Decizia nr. 2087/2023 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 1286/2021 a Curții de Apel București

Anularea în parte a deciziei contestate ca fiind netemeinică și nelegală.

Obligarea intimatei FGA la plata sumelor de 9.433,41 RON reprezentând penalități de întârziere și 1097,36 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Obligarea intimatei FGA la plata cheltuielilor de judecată generate de soluționarea prezentului litigiu. 1.2. Hotărârea primei instanțe. Prin sentința civilă nr. 1286 din 28 septembrie 2021, Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată. 1.3. Cererea de recurs. Împotriva sentinței civile nr. 1286 din 28 septembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.A., invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că, hotărârea recurată a fost pronunțată cu nesocotirea dezlegărilor date prin Decizia ÎCCJ nr. 29/2020. Valorificând dezlegările date prin considerentele de la pct. (124) – (127) din Decizia nr. 29/2020, se poate observa că enumerarea făcută în teza a doua a textului este una pur exemplicativă, și că reprezintă creanțe de asigurare orice sume datorate creditorilor de asigurare în baza unui contract de asigurare. Pct. (124) din Decizia nr. 29/2020 privește următorul aspect: "Nu este lipsit de relevanță faptul că în cuprinsul definiției date acestei noțiuni legiuitorul folosește, inițial, termenul la plural - "creanțe de asigurări" - tocmai pentru că aceste creanțe pot reprezenta daune materiale, daune morale, penalități, însă ulterior indică clar elementul care unește toate acestea creanțe și impune a fi tratate ca o singură creanță, și anume contractul de asigurare. Astfel, creanțele creditorilor de asigurări care ar rezulta dintr-un contract de asigurare reprezintă "creanța de asigurare". Pct. (127): "Așadar, linia logică a reglementării este evidentă: ori de câte ori, în baza unui contract de asigurare, o persoană (asiguratul, beneficiarul asigurării, persoana păgubită prin producerea riscului asigurat) este îndreptățită la plata unor sume de bani (indemnizație sau despăgubiri morale, materiale etc.), persoana respectivă este creditor de asigurare, iar creanța sa reprezintă creanță de asigurare și va fi satisfăcută de Fond în limita unui plafon de 450.000 RON". Concluzionând, recurenta-reclamantă solicită să se dea eficiență juridică dezlegării date prin considerentul de la punctul (124) din Decizia ICCJ nr. 29/2020 și să se rețină că penalitățile de întârziere aferente unei creanțe de asigurare sunt izvorâte din contractul de asigurare RCA, și reprezintă creanțe de asigurare. În continuare, recurenta-reclamantă susține că hotărârera recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, precum și a dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015. Soluționând cauza, instanța de fond a reținut că penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată datorate de asigurătorul aflat în faliment nu au la bază un contract de asigurare, ci sunt generate de atitudinea culpabilă a acestui asigurător, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent. În continuare, recurenta-reclamantă apreciază că acest argument este eronat și că a fost formulat cu ignorarea prevederilor art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, ca re stabilesc că asigurarea RCA este un contract obligatoriu al cărui conținut este reglementat prin lege. Art. 1 alin. (3) - Condițiile contractuale pentru asigurarea obligatorie RCA sunt reglementate de prevederile Legii nr. 136/1995, cu modificările și completările ulterioare, și de prezenta normă. Coroborând prevederile stipulate la art. 3 din Legea nr. 136/1995 și art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 se ajunge la concluzia că asigurarea RCA este un contract obligatoriu cu conținut impus de lege, și că prevederile inserate la Titlul III din Normă – Contractul de asigurare -, reprezintă practic conținutul contractului de asigurare. Respingând contestația formulat de A. pe motiv că penalitățile și cheltuielile de judecată au fost determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, instanța de fond a schimbat criteriul de calificare prevăzut de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015. Nicăieri în cuprinsul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 nu se face vorbire despre eventuala culpă, sau despre lipsa de culpă a asigurătorului aflat în faliment și nicăieri nu se prevede faptul că reprezintă creanțe de asigurare doar acele creanțe în legătură cu care nu se constată o culpă a asiguratului aflat în faliment. Printr-o altă critică, recurenta-reclamantă susține că hotărârera recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015. Analizând trimiterile făcute de A. la prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, instanța a reținut că dobânzile și/sau cheltuielile de judecată datorate de Fond în baza acestui text au la bază o culpă proprie a Fondului, iar nu o culpă a asigurătorului aflat în faliment. Or, potrivit art. 18 din Legea nr. 213/2015, Fondul se subrogă în toate drepturile creditorilor de asigurări la concurența sumelor pe care le-a plătit din disponibilitățile sale. Prin derogare de la dispozițiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi și/sau cheltuieli pe care acesta Ie-a achitat din resursele sale. Așa cum se poate observa, cele două texte vorbesc despre faptul că Fondul poate plăti din disponibilitățiile sale dobânzi și/sau cheltuieli, și că ulterior se poate subroga în drepturilor creditorilor plătiți prin înscrierea acestor sume la masa credală. Or, dacă Fondul se poate subroga în vederea recuperării acestor sume, înseamnă că ele au fost plătite din culpa unei terțe persoane, împotriva căreia ulterior se subrogă. Dacă Fondul ar fi plătit aceste sume (dobânzi și cheltuieli) ca urmare a unei culpe proprii, evident, el nu ar mai fi avut dreptul să se subroge în vederea recuperării lor. Ca și instituție de drept civil, subrogația reprezintă posibilitatea celui care a despăgubit pe asigurat de a se subroga în drepturile acestuia împotriva celui răspunzător de producerea daunei. În același sens sunt și dispozițiile art. 2210 C. civ. potrivit cărora, în limitele indemnizației plătite, asigurătorul este subrogat în drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării împotriva celor răspunzători de producerea pagubei. Așa cum se poate observa, subrogarea se întemeiază pe o culpă a terțului (în cazul speță, asigurătorul aflat în faliment), iar nu pe o culpă a celui care se subrogă. O eventuală culpă a celui care dorește să se subroge ar fi de natură a înlătura de la aplicare întreaga instituție a subrogării. Deci, contrar interpretării date de instanța de fond, prevederile art. 18 alin. (1) și (2) din Legea nr. 213/2015 se referă la dobânzi și/sau cheltuieli pe care Fondul le-a plătit din culpa asigurătorului aflat în faliment (că împotriva acestuia se subrogă prin înscrierea la masa credală), iar nu din culpa proprie. În final, recurenta-reclamantă invocă temeinicia pretențiilor prin care solicită obligarea FGA la plata penalităților de întârziere și a cheltuielilor de judecată. Odată stabilit faptul că penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată își au sursa în contractul de asigurare RCA și că reprezintă creanțe de asigurare în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, nu există niciun motiv justificat pentru care Fondul să poată refuza plata acestor sume. Prin urmare, solicită admiterea contestației așa cum a fost formulată, anularea în parte a deciziei contestate și obligarea FGA la plata penalităților de întârziere în cuantum de 10.907,82 RON și 1.529,07 RON reprezentând cheltuieli de judecată. 1.

Apărările formulate în cauză. Intimatul-pârât a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea sentinței atacate. 1.

Procedura de soluționare a recursului. În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 10 ianuarie 2022, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 22 iunie 2022, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția instanței de recurs. Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente: Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin care a solicitat anularea, în parte, a Deciziei FGA nr. 25877/27.03.2021, obligarea intimatei FGA la plata sumelor de 9.433,41 RON reprezentând penalități de întârziere și 1097,36 RON reprezentând cheltuieli de judecată precum și obligarea intimatei FGA la plata cheltuielilor de judecată generate de soluționarea prezentului litigiu. Prima instanță a respins cererea dedusă judecății reținând, în esență că, suma solicitată de reclamantă cu titlu de penalități de întârziere și cheltuieli de judecată nu reprezintă creanță care rezultă din contractul de asigurare RCA, ci reprezintă despăgubire datorată de asigurătorul RCA în temeiul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, cum în mod corect a observat pârâtul FGA. Învestită cu soluționarea cererii de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte pe de o parte constată că acesta este invocat pur formal, având în vedere că în memoriul de recurs nu sunt prezentate în concret critici referitoare la nemotivarea hotărârii și care să atragă incidența acestui motiv de casare, iar pe de altă parte, constată că hotărârea pronunțată de prima instanță satisface cerințele prevăzute de art. 425, alin. (1), lit. b) din C. proc. civ., republicat, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii instanței, fiind examinate efectiv toate problemele esențiale ridicate de părți, respectiv toate motivele de nelegalitate invocate de reclamantă în contextul faptic dat. Cu privire la motivul de recurs prin care se invocă dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că potrivit acestui motiv, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. Sub acest aspect se invocă încălcarea dezlegărilor date de către Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 29/2020, precum și încălcarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material aplicabile speței, indicând în acest sens, pe de o parte prevederile art. 4 alin. (3) și art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, iar pe de altă parte art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011. În cauza de față acest motiv nu este incident, având în vedere că interpretarea pe care prima instanță a dat-o dispozițiilor legale este corectă, iar analiza criticilor formulate va fi realizată prin argumente comune, în raport de finalitatea lor concretă. În esență, chestiunile supuse analizei și asupra căreia părțile au opinii contrare, vizează penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată aferente despăgubirii din asigurări și se referă la faptul că acestea reprezintă sau nu creanțe din asigurări în sensul Legii nr. 213/2015 și al art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 și dacă sunt sau nu izvorâte din contractul de asigurare, respectiv dacă Fondul de Garantare a Asiguraților datorează doar cele trei sume cu titlul de indemnizații, despăgubiri și prime, prevăzute în definiția creanței de asigurare, sau dacă trebuie să garanteze orice sumă accesorie creanței de asigurare principale, care are natura unei creanțe de asigurare. Prima instanță a validat raționamentul intimatului-pârât, reținând, în esență, că pretențiile recurentei-reclamante solicitate sub forma penalităților de întârziere și cheltuielilor de judecată nu pot fi plătite de Fondul de Garantare a Asiguraților din fondurile sale, din interpretarea întregului cadru normativ aplicabil în speță rezultând că penalitățile și cheltuielile de judecată nu sunt incluse în sfera creanțelor de asigurări, reprezentând obligații civile generate de comportamentul ilicit al asigurătorului B. S.A. pentru recuperarea ei reclamanta având la dispoziție procedura dreptului comun, și anume înscrierea creanței la masa credală. Contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța de control judiciar constată că prima instanță a pronunțat hotărârea cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente în materie, prin raportare la situația de fapt reținută, soluție pe care, la rândul său, o adoptă ca atare. Cu privire la motivul de respingere a cererii de plată, respectiv împrejurarea că penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată nu constituie creanțe de asigurări în înțelesul Legii nr. 213/2015, iar Fondul nu este un continuator sau succesor al asigurătorilor faliți, obligațiile Fondului fiind proprii și nu o continuare a obligațiilor asigurătorilor în faliment, Înalta Curte reține că în art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanțele de asigurări sunt definite ca fiind "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de Garantare a Asiguraților, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului". Art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, acordă creanței de asigurare aceeași definiție, respectiv: "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare". Față de aceste dispoziții legale, Înalta Curte constată că penalitățile de întârziere aferente daunelor materiale, precum și cheltuielile de judecată, nu reprezintă creanțe de asigurări în înțelesul dat de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 deoarece, pe de o parte, prin hotărârea judecătorească în discuție nu se instituie obligația de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraților, ci, în sarcina asigurătorului în faliment, iar, pe de altă parte, acestea trebuie să fie achitate de către Fondul de Garantare a Asiguraților doar în măsura în care constituie creanțe de asigurări. Din interpretarea acestor dispoziții care reglementează noțiunea de creanță de asigurări rezultă în mod indubitabil că legiuitorul a înțeles să prevadă aceste definiții pentru a o circumscrie ipotezei speciale a falimentului unui asigurător, similar art. 5 din Legea nr. 85/2014, situația astfel reglementată aplicându-se cu prioritate. De asemenea, potrivit art. 268 pct. 1 lit. g) din Directiva 2009/138/CE, creanța de asigurare reprezintă orice sumă care este datorată de către întreprinderea de asigurare unor asigurați, deținători de polițe de asigurare, beneficiari sau oricărei părți vătămate având drept direct de acțiune împotriva întreprinderii de asigurare și care rezultă dintr-un contract de asigurare sau din orice operațiune prevăzută la art. 2 alin. (3) lit. b) și c) din activitatea de asigurare directă, inclusiv o sumă rezervată pentru persoanele respective, în cazul în care unele elemente ale datoriei nu sunt încă cunoscute. Înalta Curte are în vedere și faptul că art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilește rolul Fondului: "Garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilitățile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanțele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege." Ca urmare, rezultă în mod indubitabil că raportul de drept civil existent între recurenta-reclamantă și asigurătorul B. S.A. produce efecte numai între aceste părți, conform dispozițiilor art. 1280 din C. civ., iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condițiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului, respectiv Legea nr. 213/2015, care a abrogat Legea nr. 136/1995. Cu alte cuvinte, activitatea Fondului este prevăzută prin Legea de organizare nr. 213/2015, respectiv Norma A.S.F. 16/2015, nefiindu-i aplicabile textele de lege ce erau aplicabile societăților de asigurare, respectiv cele referitoare la penalitățile de întârziere, întrucât acestea nu se referă la modalități de determinare a întinderii despăgubirii conform art. 16 din Norma A.S.F. nr. 16/2015, nici Legea nr. 213/2015 și nici Norma A.S.F. nr. 16/2015 neprevăzând posibilitatea obligării Fondului la plata penalităților de întârziere pentru cazul în care asigurătorul nu și-a îndeplinit obligațiile. Astfel, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților plătește din disponibilitățile sale, în cazul falimentului unui asigurător, doar creanțele de asigurări în sensul art. 1 alin. (3) și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea 213/2015, respectiv sumele achitate creditorilor de asigurări reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare. Așadar, fiind norme cu caracter special, aceste dispoziții legale se aplică în mod prioritar în raport de cele invocate de către recurenta-reclamantă. În lumina acestor argumente, având în vedere că intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților nu este continuatorul B. S.A., aceasta fiind reprezentată prin lichidator judiciar, iar temeiul răspunderii pârâtului nu îl constituie contractul de asigurare, ci dispozițiile Legii nr. 213/2015, nu i se poate imputa culpa asigurătorului pentru plata cu întârziere a despăgubirilor, în temeiul căreia au fost stabilite penalitățile de întârziere, precum și cheltuielile de judecată generate de reținerea culpei procesuale, criticile formulate de recurenta-reclamantă din această perspectivă și invocarea în acest sens a prevederilor art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 și a considerentelor reținute la paragraful nr. 59 al Deciziei nr. 86/2017 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, fiind, prin urmare, nefondate. De asemenea, Înalta Curte observă că art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobânzile și/sau cheltuielile la care însuși Fondul de Garantare a Asiguraților poate fi obligat ca urmare a constatării și reținerii propriei sale culpe, iar nu la dobânzile stabilite în sarcina asigurătorului falit. Or, în prezenta cauză recurenta-reclamanta nu pretinde plata unei creanțe de asigurări rezultată din însuși contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborată cu prevederile art. 36 alin. (6) și art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011, precum și cheltuielile de judecată generate de reținerea de către instanță a culpei procesuale în generarea litigiului soluționat. Cât privește invocarea în cauză a Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanța de control judiciar reține, în acord cu judecătorul fondului, că decizia menționată nu este incidentă în cauză. În acest sens este de observat că din considerentele acesteia nu rezultă că a stabilit că penalitățile de întârziere reprezintă creanțe de asigurări în sensul Legii nr. 213/2015, ci, a constatat că în cuprinsul definiției date noțiunii de creanță de asigurare legiuitorul a folosit, inițial, termenul la plural, respectiv "creanțele creditorilor de asigurări", întrucât a înțeles să includă în această categorie daunele materiale, daunele morale sau penalitățile, pentru ca, ulterior, să indice în mod clar elementul care unește aceste creanțe și impune a fi tratate ca fiind una singură, și anume contractul de asigurare, ipoteză care, așa cum s-a arătat în argumentele expuse în prezenta hotărâre, nu se verifică în speță, temeiul răspunderii pârâtului nefiind reprezentat de contractul de asigurare, ci de prevederile Legii nr. 213/2015. În speță, cum legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată nefiind, prin urmare, incluse în sfera creanței de asigurare, pentru ca pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa. De altfel, în acest sens al neincluderii penalităților și cheltuielilor de judecată în sfera creanței de asigurare este și Soluția de unificare a jurisprudenței la nivelul secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată în cadrul Ședinței din data de 13 decembrie 2021. În aceste condiții, Înalta Curte constată că nu a fost demonstrată nelegalitatea Deciziei nr. 25877/24.03.2021 emise de Fondul de Garantare a Asiguraților, prima instanță apreciind în mod corect că sumele solicitate cu titlu de penalități de întârziere și cheltuieli de judecată nu reprezintă creanțe de asigurări pentru a fi obligat Fondul la plata acestora, iar temeiul răspunderii pârâtului nu îl constituie contractul de asigurare, ci dispozițiile Legii nr. 213/2015, astfel că argumentele expuse de recurenta-reclamantă în calea de atac a recursului nu sunt apte să determine casarea hotărârii de fond, întrucât a fost motivată cu respectarea rigorilor prevăzute de lege și a fost dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor legale incidente în cauză. III. Temeiul legal al soluției instanței de recurs În considerarea argumentelor expuse la pct. 5 din prezenta decizie, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă.