ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1268/2023

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată la data de 22 iulie 2021 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. x/2021, reclamanții Ministerul Finanțelor și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, au chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța, să dispună obligarea acesteia la plata sumei de 402.978,59 RON, reprezentând diferența dintre valoarea despăgubirilor acordate până la data acțiunii de față beneficiarului A., din suma de 1.308.450 RON – prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x din data de 25 iunie 2010 de către evaluatorul ing. B. – și valoarea de 648.690 RON, stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare, a imobilului compus din teren și construcții demolate situate în mun. Bistrița, str. x, jud. Bistrița-Năsăud, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlurilor de plată și până la data plății efective. Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. I.

Sentința pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă Prin sentința civilă nr. 333 din data de 4 martie 2022, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins cererea formulată de reclamantul Ministerul Finanțelor, ca lipsită de interes; a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea formulată de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca prescrisă. I.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie Prin decizia civilă nr. 1505A din data de 1 noiembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul formulat de reclamanții Ministerul Finanțelor și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor împotriva sentinței civile nr. 333 din data de 4 martie 2022 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților. A schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că a respins și cererea formulată de Ministerul Finanțelor Publice, ca prescrisă, și a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței și a luat act că apelanții-reclamanți nu au solicitat cheltuieli de judecată. I.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 1505A din data de 1 noiembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2021, a declarat recurs reclamantul Ministerul Finanțelor în nume propriu și în reprezentarea Statului Român. I.

Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 21 februarie 2023, sub nr. x/2021, fiind repartizată aleatoriu, spre soluționare, completului de judecată nr. 2. I.

Procedura desfășurată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă După efectuarea procedurilor de comunicare, în temeiul art. 490 coroborat cu art. 471 1 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 24 aprilie 2023, a fost acordat termen de judecată la data de 19 septembrie 2023, când Înalta Curte a reținut cauza în pronunțare asupra recursului. I.

Motivele de recurs Invocând incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant Ministerul Finanțelor în nume propriu și în reprezentarea Statului Român a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a decizie recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel. În dezvoltarea criticilor subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în esență, a arătat că instanța de apel, prin decizia recurată, deși a modificat considerentele sentinței tribunalului prin care a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune față de Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor, totuși, a menținut, ca legală și temeinică, această dispoziție a sentinței și a respins, ca nefondat, apelul pe care l-a declarat sub acest aspect. A menționat că, inițial, curtea de apel a reținut că "într-adevăr momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție nu este cel la care a fost emisă decizia de compensare de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (24 februarie 2011), ci cel la care apelanții-reclamanți trebuiau să cunoască faptul că despăgubirile au fost supraevaluate"; totodată, ulterior, curtea de apel a arătat că Statul trebuie și poate să cunoască rapoartele Curții de Conturi, astfel că poate fi constatat ca moment de la care curge prescripția data de la care s-a finalizat raportul cu relevanță în cauză, nr. 25394 din data de 26 aprilie 2013, așa cum a reținut tribunalul într-o primă variantă". Recurentul-reclamant Ministerul Finanțelor în nume propriu și în reprezentarea Statului Român a susținut că în considerentele sentinței apelate, instanța de fond nu a reținut, punctual, ca dată de început pentru curgerea termenului de prescripție, finalizarea raportului de control nr. x din data de 26 aprilie 2013, de către Curtea de Conturi. În opinia sa, instanța de apel a făcu abstracție și de prevederile legale aplicabile cu privire la determinarea momentului de început al curgerii termenului de prescripție, încălcând, totodată, și puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 2767 din data de 17 octombrie 2014, definitivă prin nerecurare, a Curții de Apel București, prin care a fost a fost respinsă contestația formulată de intimata-pârâtă Autoritatea pentru Restituirea Proprietăților împotriva deciziei nr. 10 din data de 10 octombrie 2013 emise de Curtea de Conturi, prin care s-a stabilit măsura de a verifica modalitatea de evaluare imobiliară în dosarele administrative de despăgubire soluționate de intimata-pârâtă în perioada 1 iulie 2007 – 31 decembrie 2011. În a acest context, a solicitat a se observa contradictorialitatea vădită dintre considerentele deciziei recurate, menținerea în parte, ca legală și temeinică a sentinței primei instanțe, și soluția de respingere, în parte, ca nefondat, a apelului pe acest aspect. Dezvoltând motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că decizia recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, respectiv art. 2528 alin. (1) C. civ. Față de dispozițiile legale menționate, recurentul-reclamant a apreciat că în mod greșit instanța de apel a reținut că Statul trebuie și poate să cunoască raporturile Curții de Conturi și a considerat că momentul de la care, în cauză, începe să curgă termenul de prescripție îl reprezintă cel la care a rămas definitiv raportul nr. x din data de 26 aprilie 2013. În opinia recurentului-reclamant, argumentele instanței de apel, sub acest aspect, nu satisfac cerințele art. 8 din Decretul nr. 167/1958, întrucât la momentul indicat de către curtea de apel nu se putea stabili nici măcar existența pagubei, întinderea acesteia fiind realizată ca urmare a executării de către președintele intimatei-pârâte a măsurii care viza "verificarea tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în perioada 2009-2011 și expertizare și reevaluare a imobilelor în concordanță cu Standardele Internaționale de Evaluare". A menționat că măsurile dispuse prin decizia nr. 10/2013 a Curții de Conturi, a cărei legalitate a fost validată prin sentința civilă nr. 2767 din data de 17 octombrie 2014, pronunțată în dosarul nr. x/2014, vizau, într-o primă etapă, verificarea conformării sau nu a rapoartelor inițiale de evaluare la Standardele Internaționale de Evaluare și, doar în măsura în care erau identificate rapoarte neconforme, urma să se demareze o nouă evaluare pentru a se putea stabili existența prejudiciului. A subliniat că nici la momentul emiterii deciziei nr. 10/2013 și nici la momentul pronunțării sentinței civile nr. 2767/2014 nu se putea vorbi despre existența unei pagube, întrucât nu se stabilise dacă raportul de evaluare nr. x din data de 25 iunie 2010 era sau nu conform cu Standardele Internaționale de Evaluare; totodată, nerespectarea rigorilor impuse de lege la întocmirea primului raport de evaluare nu conduce în mod necesar la o supraevaluare a imobilului în discuție, iar, în absența unei supraevaluări nu putem vorbi despre existența unui prejudiciu. Mai mult, a arătat recurentul-reclamant, chiar dacă ministerul ar fi audiat activitatea autorității intimate-pârâte, control similar cu cel efectuat de către Curtea de Conturi și finalizat prin decizia nr. 10 din data de 10 octombrie 2013, aceasta nu ar fi dus la stabilirea existenței pagubei deoarece identificarea unor aspecte vizând nerespectarea Standardelor Internaționale de Evaluare nu generează, prin sine, existența unui prejudiciu, ci determinarea acestuia nu se poate face decât printr-o nouă evaluare. De asemenea, a susținut că, din analiza circumstanțelor cauzei se disting următoarele raporturi de prepușenie: raportul de prepușenie născut între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și experții evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză; raportul de prepușenie născut în temeiul raporturilor de muncă între intimata-pârâtă și consilierii care au avizat rapoartele de expertiză pentru a intra în ședință, aceștia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare. Ca atare, în opinia recurentului-reclamant, la momentul indicat de către instanța de apel, era în imposibilitate de a cunoaște paguba, atât sub aspectul existenței, cât și al întinderii ei; în lipsa raportului de reevaluare efectuat de către C. S.R.L., nu s-ar fi putut cunoaște existența pagubei. A subliniat că, atât timp cât cele de-al doilea raport nu ar fi stabilit o valoare mai mică decât cea din primul raport, nu s-ar fi putut vorbi de existența unui prejudiciu. În plus, a arătat că, dacă în lipsa celui de-al doilea raport nu s-ar fi putut cunoaște existența prejudiciului, este evident că nu se putea cunoaște nici întinderea acestuia. Astfel, recurentul-reclamant a invocat că, până la momentul la care a fost înștiințat de intimata-pârâtă, nu ar fi putut cunoaște nici existența și nici întinderea prejudiciului. Prin urmare a susținut că instanța de apel a apreciat în mod eronat că ar fi avut posibilitatea de a cunoaște prejudiciul mai devreme de data de 19 ianuarie 2021, data înregistrării în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. x din data de 18 ianuarie 2021, emisă de autoritatea intimată-pârâtă, prin care a fost încunoștințat despre diferența dintre valoarea imobilelor care au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaționale de Evaluare. I.

Apărările formulate în cauză În termen legal, intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. În esență, a susținut că instanța de apel a analizat toate probele de la dosar și, pe baza acestora, s-a pronunțat asupra cererii de apel, motivând hotărârea în mod corect, complet și cu aplicarea prevederilor legale, astfel că nu se poate reține incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. A apreciat că decizia recurată este suficient motivată și este întocmită în conformitate cu prevederile art. 425 C. proc. civ. Totodată, a considerat că instanța de apel în mod corect, în soluționarea cauzei, a avut în vedere cele statuate prin decizia pronunțată în interesul legii nr. 19/2019, respectiv faptul că paguba constatată este preexistentă raportului Curții de Conturi. A mai arătat și că recurentul-reclamant a înțeles să se folosească de un argument asupra căruia s-a statuat în mod definitiv, într-o speță similară – "chiar dacă ne raportăm la momentul obiectiv, or la cel subiectiv, termenul de prescripție era împlinit la data introducerii acțiunii (...)". Întâmpinarea a fost comunicată recurentului-reclamant, iar acesta nu a formulat răspuns la întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Invocând incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în esență, recurentul-reclamant a susținut contradictorialitatea dintre considerentele deciziei atacate, prin care au fost substituite considerentele tribunalului cu privire la momentul de la care, în speță, începe să curgă termenul de prescripție extinctivă, și menținerea ca legală și temeinică a soluției de respingere, ca prescrisă, a cererii de chemare în judecată formulate de recurentul-reclamant Statul Român. Altfel spus, recurentul-reclamant a invocat faptul că există o contradicție între nevalidarea de către instanța de apel a considerentelor sentinței atacate din perspectiva momentului de început al termenului de prescripție extinctivă și menținerea soluției primei instanțe de respingere a cererii de chemare în judecată ca fiind prescrisă. Sub acest aspect, Înalta Curte constată că, în speță, tribunalul a apreciat că momentul când recurentul-reclamant trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea a fost cel mai târziu data emiterii Deciziei nr. 9507 din data de 24 februarie 2011 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor. Pentru a decide astfel, tribunalul a reținut că, în speță, cel târziu la momentul validării raportului de evaluare nr. x din data de 25 iunie 2010, recurentul-reclamant trebuia să cunoască paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. A mai constatat prima instanță și că, în situația în care s-ar accepta că recurentul-reclamant nu trebuia să cunoască paguba la momentul evaluării imobilului, acesta putea și trebuia să știe că există cazuri de supraevaluare a imobilelor cel târziu la momentul Deciziei nr. 10 din data de 10 octombrie 2013 a Curții de Conturi. Tribunalul a subliniat că, față de cele statuate prin decizia nr. 19/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul competent să judece recursul în interesul legii, nici controlul efectuat de către Curtea de Conturi nu are vreo relevanță în privința momentului de la care a început să curgă termenul de prescripție. Prin urmare, a reținut că, din moment ce termenul de prescripție nu poate curge de la momentul decizie Curții de Conturi, este evident că acesta nu ar putea curge din anul 2021, așa cum a susținut recurentul-reclamant, deci la 7 ani de la decizia menționată. A mai constatat și că, pe de altă parte, chiar și dacă s-ar reține că termenul de prescripție a început să curgă la data Decizie nr. 10 emise de către Curtea de Conturi, respectiv 10 octombrie 2013 (deși nu este cazul), acesta s-a împlinit la data de 10 octombrie 2016, deci mult anterior introducerii cererii de chemare în judecată. Înalta Curte reține că este adevărat că instanța de apel, contrar celor statuate de instanța de fond, a apreciat că momentul la care începe să curgă termenul de prescripție nu este cel la care a fost emisă decizia de compensare de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (24 februarie 2011), ci a arătat că poate fi constatat ca moment de la care curge prescripția data la care s-a finalizat raportul cu relevanță în cauză, nr. 25394 din data de 26 aprilie 2013. Curtea de apel, ținând cont de limitele efectului devolutiv, determinate de ceea ce s-a apelat, a substituit considerentele reținute de tribunal în ceea ce privește momentul de la care începe să curgă prescripția extinctivă și a oferit propria motivare care să susțină soluția de menținere a hotărârii pronunțate în primă instanță sub acest aspect, aceea de respingere a acțiunii formulate de către recurentul-reclamant Statul Român prin Ministerul Finanțelor ca fiind prescrisă. Întrucât prin intermediul apelului se provoacă controlul judiciar asupra hotărârii primei instanțe, realizându-se o rejudecare în fond a cauzei, în limita a ceea ce s-a apelat, în cazul în care se adoptă soluția primei instanțe, în motivarea deciziei, instanța de apel poate să se refere la motivele hotărârii primei instanțe și să le însușească sau poate să prezinte propriile argumente în susținerea aceleiași soluții pronunțate în cauză. Nu se poate reține existența unei contradicții între considerentele și dispozitivul deciziei atacate și, prin urmare, nici incidența motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în condițiile în care, chiar dacă a apreciat că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție este altul decât cel avut în vedere de către tribunal, concluzia la care a ajuns instanța de apel, în urma propriului raționament, nu este diferită de cea reținută de către prima instanță, respectiv aceea că, la data formulării acțiunii, termenul de prescripție a dreptului material la acțiune era împlinit, împrejurare față de care în mod firesc și legal curtea de apel a menținut soluția tribunalului de respingere a acțiunii recurentului-reclamant Statul Român prin Ministerul Finanțelor, ca fiind prescrisă, și a admis în parte apelul, schimbând sentința apelată, în sensul că a respins și cererea formulată de Ministerul Finanțelor ca prescrisă. Sunt nefondate și criticile recurentului-reclamant subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care, în esență, a susținut că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit normele de drept material privind prescripția extinctivă. Dreptul subiectiv dedus judecății este un drept de creanță născut din pretinsa săvârșire a unei fapte ilicite de către intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, constând în aceea că la nivelul anului 2010, în procesul de acordare a despăgubirilor pe temeiul Legii nr. 10/2001, a întocmit, prin evaluatori autorizați, un raport de evaluare cu nerespectarea standardelor internaționale (supraevaluat), raport care a fost apoi avizat de către consilierii acesteia. În baza acestui raport a fost emisă, de către intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, decizia de despăgubiri nr. 9507 din data de 24 februarie 2011. Astfel, având în vedere dreptul de creanță pretins (corespunzător unei pagube provenite dintr-un raport supraevaluat, întocmit la nivelul anului 2010 și pe baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate), instanța de apel a reținut în mod corect incidența dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, referitoare la prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită. În aplicarea prevederilor legale menționate, constatând că intimata-pârâtă a fost de la înființare și până în prezent un organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului, precum și atribuțiile ce revin recurentului-reclamant în cadrul relației cu intimata-pârâtă, reținând și că Statul trebuie și poate să cunoască rapoartele Curții de Conturi, instanța de apel apreciat că momentul de la care se poate considera că începe cursul prescripției este, așa cum s-a mai arătat, data la care s-a finalizat raportul cu relevanță în cauză, nr. 25394 din data de 26 aprilie 2013. Potrivit dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958: "prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea". Textul legal stabilește două momente, alternative, care pot marca începutul prescripției – unul subiectiv (al cunoașterii efective a pagubei și a celui care răspunde de ea) și unul obiectiv, legat de data la care păgubitul trebuie să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Instituirea celor două momente alternative urmărește să armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite (căreia nu i s-ar putea opune prescripția înainte de a avea posibilitatea de a acționa întrucât nu a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea) și pe cel al asigurării finalității, scopului reglementării acestei instituții, aceea de lămurire a situațiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea și stabilitatea circuitului civil. De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea de către legiuitor a unui moment obiectiv de la care începe să curgă prescripția extinctivă se bazează și pe ideea culpei prezumate a victimei, de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea. În cauză, prevalându-se de momentul subiectiv (reprezentat de data comunicării de către intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a adresei nr. x din data de 18 ianuarie 2021, prin care Ministerul Finanțelor era informat despre existenta unei diferențe de valoare în privința raportului întocmit în 2010) recurentul-reclamant a învederat că nu a putut acționa înaintea datei respective întrucât nu cunoștea întinderea prejudiciului (despre care a luat cunoștință doar în urma definitivării verificărilor dispuse după controlul Curții de Conturi, conform deciziei nr. 10/2013). Susținerea recurentului-reclamant nu își are temei în dispoziția legală, care nu condiționează exercițiul dreptului la acțiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoașterea întinderii acesteia, ci doar de cunoașterea existenței pagubei și a celui care răspunde de ea. Întinderea pagubei reprezintă o chestiune de probațiune și respectiv, de verificare jurisdicțională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influențeze sau să determine începutul cursului prescripției extinctive (pentru că în absența lui titularul dreptului nu ar putea acționa). În același timp, nu pot fi reținute nici cele susținute de către recurentul-reclamant din perspectiva momentului la care putea cunoaște existența pagubei. Înalta Curte, contată că, în realitate, prevalându-se de aspecte vizând imposibilitatea cunoașterii întinderii și respectiv, a existenței pagubei pentru argumentele arătate în memoriul de recurs – care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detașat momentul începerii cursului prescripției de cel al nașterii dreptului la acțiune (ca titularul dreptului să nu fie sancționat pentru că nu a putut acționa) –, recurentul-reclamant tinde să deplaseze data începerii cursului prescripției pentru a situa demersul său înăuntrul termenului de prescripție. În acest sens, recurentul-reclamant identifică, așa cum s-a mai arătat, un singur moment de început al curgerii prescripției, respectiv cel subiectiv, reprezentat de data la care debitoarea sa l-a înștiințat că ar avea un drept de creanță (înregistrarea la data de 19 ianuarie 2021, în evidențele Ministerului Finanțelor, a adresei nr. x din data de 18 ianuarie 2021, emise de către intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, prin care era informat despre diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestora). Or, recurentul-reclamant ignoră faptul că scopul reglementării, atunci când a instituit și un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripție extinctivă, a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligențe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acțiunii și valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei și a celui care răspunde de ea. Acest moment obiectiv, identificat cu data săvârșirii faptei ilicite pretinse – supraevaluarea imobilului prin raportul întocmit, respectiv, omologarea acestei supraevaluări de către consilierii intimatei-pârâte și emiterea deciziei de despăgubiri – i se opune recurentului-reclamant, date fiind prerogativele acestuia în procesul de stabilire și acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, astfel încât trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea încă de la data întocmirii defectuoase a evaluărilor. Aceasta întrucât stabilirea despăgubirilor în cadrul normativ existent la acel moment – Titlul VII din Legea nr. 247/2005 – se realiza prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componență făceau parte președintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților și un reprezentant al Ministerului Finanțelor Publice (art. 13). De asemenea, titlurile de despăgubiri astfel emise, în numele și pe seama statului român, încorporau drepturile de creanță împotriva statului și erau valorificate prin conversia lor în acțiuni la Fondul Proprietatea [art. 3 lit. a)]. Acest Fond a funcționat sub forma unei societăți de investiții, deținută inițial în întregime de statul român, în calitate de acționar unic, până la transmiterea acțiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite (art. 7 Titlul VII). În ce o privește intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, aceasta este tot o instituție a statului, înființată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuții în legătură cu aplicarea legilor reparatorii și trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor (finanțată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei și Finanțelor), situație confirmată prin H.G. nr. 34/2009 [art. 13 alin. (4)] și menținută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572 din data de 30 iulie 2013, când a trecut în subordinea Guvernului și în coordonarea prim-ministrului. Ca atare, față de atribuțiile ce reveneau deopotrivă recurentului-reclamant și intimatei-pârâtei în procesul de evaluare și acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, față de relația de subordonare a instituției intimatei-pârâte față de recurentul-reclamant, existentă la data săvârșirii faptei ilicite imputate (întocmirea raportului de evaluare și respectiv, omologarea acestuia prin emiterea deciziei de despăgubiri din 2011), rezultă că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaște atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, încă din momentul producerii ilicitului afirmat. Astfel fiind, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, putea și trebuia să acționeze pentru recuperarea pagubei încă de la data săvârșirii faptei ilicite reclamate, care marchează și momentul de început al curgerii prescripției extinctive înăuntrul unui termen de trei ani. Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptățește pe recurentul-reclamant să se prevaleze de incidența unui moment subiectiv (data la care, în 2021, debitoarea împotriva căreia își îndreaptă acțiunea îl încunoștințează că ar avea o creanță), întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speță este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripției, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurentul-reclamant că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptățit să acționeze. Demersul, în acești termeni, al recurentului-reclamant este unul care, pe de o parte, nesocotește reglementarea momentului de început al cursului prescripției (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar pe de altă parte, înseși funcția și finalitatea prescripției extinctive, de a sancționa pasivitatea, lipsa de diligență, pentru lămurirea situațiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilității circuitului civil. Prin urmare, Înalta Curte constată că nu prezintă relevanță, pentru determinarea momentului de început al cursului prescripției, data înregistrării la Ministerul Finanțelor a adresei nr. x din data de 18 ianuarie 2021, emisă de intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, astfel cum susține recurentul-reclamant. Totodată, Înalta Curte reține incidența dezlegărilor date prin decizia nr. 19 din data de 3 iunie 2019, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul competent să judece recursul în interesul legii, chiar dacă obiectul pricinii este altul, de vreme ce există identitate de rațiune în ceea ce privește modul de calcul al termenului de prescripție atunci când se pune problema emiterii unui raport al Curții de Conturi și a efectelor acestuia. Prin această decizie, aplicabilă mutatis mutandis în prezenta cauză, instanța supremă a tranșat problema de drept referitoare la momentul de început al termenului de prescripție pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator, statuările din cuprinsul acestei decizii fiind obligatorii pentru instanțele de judecată, potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., începând cu momentul publicării acesteia în Monitorul Oficial, respectiv 24 octombrie 2019. Astfel, s-a reținut că, sub aspectul curgerii prescripției extinctive, nu are relevanță constatarea făcută și comunicată de organul de control al Curții de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, deoarece controlul efectuat constată doar abaterile sau neregularitățile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziție de către instituția supusă controlului, iar paguba constatată, preexistentă raportului Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entității controlate. Instanța supremă a statuat, la paragraful 60 din considerentele deciziei, că izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată. S-a mai reținut în considerentele deciziei, la paragrafele 61-62, că nu există nicio dispoziție legală care să dispună explicit că actul de control al Curții de Conturi reprezintă punctul de plecare al cursului prescripției extinctive, respectiv că acest act nu poate reprezenta nici măcar un act de întrerupere a cursului prescripției extinctive, iar a susține că momentul curgerii termenului de prescripție este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control ar însemna a se lăsa lipsită de eficiență însăși instituția prescripției, care sancționează pasivitatea în exercițiul dreptului subiectiv, o pasivitate care nu poate fi justificată de entitatea controlată pe necunoașterea și neaplicarea dispozițiilor legale (paragraful 64). Totodată, s-a statuat că, în ceea ce privește momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, se aplică dreptul comun, fie că este vorba de prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, fie că este vorba de dispozițiile art. 2528 din noul C. civ. Constatarea instanței de apel în sensul că data la care s-a finalizat raportul Curții de Conturi nr. 25394 din data de 26 aprilie 2013 poate reprezenta momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție, chiar dacă nu este în conformitate cu cele statuate prin decizia în interesul legii anterior menționată, nu este de natură să lase soluția fără temei legal. Potrivit acestei decizii, astfel cum s-a arătat, data de la care, în atare situație, curge termenul de prescripție se situează anterior efectuării controlului de către Curtea de Conturi. Cum, chiar prin raportare la momentul reținut de către instanța de apel, în cauză, a intervenit prescripția dreptului material la acțiune, este evident că aceeași concluzie rezultă și dacă s-ar lua ca punct de reper o dată anterioară acesteia (în conformitate cu dezlegările instanței supreme). Prin urmare, în acest context, Înalta Curte constată că afirmația recurentului-reclamant potrivit căreia în mod greșit s-ar fi reținut că trebuia și putea să cunoască raporturile Curții de Conturi nu are nicio relevanță și nu poate susține caracterul fondat al recursului și, respectiv, nelegalitatea deciziei recurate. Se impune a se menționa și că instanța de apel a arătat că, în plus, chiar admițând că numai un control exercitat de Stat prin autoritățile sale reprezentative ar fi relevant, un termen de 3 ani de la emiterea actelor contestate, de la care să înceapă să curgă termenul de prescripție, este unul rezonabil, raportat atât, pe de o parte, la durata demersurilor necesare în vederea stabilirii cu certitudine a pagubei, astfel cum au fost indicate în cererea de apel, precum și la mijloacele juridice, financiare și logistice de care dispune Guvernul României, ca autoritate publică a puterii executive ce asigură realizarea politicii interne și externe a țării și exercită conducerea generală a administrației publice, cât și, pe de altă parte, la faptul că pentru ca reclamantul să poată acționa în instanță la acesta se adaugă și termenul general de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958. A apreciat că, în orice caz, un interval de 7 ani pentru efectuarea de către Stat a unui control care i-ar fi permis să identifice deficiențele în activitatea Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietății, ce ar face ca acțiunea, introdusă la 10 ani de la producerea pagubei, să fie depusă totuși în termenul de prescripție (de 3 ani), este cu mult peste ceea ce se poate considera un termen rezonabil. Ca atare, în mod legal instanța de apel a reținut că, la data demarării prezentului litigiu, termenul de prescripție fusese împlinit, și, astfel, a menținut soluția primei instanțe de respingere, ca prescrisă, a acțiunii formulate de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, și a schimbat sentința apelată, în sensul că a respins și cererea formulată de reclamantul Ministerul Finanțelor ca prescrisă. Prin urmare, față considerentele anterior redate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanțelor în nume propriu și în calitate de reprezentant al Statului Român împotriva deciziei nr. 1505 din data de 1 noiembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.