeles să prevadă aceste definiții pentru a o circumscrie ipotezei speciale a falimentului unui asigurător, similar art. 5 din Legea nr. 85/2014, situația astfel reglementată aplicându-se cu prioritate.

De asemenea, potrivit art. 268 pct. 1 lit. g) din Directiva 2009/138/CE, creanța de asigurare reprezintă orice sumă care este datorată de către întreprinderea de asigurare unor asigurați, deținători de polițe de asigurare, beneficiari sau oricărei părți vătămate având drept direct de acțiune împotriva întreprinderii de asigurare și care rezultă dintr-un contract de asigurare sau din orice operațiune prevăzută la art. 2 alin. (3) lit. b) și c) din activitatea de asigurare directă, inclusiv o sumă rezervată pentru persoanele respective, în cazul în care unele elemente ale datoriei nu sunt încă cunoscute.

În plus, art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilește rolul Fondului, prevăzând că acesta: "Garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilitățile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanțele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

Pe de altă parte, prevederile art. 2214 din C. civ. stabilesc că " În cazul asigurării de bunuri asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite", din interpretarea acestora rezultând că despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

Așadar, scopul pentru care a fost constituit Fondul de Garantare a Asiguraților este acela de a plăti despăgubirile în cazul falimentului unui asigurător, neexistând un suport legal pentru a se considera că temeiul răspunderii Fondului îl constituie contractul de asigurare, pentru a fi incidente textele de lege aplicabile societăților de asigurare și, implicit, pentru a putea fi obligat și la plata penalităților de întârziere, a dobânzilor legale sau a cheltuielilor de judecată.

Dimpotrivă, din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015 rezultă că temeiul răspunderii Fondului nu îl constituie contractul de asigurare, ci, tocmai dispozițiile actului normativ menționat, acesta fiind ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor sau despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale daunelor interese moratorii, penalităților sau cheltuielilor de judecată, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent.

Această concluzie este întărită de prevederile art. 1535 din C. civ., conform cărora: "În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu", sancțiunile în discuție constând în penalități de întârziere aplicabile asigurătorului pentru neplata la termen a unei despăgubiri.

Or, având în vedere că Fondul de Garantare a Asiguraților nu este continuatorul B. S.A., nu-i poate fi imputată culpa asigurătorului pentru plata cu întârziere a despăgubirilor, criticile formulate de recurenta-reclamantă din această perspectivă și invocarea în acest sens a considerentelor cuprinse la pct. 59 al Deciziei nr. 86/2017 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, fiind, ca atare, nefondate.

Susținerea recurentei potrivit căreia posibilitatea creditorului de a solicita recuperarea penalităților și cheltuielilor de judecată în cadrul procedurii falimentului nu este de natură să excludă posibilitatea recuperării acestora de la FGA nu poate fi primită.

Raportul de drept civil existent între recurenta-reclamantă și asigurătorul aflat în faliment produce efecte numai între aceste părți, conform art. 1280 C. civ., iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condițiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului, respectiv Legea nr. 213/2015, care a abrogat Legea nr. 136/1995. Altfel spus, activitatea Fondului este prevăzută prin Legea de organizare nr. 213/2015, respectiv Norma ASF nr. 16/2015, nefiindu-i aplicabile normele care se aplicau societăților de asigurare, respectiv cele referitoare la penalitățile de întârziere, întrucât acestea nu se referă la modalități de determinare a întinderii despăgubirii conform art. 16 din Norma A.S.F. nr. 16/2015, nici Legea nr. 213/2015 și nici Norma menționată neprevăzând posibilitatea obligării Fondului la plata penalităților de întârziere în situația în care asigurătorul nu și-a îndeplinit obligațiile.

Așa cum s-a arătat, Fondul de Garantare a Asiguraților plătește din disponibilitățile sale, în cazul falimentului unui asigurător, doar creanțele de asigurări în sensul art. 1 alin. (3) și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea 213/2015, respectiv sumele achitate creditorilor de asigurări reprezentând despăgubiri sau indemnizații, precum și primele datorate de asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare. Așadar, fiind norme cu caracter special, aceste dispoziții legale se aplică cu prioritate.

Totodată, Înalta Curte reține că procedura derulată de Fondul de Garantare a Asiguraților în temeiul Legii nr. 213/2015 este diferită de procedura falimentului asigurătorului, derulată de lichidatorul judiciar sub supravegherea judecătorului sindic, conform Legii nr. 85/2014. Astfel, cea dintâi procedură are natură administrativă, scopul desfășurării sale fiind acela de a proteja creditorii de asigurări de consecințele falimentului asigurătorului și de garantare a plății despăgubirilor cuvenite acestora, Fondul urmând să achite creanțele de asigurări în condițiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, după parcurgerea procedurii prevăzute de Norma ASF nr. 16/2015.

Pe de altă parte, procedura falimentului asigurătorului are natură judiciară și se desfășoară conform procedurii reglementate prin Legea nr. 85/2014, în interesul tuturor creditorilor debitorului falit, inclusiv al creditorilor de asigurări pentru sumele ce excedează plafonului stabilit prin Legea nr. 213/2015, precum și al creditorilor ale căror creanțe, deși derivate dintr-un contract de asigurare, nu au natura creanțelor de asigurări.

În concluzie, evaluarea creanței de către Fondul de Garantare a Asiguraților, prin prisma condițiilor prevăzute în Legea nr. 213/2015, respectiv natura de creanță de asigurare și cuantumul prevăzut la art. 15 alin. (1) din lege, reprezintă chestiuni distincte de evaluarea realizată de către lichidatorul judiciar.

Cât privește invocarea de către recurentă a Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, mai exact a considerentelor de la pct. 124, instanța de control judiciar reține, în acord cu judecătorul fondului, că aceasta nu este aplicabilă în cauză, întrucât nu a stabilit că penalitățile de întârziere reprezintă creanțe de asigurări în sensul Legii nr. 213/2015, ci, doar a constatat că în cuprinsul definiției date noțiunii de creanță de asigurare legiuitorul a folosit, inițial, termenul la plural, respectiv "creanțele creditorilor de asigurări", întrucât a înțeles să includă în această categorie daunele materiale, daunele morale sau penalitățile, iar, ulterior, a indicat în mod clar elementul care unește aceste creanțe și impune a fi tratate ca fiind una singură, anume contractul de asigurare, ipoteză care, așa cum s-a precizat, nu se verifică în speță, temeiul răspunderii pârâtului nefiind reprezentat de contractul de asigurare, ci de Legea nr. 213/2015. De altfel, referirea la termenul "penalități" din cuprinsul considerentelor acestei decizii nu poate fi privită în afara restului considerentelor, din cuprinsul cărora rezultă că sunt creanțe ale creditorilor de asigurări acelea care rezultă din contractul de asigurare.

Pe de altă parte, este de observat că legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, astfel că reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată solicitate nefiind, prin urmare, incluse în sfera creanței de asigurare, pentru ca pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că nu a fost demonstrată nelegalitatea Deciziei nr. 25174/25.11.2020 emise de Fondul de Garantare a Asiguraților, prima instanță apreciind în mod corect că sumele solicitate cu titlu de penalități de întârziere și cheltuieli de judecată, generate de pronunțarea sentinței nr. 11329 din 09.09.2015 a Judecătoriei sectorului 3, nu reprezintă creanțe de asigurări pentru a fi obligat Fondul la plata acestora. În plus, temeiul răspunderii pârâtului nu îl constituie contractul de asigurare, ci prevederile Legii nr. 213/2015, astfel că argumentele expuse de recurenta-reclamantă în calea de atac a recursului nu sunt în măsură să atragă casarea hotărârii atacate, aceasta fiind motivată cu respectarea rigorilor prevăzute de lege și dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept material incidente în materie.

Referitor la solicitarea din cererea de recurs a recurentei-reclamante privind acordarea cheltuielilor de judecată generate de soluționarea prezentului litigiu, Înalta Curte reține, pe de o parte, că partea nu a depus dovezi ale efectuării acestora, nu a indicat cuantumul cheltuielilor și nu a precizat în ce constau, în conformitate cu art. 451 alin. (1) din C. proc. civ., iar, pe de altă parte, că raportat la modalitatea de soluționare a recursului, care urmează a fi respins ca nefondat, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 453 alin. (1) din același act normativ pentru acordarea cheltuielilor de judecată solicitate, întrucât recurenta-reclamantă este partea care a pierdut procesul.

Pentru considerentele expuse la pct. II.1. al acestei decizii, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) din același Cod, raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantă și va menține sentința de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței nr. 848 din 2 iunie 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 27 aprilie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.