ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1911/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Bistrița Năsăud, sub nr. x/2021, reclamantul Ministerul Finanțelor a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Autoritatea Națională Pentru Restituirea Proprietăților și A., obligarea pârâtului A. la restituirea sumei reprezentând diferența dintre valoarea stabilită cu respectarea Standardelor Internaționale de Evaluare a imobilului, teren și construcții demolate, situat în str. x, municipiul Bistrița, jud. Bistrița-Năsăud, și valoarea de 1.308.450 RON, reprezentând prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare întocmit în dosarul nr. x, evaluată provizoriu la suma de 146.197,22 RON, actualizată cu indicele de inflație de la data încasării și până la data plății efective; obligarea pârâtului la plata dobânzii legale calculate de la data încasării și până la data plății; să se constate inexistența dreptului de creanță al pârâtului izvorât din Decizia nr. 9507/24.04.2011 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în ceea ce privește suma aferentă tranșelor corespunzătoare anilor 2021 și 2022, în cuantum total de 513.562,78 RON.

Sentința Tribunalului Bistrița-Năsăud Prin sentința civilă nr. 728 din 28 octombrie 2021, pronunțată de Tribunalul Bistrița-Năsăud, au fost admise excepțiile lipsei calității procesuale active și a lipsei interesului reclamantului Ministerul Finanțelor; a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu pârâtul A., ca fiind formulată de o persoană lipsită de calitate procesuală activă și de interes; a fost obligat reclamantul la plata către pârât a sumei de 5000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Decizia Curții de Apel Cluj, secția I civilă Prin decizia civilă nr. 262 din 9 iunie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul reclamant Ministerul Finanțelor împotriva sentinței civile nr. 728 din 28 octombrie 2021 a Tribunalului Bistrița-Năsăud; a fost obligat reclamantul să plătească intimatului A. suma de 2500 RON, cheltuieli de judecată în apel.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 262 din 9 iunie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, a formulat recurs reclamantul Ministerul Finanțelor, recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ. Recurentul susține încălcarea de către instanța de apel a principiului disponibilității, sens în care arată că nu au fost cercetate criticile vizând greșita raportare a instanței de fond la dispozițiile art. 31 din Legea nr. 165/2013 și nu la art. 41 alin. (4) din același act normativ, invocate de către reclamant, soluția pronunțată întemeindu-se pe argumente străine de natura pricinii. Mai arată că hotărârea recurată nu este motivată, fiind încălcate dispozițiile art. 425 din C. proc. civ. și învederează că instanța de apel a menținut soluția instanței de fond fără a proceda la o analiză serioasă a motivelor de fapt și de drept care au stat la baza admiterii excepțiilor și fără a observa criticile cu privire la considerentele de admitere a acestora de către instanța de fond. Afirmă că instanța de apel nu a mai analizat criticile vizând temeiurile de drept în baza cărora instanța de fond a admis excepțiile lipsei calității procesuale active și a lipsei de interes a reclamantului, întrucât a reținut greșit că nu au fost contestate de reclamant. Susține că instanța de apel nu a răspuns criticilor formulate prin apel care vizau regimul juridic al sumelor de bani alocate prin bugetul de stat către bugetul Ministerului Finanțelor pentru a fi achitate, cu titlu de despăgubire, către beneficiarii titlurilor de plată emise în baza art. 41 alin. (4) din Legea nr. 165/2013. Învederează că, în speță, nu se regăsește ipoteza prevăzută de art. 478 alin. (2) din C. proc. civ., reținut de instanța de apel, întrucât reclamantul nu și-a modificat temeiul de drept care a stat la baza acțiunii, prevederile Legii nr. 500/2002 fiind evocate în susținerea argumentelor privind interesul în cauză și, implicit, calitatea procesuală activă. Afirmă că dispozițiile art. 478 alin. (2) din C. proc. civ. nu interzic invocarea unor temeiuri noi de drept care să susțină și să clarifice, suplimentar, apărările formulate în cauză. Recurentul arată că instanța de apel nu a examinat susținerile referitoare la calitatea reclamantului de ordonator de credite a sumelor acordate cu titlu de despăgubire și obligația instituită prin Legea nr. 500/2002 în seama ordonatorilor de credite de a recupera sumele reprezentând prejudicii/plăți nelegale din fondurile publice. Invocă încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor de drept material prevăzute de art. 41 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, art. 22 alin. (1) și art. 73 1 din Legea nr. 500/2002. Citează dispozițiile art. 41 alin. (4) din Legea nr. 165/2013 și arată că Ministerul Finanțelor a fost ținut să achite sumele acordate cu titlu de despăgubiri, în temeiul Legii nr. 165/2013, și a efectuat plata tranșelor aferente anilor 2018, 2019, 2020 și 2021 către intimatul pârât, voința legiuitorului fiind ca sumele acordate cu titlu de despăgubiri în baza Legii nr. 165/2013 să fie achitate de Ministerul Finanțelor, iar sumele necesare fiind prevăzute în bugetul instituției. Arată că instanța de apel nu a avut în vedere dispozițiile Legii nr. 500/2002 referitoare la procedurile privind formarea, administrarea, angajarea și utilizarea fondurilor publice, precum și responsabilitățile instituțiilor publice implicate în procesul bugetar. Invocă dispozițiile art. 22 alin. (1), art. 24 și art. 73 1 din Legea nr. 500/2002, precum și ale art. 1 alin. (2) din Anexa la O.M.F.P. nr. 90/2017 și precizează că, potrivit acestor prevederi, este obligația ordonatorului de credite de a întreprinde orice măsură legală pentru recuperarea prejudiciului creat în bugetul instituției. Susține că raționamentul instanței în admiterea excepțiilor criticate nu poate fi primit, întrucât s-ar ajunge la ipoteza în care niciun ordonator de credite nu ar mai avea, în nume propriu, calitate procesuală sau interes în litigiile care au ca obiect recuperarea unor prejudicii/plăți nelegale din fonduri publice.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimatul A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Recurentul a depus răspuns la întâmpinare.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție Prin rezoluția din 27 aprilie 2023 a fost fixat termen de judecată la data de 2 noiembrie 2023, în ședință publică, cu citarea părților, pentru soluționarea recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurent și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Critica ce poate fi încadrată în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. vizează nemotivarea hotărârii atacate, recurentul susținând că instanța de apel a menținut soluția instanței de fond fără a proceda la o analiză serioasă a motivelor de fapt și de drept care au stat la baza admiterii excepțiilor procesuale și fără a observa criticile cu privire la considerentele de admitere a acestor excepții de către instanța de fond. În conformitate cu dispozițiile art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., hotărârea va cuprinde între altele, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția. Se apreciază, totodată, sub aspectul condițiilor procedurale privind motivarea hotărârii, că acestea sunt îndeplinite chiar dacă nu s-a răspuns expres fiecărui argument invocat de părți, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că s-a răspuns tuturor argumentelor în mod implicit, prin raționamente logice. Este important de reținut că judecătorul are obligația de a motiva soluția dată cererii deduse judecății, iar nu pe aceea de a răspunde separat diferitelor argumente ale părților care sprijină această cerere. În speță, din analiza considerentelor instanței de apel rezultă că au fost expuse argumentele raționamentului juridic propriu, potrivit căruia s-a apreciat că patrimoniul afectat de plata titlurilor de valoare este cel al Statului Român și nu al reclamantului Ministerul Finanțelor, în raport de dispozițiile Legii nr. 165/2013 și ale Legii nr. 247/2005, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 81/2007. Deși se susține că instanța de apel a constatat eronat că nu a fost contestată situația de drept din cauză, lecturarea deciziei recurate relevă că statuările curții de apel vizează necontestarea situației de fapt reținute de prima instanță și, grefat pe această situație de fapt, au fost ilustrate normele juridice pe care instanța le-a apreciat incidente, fiind înlăturate motivat argumentele privitoare la incidența în cauză a dispozițiilor Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice. Pretinzând, prin motivele de recurs, că instanța de apel nu i-a analizat punctual criticile și susținerile referitoare la calitatea reclamantului de ordonator de credite a sumelor acordate cu titlu de despăgubire și obligația instituită de Legea nr. 500/2002 în seama acestuia de a recupera sumele reprezentând plăți nelegale din fondurile publice, recurentul își exprimă, de fapt, nemulțumirea față de concluzia la care a ajuns instanța cu privire la interesul și calitatea sa procesuală activă, or, această chestiune nu echivalează cu o nemotivare a hotărârii, în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. De altfel, chiar dacă s-a reținut că argumentele suplimentare privind Legea nr. 500/2002 au fost invocate cu încălcarea dispozițiilor art. 478 alin. (2) din C. proc. civ., acestea au făcut obiectul analizei instanței de apel, care a constatat caracterul lor nefondat, reținându-se că nu contrazic și nu înlătură prevederile legale care au întemeiat hotărârea instanței de fond, cât timp nu cuprind reglementări care să confere Ministerului Finanțelor, în nume propriu, legitimare procesuală activă în raportul juridic litigios. Rezultă cu evidență din cele mai sus reținute că instanța de apel a analizat susținerile reclamantului, luând în considerare toate aspectele esențiale ale cauzei și răspunzând criticilor formulate de acesta, alegațiile în sens contrar formulate de recurent fiind nefondate. Recurentul invocă și încălcarea de către instanța de apel a principiului disponibilității, sens în care arată că nu au fost cercetate criticile vizând greșita raportare a instanței de fond la dispozițiile art. 31 din Legea nr. 165/2013 și nu la art. 41 alin. (4) din același act normativ, texte legale invocate de către reclamant, soluția pronunțată întemeindu-se pe argumente străine de natura pricinii. Din modul de formulare al acestei critici se deduce că poate fi circumscrisă tot dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., motiv de recurs care consacră printre ipotezele care conduc la casarea unei hotărâri și situația în care motivarea conține considerente străine de natura și obiectul litigiului. Se reține, însă, că, în speță, instanța de apel nu a utilizat argumente fără legătură cu situația dedusă judecății, în condițiile în care analiza criticilor privind interesul și calitatea procesuală activă a reclamantului a impus evocarea dispozițiilor Legii nr. 247/2005 și ale art. 31 alin. (8) din Legea nr. 165/2013, din a căror interpretare coroborată s-a apreciat că debitorul obligației de plată a sumelor din titlurile de plată emise de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților este Statul Român, Ministerul Finanțelor fiind doar entitatea prin intermediul căreia statul își execută această obligație legală. În plus, pentru a fi incident acest motiv de recurs în ipoteza indicată de recurent și pentru a se dispune casarea hotărârii pe acest temei este necesar ca aceasta să cuprindă numai motive străine de natura cauzei, situație care nu se regăsește în speță. Înalta Curte constată, așadar, că instanța de apel a răspuns, în mod argumentat, criticilor invocate de apelant în susținerea căii de atac formulate, context în care nu se poate reține că hotărârea instanței de apel nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau conține motive străine de natura pricinii pentru a fi incident motivul prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., invocat de recurent în susținerea cererii de recurs, decizia recurată respectând exigențele instituite de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. O altă critică formulată, ce se încadrează în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. vizează aplicarea greșită a dispozițiilor art. 478 alin. (2) din același act normativ, sens în care recurentul susține că instanța a apreciat, în mod greșit, că dispozițiile Legii nr. 500/2002 au fost invocate pentru prima dată în apel. Înalta Curte constată că, din perspectiva limitelor efectului devolutiv al apelului, dispozițiile art. 478 din C. proc. civ. prevăd că în apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în fața primei instanțe, iar potrivit principiului tantum devolutum quantum iudicatum, efectul devolutiv al apelului este limitat numai la ceea ce s-a judecat de către prima instanță. Raportând cele expuse la litigiul pendinte, Înalta Curte reține că analiza cererii de chemare în judecată se impunea a fi efectuată de instanța de apel în raport de limitele stabilite la fondul cauzei, cu respectarea principiului disponibilității, aspect ce se verifică în cauză. Înalta Curte observă că cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1535 C. civ. privind îmbogățirea fără justă cauză, reclamantul susținând în motivarea cererii că patrimoniul pârâtului A. s-a mărit pe seama micșorării patrimoniului statului. Astfel, pretenția dedusă judecății a fost supusă analizei instanței de fond din perspectiva interesului și a calității procesuale active a reclamantului, în raport cu temeiul juridic privind îmbogățirea fără justă cauză, invocat de reclamant, conform principiului disponibilității. Or, câtă vreme nu au fost invocate, la fondul cauzei, dispozițiile Legii nr. 500/2002, în mod corect instanța de apel a apreciat că invocarea acestora direct prin motivele de apel contravine dispozițiilor art. 478 alin. (2) din C. proc. civ., neputând fundamenta o schimbare a soluției criticate. Este eronată susținerea recurentului conform căreia dispozițiile art. 478 alin. (2) din C. proc. civ. nu interzic invocarea unor temeiuri noi de drept care să susțină și să clarifice, suplimentar, apărările formulate în cauză. Sensul dispozițiilor art. 478 alin. (4) din C. proc. civ., potrivit cărora părțile pot să expliciteze pretențiile care au fost cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanțe, este acela de a fi luate în considerare și așa-numitele cereri implicite cuprinse în ceea ce a fost dedus judecății primei instanțe, în așa fel încât, în absența acestora, pretenția principală nu își găsește o dezlegare integrală și nicio rezolvare corectă. Unei asemenea ipoteze nu i se poate circumscrie însă situația invocării unui nou temei de drept, precum în speța pendinte. În contextul procesual creat de reclamant prin criticile deduse judecății în apel, acesta nu a urmărit lămurirea/explicitarea pretențiilor solicitate din perspectiva calității procesuale a acestuia, ci, în mod evident, a tins la o extindere a cadrului judecății prin indicarea unui alt temei de drept, ceea ce reprezintă invocarea unei cauze juridice noi, distincte de aceea inițială. De altfel, în acest sens au fost interpretate dispozițiile art. 478 alin. (4) din C. proc. civ. și prin Decizia HP nr. 28/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a statuat că "explicitarea pretențiilor nu are semnificația modificării cadrului procesual sub aspectul obiectului judecății și a derogării de la dispozițiile alin. (1) și (3) ale art. 478 din C. proc. civ..". Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocând încălcarea prevederilor art. 41 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, precum și a art. 22 alin. (1), respectiv, a art. 73 1 din Legea nr. 500/2002, recurentul-reclamant a criticat hotărârea recurată privitor la menținerea soluției primei instanțe privind admiterea excepției lipsei calității procesuale active și a lipsei de interes în formularea cererii de chemare în judecată, în nume propriu. Ca un prim argument, a învederat că, prin dispozițiile art. 41 alin. (4) din Legea nr. 164/2013, legiuitorul a prevăzut în mod expres că Ministerul Finanțelor este cel care plătește titlurile de plată, în calitate de ordonator principal de credite, iar nu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, sumele alocate cu titlu de despăgubiri fiind prevăzute în bugetul acestei autorități. Criticile asupra chestiunilor supuse analizei sunt nefondate. Cererea dedusă judecății are ca obiect îmbogățirea fără justă cauză a pârâtului A., reclamantul apreciind că patrimoniul său a suferit o micșorare cu suma reprezentând diferența dintre suma la care a fost evaluat imobilul, potrivit deciziei nr. 9507 din 24 februarie 2011 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, și valoarea reală a acestuia. În examinarea interesului reclamantului Ministerul Finanțelor în promovarea cererii de chemare în judecată în nume propriu, instanța de apel s-a raportat la dispozițiile art. 31 alin. (8) din Legea nr. 165/2013, potrivit cărora "Sumele cuprinse în titlurile de plată se plătesc de către Ministerul Finanțelor Publice în cel mult 180 de zile de la emitere", apreciind că plata titlurilor emise de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților se realizează de către Ministerul Finanțelor, organ al administrației publice centrale, în calitate de reprezentant al Statului Român, acesta din urmă fiind debitorul obligației de plată. Înalta Curtea de Casație și Justiție constată că art. 41 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, invocat de recurent, care vizează plata sumelor de bani reprezentând despăgubiri în dosarele aprobate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, are un conținut identic cu cel al art. 31 alin. (8), reținut de instanța de apel, stabilind că "Titlul de plată se emite de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților în condițiile alin. (1) și (2) și se plătește de către Ministerul Finanțelor Publice în cel mult 180 de zile de la emitere." Totodată, sunt relevante în speță și dispozițiile art. 1 și ale art. 2 alin. (1) din Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 1857/2013 pentru aprobarea Procedurii de plată a sumelor din titlurile de plată emise în condițiile art. 41 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, publicat în Monitorul Oficial nr. 726/26.11.2013 (în vigoare de la 26.11.2013 și până la 24.01.2017, când a fost abrogat și înlocuit cu Ordinul nr. 90/2017), potrivit cărora achitarea sumelor aferente titlurilor de plată, conform art. 41 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, se face dintr-un cont destinat unei afectațiuni speciale, alimentat cu sumele alocate cu acest titlu din bugetul de stat, asupra căruia recurentul-reclamant nu deține atributul dispoziției. Așadar, chiar dacă entitatea care face în concret, potrivit legii, plata despăgubirilor către persoanele beneficiare ale titlurilor de plată este Ministerul Finanțelor, nu poate fi ignorat faptul că debitorul obligației de despăgubire este Statul Român de vreme ce el a fost cel care a preluat abuziv în perioada de referință indicată în Legea nr. 10/2001 imobilele ce fac obiectul acestei reglementări speciale cu caracter reparatoriu, iar Ministerul Finanțelor acționează în calitate de mandatar al acestuia, îndeplinind atribuțiile prevăzute în Legea nr. 500/2002. Or, din această perspectivă, valorificând și prevederile art. 3 lit. h) și i) și ale art. 10 1 ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005, în condițiile în care prejudiciul s-a produs în patrimoniul Statului Român, Ministerul Finanțelor nu justifică interesul personal de a formula acțiunea de restituire în nume propriu, astfel că acesta din urmă poate sta în prezenta cauză doar în calitate de reprezentant al Statului Român. În continuare, recurentul-reclamant a evidențiat omisiunea instanței de a analiza argumentele recurentului privind dispozițiile art. 22 alin. (1) și ale art. 73 1 din Legea nr. 500/2002 referitoare la procedurile privind formarea, administrarea, angajarea, utilizarea fondurilor publice, precum și responsabilitățile instituțiilor publice implicate în procesul bugetar, conform cărora cheltuielile efectuate pentru plata despăgubirilor către beneficiarii titlurilor de plată emise de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților în temeiul Legii nr. 165/2013 sunt prevăzute în bugetul anual al Ministerul Finanțelor cu această destinație, care, în calitate de ordonator principal de credite, transmite propunerea privind proiectul de buget pe anul următor, care cuprinde credite de angajament și bugetare la Capitolul 54.01 "Alte servicii publice generale", titlul XI "Alte cheltuieli", art. 59.17 "Despăgubiri civile", destinate angajării, lichidării, ordonanțării și plății despăgubirilor acordate titularilor de drept. Astfel cum s-a arătat anterior, deși a apreciat că ar fi incidente dispozițiile art. 478 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel a analizat argumentele apelantului reclamant cu privire la dispozițiile Legii nr. 500/2002 și a apreciat că prevederile care stabilesc modalitatea în care se efectuează plata titlurilor de despăgubire și instituția care urmează să efectueze plata nu lipsesc de efecte reglementarea potrivit căreia titlurile de despăgubire sunt certificate emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în numele și pe seama Statului Român, și că nu conferă Ministerului Finanțelor, în nume propriu, calitate procesuală activă. Examinând, în acest cadru procesual determinat exclusiv de recursul declarat de reclamantul în cauză, considerentele anterior evocate astfel cum au fost expuse în decizia recurată, Înalta Curte constată, similar instanței de apel, că, în raport de dispozițiile Legii nr. 247/2005, debitor al obligației de plată a despăgubirilor stabilite de Legea nr. 165/2013 este Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, și nu Ministerul Finanțelor, în nume propriu, acesta din urmă, împreună cu Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților fiind doar autorități competente învestite cu soluționarea procedurilor reparatorii prevăzute de lege, ca reprezentante ale Statului Român. În ceea ce privește obligația Ministerului Finanțelor, ca ordonator de credite, de a întreprinde orice măsură legală pentru recuperarea prejudiciului creat în fondurile publice, instanța de apel a apreciat corect că, în lipsa unei dispoziții exprese în acest sens, această obligație nu îi conferă reclamantului legitimare procesuală în nume propriu, Statul Român fiind titularul patrimoniului afectat de plățile evocate. Art. 73 1 din Legea nr. 500/2002, invocat de recurent, nu instituie obligația Ministerului Finanțelor, în calitate de ordonator principal de credite, de a recupera sumele reprezentând prejudicii/plăți nelegale din fonduri publice, ci impune regula potrivit căreia "recuperarea sumelor reprezentând prejudicii/plăți nelegale din fonduri publice, stabilite de organele de control competente, se face cu perceperea de dobânzi și penalități de întârziere sau majorări de întârziere, după caz, aplicabile pentru veniturile bugetare, calculate pentru perioada de când s-a produs prejudiciul/s-a efectuat plata și până s-au recuperat sumele", scopul reglementării legale fiind de a impune perceperea de accesorii în cazul recuperării sumelor reprezentând plăți nelegale din fonduri publice. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanțelor împotriva deciziei nr. 262/A din 9 iunie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă. În temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., reținând culpa procesuală a recurentului Ministerul Finanțelor, Înalta Curte îl va obliga pe acesta la plata sumei de 2500 RON către intimatul A., cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat.