ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1531/2023

Ședința publică din data de 10 octombrie 2023

asupra cauzei de față, constată următoarele;

I. Circumstanțele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 3.01.2018 pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București sub nr. x/2018, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 60.000 RON reprezentând despăgubiri materiale și a sumei de 50.000 de euro reprezentând despăgubiri morale pentru acoperirea prejudiciului suferit ca urmare a accidentului din data de 29 decembrie 2014 produs din culpa exclusivă a pârâtei, cu cheltuieli de judecată.

La data de 16.10.2018, reclamanta a precizat cuantumul pretențiilor reprezentând daune materiale la suma de 94.000 RON, compusă din: suma de 1.000 RON/lună pe care a plătit-o de la producerea accidentului și o plătește și în prezent unei persoane care o îngrijește, îi face cumpărăturile, se ocupă de menaj, o însoțește la controalele medicale și ședințele de recuperare, în total, suma de 46.000 RON; suma de 935 RON/lunar, pe care o realiza în medie, din vânzările C. S.R.L., la care era asociat unic, dar și unic salariat, în total, suma de 43.048 RON, menționând că de la producerea accidentului nu a mai avut cine să se ocupe de societate, toate activitățile fiind sistate; suma de 100 RON/lună, contravaloarea medicamentelor necesare pentru tratarea bolilor cronice instalate odată cu accidentul, fiind în legătură cu circulația proastă a piciorului accidentat, în total suma de 4.600 RON; suma de 550 RON, contravaloarea unei tije de oțel necesare pentru efectuarea intervenției chirurgicale.

Hotărârea primei instanțe

Prin sentința nr. 8214/27.06.2018, Judecătoria Sectorului 3 București, secția civilă a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Prin sentința nr. 162/5.02.2021, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, obligând pârâta la plata către reclamantă a sumei de 5.075,77 RON cu titlu de daune materiale și a sumei de 10.000 de euro, echivalent în RON la data plății, cu titlu de daune morale, cu cheltuieli de judecată în cuantum de 3.570 RON – onorariu avocațial și 250 RON onorariul aferent expertizei medico-legale.

Hotărârea pronunțată în apel

Prin decizia nr. 985/17.06.2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul formulat de către pârâta B. S.A. împotriva sentinței menționate, a admis apelul formulat de reclamanta A. împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat pârâta la plata sumei de 46.475,77 RON cu titlu de daune materiale și a menținut în rest sentința apelată, cu cheltuieli de judecată în cuantum de 1.500 de RON reprezentând parte din onorariul de avocat în apel.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs pârâta B. S.A., criticând-o pentru nelegalitate, pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. și susținând, în esență, următoarele:

Încălcarea sau aplicarea greșită a art. 323 alin. (2) C. proc. civ.:

- prin decizia recurată, instanța de apel a apreciat drept întemeiată critica apelantei-reclamante referitoare la despăgubirile materiale solicitate, constând în suma achitată lunar numite D. de la producerea accidentului și până la data introducerii acțiunii, ajungând la această soluție în urma reascultării înregistrării ședinței de judecată din data de 19 august 2018, dată la care a fost audiat martorul;

- instanța de apel a reținut că declarațiile martorei D. au fost în sensul că aceasta primea lunar de la victimă suma de 1.000 RON, iar nu 100 RON, cum, dintr-o eroare de tehnoredactare a grefierului, s-a consemnat în cuprinsul mărturiei date în fața primei instanțe, greșeală care nu ar fi fost observată nici de martor, nici de către prima instanță;

- în mod greșit instanța de apel a apreciat că, în raport de această pretinsă greșeală de tehnoredactare, a criticilor formulate prin cererea de apel, precum și a prevederilor art. 22 și art. 231 alin. (6) C. proc. civ., poate proceda la verificarea criticilor evocate prin apel, chiar și atunci când privesc aspecte reale declarate de martori, dar consemnate greșit în fața primei instanțe;

- o atare procedură este de natură a încălca dispozițiile art. 323 alin. (2) C. proc. civ. – normă imperativă, potrivit cărora orice adăugiri, ștersături sau schimbări în cuprinsul mărturiei trebuie încuviințate și semnate de judecător, de grefier și martor sub sancțiunea de a nu fi luate în considerare;

- adaptarea prevederilor art. 231 alin. (2) C. proc. civ. la cele ale art. 323 C. proc. civ., se realizează prin interpretarea lor în sensul că, la cerere, părțile pot obține copii ale declarației martorului; rațiunea pentru care legiuitorul a permis părților obținerea unei copii a declarației martorului, chiar la finalul ședinței de judecată la care a fost administrată proba, este aceea de a permite participanților să formuleze observații, critici ori alte solicitări;

- în raport de prevederile art. 323 alin. (2) și (4) C. proc. civ., raportat la prevederile art. 178 alin. (5) C. proc. civ., eventualele neregularități referitoare la declarația martorului puteau fi puse în discuție doar în fața primei instanțe; dacă solicitarea formulată în fața primei instanțe de a fi reaudiat martorul în vederea încuviințării schimbării depoziției acestuia ar fi fost respinsă, se putea invoca în apel aplicarea greșită de către prima instanță a dispozițiilor art. 323 C. proc. civ.

- chiar și dacă s-ar reține că instanța de apel putea să analizeze cererea de apel prin care se contestă realitatea declarațiilor martorului consemnate de grefierul de ședință, aceasta era obligată să procedeze la citarea martorei D., iar, dacă, în urma audierii acesteia, ar fi rezultat existența unei erori de tehnoredactare, să încuviințeze schimbarea mărturiei date anterior de martor, iar noua declarație a martorului să fie semnată de judecător, de grefier și de martor;

- prevederile art. 323 alin. (2) C. proc. civ. sunt imperative, legea prevăzând în mod expres sancțiunea neluării în considerare a oricăror schimbări în cuprinsul mărturiei, în cazul în care acestea nu au fost în prealabil încuviințate și semnate de judecător, de grefier și de martor;

- instanța de apel a apreciat, în mod nepermis, că, prin raportare la principiul rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, reglementat de art. 22 C. proc. civ., și la prevederile art. 231 alin. (6) C. proc. civ., ce permit instanței de control judiciar să solicite înregistrările din ședințele de judecată ținute în fața instanțelor inferioare în grad, ar putea să treacă peste sancțiunea neluării în seamă a modificărilor din cuprinsul mărturiei și să procedeze, în lipsa martorului legal citat, inclusiv la schimbarea mărturiei acestuia, dată în fața primei instanțe;

- instanța de apel a procedat la readministrarea probei cu martori, fără ca martorul audiat în fața instanței de fond să mai fie citat și în fața instanței de apel, fără ca acesta să semneze eventualele adăugiri, ștersături sau schimbări în cuprinsul mărturiei;

- raționamentul instanței de apel prin care a fost justificată omisiunea acesteia de a proceda la reaudierea martorului care să își însușească, prin semnătură, schimbarea depoziției consemnate de prima instanță nu poate fi primit, întrucât prevederile menționate de instanța de apel se regăsesc în cuprinsul art. 231 C. proc. civ., intitulat "Notele de ședință. Înregistrarea ședinței";

- regula o reprezintă comunicarea, la cererea oricărui participant la proces, a unei copii de pe notele grefierului de ședință, note consemnate în mod olograf de grefier pe parcursul dezbaterilor, acestea fiind totodată avizate de președintele completului de judecată;

- alin. (4) al art. 231 C. proc. civ. instituie regula potrivit căreia realizarea înregistrării audio a ședințelor de judecată se subsumează scopului de a servi la verificarea, completarea sau rectificarea notelor de ședință; texul de lege nu poate fi interpretat în sensul că ar permite completarea sau rectificarea, în mod direct, a încheierilor de ședință în baza înregistrărilor audio;

- art. 231 alin. (2) C. proc. civ., la care face trimitere alin. (4) al art. 323 C. proc. civ., vizează doar posibilitatea părților de a obține o copie a declarației martorului, fără a face trimitere și la art. 231 alin. (4) din cod, astfel încât să se creeze posibilitatea completării sau rectificării declarațiilor date de martorul audiat anterior;

- posibilitatea acordată de legiuitor instanțelor de control judiciar de a solicita înregistrările ședințelor de judecată ale instanțelor inferioare în grad nu poate fi interpretată în mod extins, în sensul că, prin aceasta, s-ar permite completarea sau rectificarea depoziției martorului direct de către această instanță, cât timp pentru acest deziderat legiuitorul a instituit o cale specială, reglementată de prevederile art. 323 alin. (2) C. proc. civ., respectiv prin reaudierea martorului care a dat respectiva mărturie;

- instanța de apel a aplicat norma juridică la o situație de fapt care nu a fost pe deplin stabilită; pentru a ajunge la concluzia că victima a achitat martorului suma de 1.000 RON lunar, curtea de apel trebuia să stabilească dincolo de orice dubiu această împrejurare, nefiind suficientă validarea afirmației martorului în acest sens, cât timp afirmațiile martorului în ceea ce privește cuantumul sumei încasate de la victimă nu se coroborează cu nicio altă probă.

Invocând incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în esență, recurenta-pârâtă a susținut următoarele:

- instanța de apel a încălcat prevederile art. 1385 C. civ., care instituie principiul reparării integrale a prejudiciului, și a aplicat greșit legea și jurisprudența obligatorie a Curții Europene a Drepturilor Omului, în ceea ce privește modul de cuantificare a daunelor morale;

- prin decizia recurată, instanța de apel, contrar jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, a neglijat o serie de aspecte ce se impuneau a fi avute în vedere în analiza și dimensionarea unei componente a prejudiciului, respectiv gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii aduse acestora;

- dreptul la despăgubire al intimatei-reclamante trebuie avut în vedere în raport de vinovăția persoanelor implicate în producerea accidentului și a consecințelor, în contextul în care litigiul dedus judecății are ca obiect "pretenții" izvorâte dintr-o pretinsă faptă civilă delictuală, ceea ce presupune că pentru antrenarea răspunderii civile delictuale trebuie îndeplinite toate condițiile prevăzute de lege;

- așa cum se reține în doctrină și în jurisprudență, daunele morale nu sunt destinate să repună partea vătămată în situația anterioară săvârșirii faptei ilicite, pentru că acest lucru, în cele mai multe cazuri, nu mai este posibil, ci reprezintă o compensare patrimonială a prejudiciului de ordin moral suferit de parte, neputând fi vorba nici de reparație integrală, ci de a-i procura victimei satisfacții de ordin moral susceptibile a înlocui valoarea de care a fost privată, cu excluderea, însă, în mod obligatoriu, a oricărei tendințe de îmbogățire fără justă cauză;

- pentru stabilirea cuantumului despăgubirii pentru prejudiciul moral trebuie avute în vedere o serie de criterii și principii, care au fost formulate de doctrină și oglindite în jurisprudență – gravitatea prejudiciului nepatrimonial, respectiv consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorii lezate, măsura în care aceasta a fost lezată și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, durata de timp a consecințelor vătămătoare sau perpetuarea acestora, ecoul social și influența asupra vieții personale, familiale, profesionale și sociale, importanța și interiorizarea efectelor vătămătoare cu elemente subiective de percepție, care pot duce la alterarea personalității persoanei prejudiciate;

- în speță, în raport de ipoteza factuală supusă atenției judecătorului, precum și față de probele administrate, la determinarea cuantumului daunelor morale trebuiau a fi avute în vedere următoarele: durata în timp a consecințelor vătămătoare sau perpetuarea acestora – reflectată prin numărul de zile de îngrijiri medicale ce rezultă din rapoartele INML Mina Minovici (intimata-reclamantă a necesitat 120-130 de zile de îngrijiri medicale, perioadă care include și intervalul de timp necesar pentru extragerea materialului de osteosinteză și pentru recuperare medicală); faptul că suferințele fizice suportate de intimata-reclamantă nu au fost exclusiv rezultatul traumatismului produs în urma căderii accidentale din data de 29 decembrie 2014, aspect ce rezultă, de asemenea, din rapoartele INML Mina Minovici, ce menționează că aceasta suferă de alte afecțiuni non-traumatice concomitente, respectiv obezitate, tulburări circulatorii ale membrelor inferioare, insuficiență venoasă cronică, boală cardiacă ischemică și hipertensiune arterială, complicațiile fiind generate de existența patologiei cardio-vasculare; faptul că victima nu a fost afectată de o infirmitate permanentă în urma traumatismului suferit (aspect precizat în raportul de expertiză medico-legală nr. x din data de 12 august 2019; lipsa unor dovezi clare din care să rezulte diminuarea capacității de muncă a recurentei-reclamante generată de accident, în cauză existând deopotrivă și o serie de limitări biologice impuse de vârstă, dar și limitări impuse de afecțiunile non-traumatice concomitente de care suferea victima; nedovedirea unui prejudiciu de agrement – din depoziția martorului audiat de prima instanță rezultând că recurenta-reclamantă nu avea o viață socială foarte activă nici anterior producerii accidentului.

- trebuia avut în vedere și faptul că daunele morale acordate trebuie să fie proporționale cu prejudiciul suferit de victimă, să nu se transforme în adevărate "amenzi civile", sursă de îmbogățire a uneia dintre părți în detrimentul celeilalte;

- în raport de actele medicale existente la dosar, precum și față de concluziile raportului de expertiză medico-legală și a ale suplimentului la acesta, leziunile traumatice suferite au necesitat intervenție chirurgicală, însă nu au pus în vreun fel viața victimei în primejdie, nefiind de natură a genera per se o infirmitate fizică, motiv pentru care valoarea daunelor morale, menținută de instanța de apel, s-a realizat cu încălcarea normelor de drept substanțial și a practicii judiciare în materie.

III. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare, prin care a combătut criticile formulate prin cererea de recurs, arătând că modalitatea de verificare a erorii de tehnoredactare aleasă de instanța de apel asigură o mai bună administrare a actului de justiție, chiar și în ipoteza reaudierii martorului, instanța de apel urmând a audia înregistrarea ședinței pentru a stabili dacă a fost vorba despre o eroare de tehnoredactare sau de o revenire asupra depoziției inițiale din partea martorului.

În ceea ce privește al doilea motiv de recurs, vizând cuantumul daunelor morale acordate de instanța de fond și menținute de instanța de apel, a arătat că memoriul de recurs nu conține critici susceptibile de a fi încadrate în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și nici în celelalte motive de casare limitativ prevăzute de lege sub sancțiunea nulității recursului.

În plus, a invocat faptul că toate criteriile invocate în cadrul acestui motiv de recurs au fost analizate și se reflectă în decizia fondului, existând un probatoriu suficient la dosar în acest sens.

IV. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 02.05.2023, completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată la data de 10.10.2023, în ședință publică, cu citarea părților.

V. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului, precum și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Printr-o primă critică întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă B. S.A. a susținut încălcarea, prin decizia recurată, a prevederilor art. 323 alin. (2) C. proc. civ. și ale art. 178 C. proc. civ.

Susținerile recurentei vizează posibilitatea aplicării unor remedii procedurale în calea de atac a apelului în situația în care, precum în speță, se reclamă prin cererea de apel existența unei erori de tehnoredactare în cuprinsul declarației de martor date în fața primei instanțe, consemnate de grefierul de ședință și semnate de către judecătorul cauzei, atunci când judecătorul a dictat corect relatarea martorului, dar hotărârea primei instanțe s-a bazat pe mărturia în forma greșit consemnată, în sensul că martora era plătită cu suma de 100 RON/lună, iar nu cu suma de 1000lei/lună, după cum aceasta a declarat cu ocazia audierii.

Astfel, recurenta a arătat că neregularitatea privind audierea martorei nu putea fi invocată pentru prima dată în apel, ci doar în fața primei instanțe, la același termen la care neregularitatea s-a ivit ori la termenul următor.

Pe de altă parte, chiar presupunând că instanța de apel putea analiza cererea de apel prin care s-a contestat realitatea declarației martorei, astfel cum a fost consemnată de grefierul de ședință, era obligată să procedeze la reaudierea martorei, iar dacă în urma audierii acesteia, ar fi rezultat existența unei erori de tehnoredactare, să încuviințeze schimbarea mărturiei date anterior de martor, iar noua declarație a martorului să fie semnată de judecător, de grefier și de martor.

Critica, astfel cum a fost formulată, nu este fondată.

Pentru a fi incidente prevederile art. 178 C. proc. civ. referitoare la invocarea nulității, ar trebui ca un act de procedură să fi fost efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă, sub sancțiunea nulității, ca sancțiune ce lipsește total sau parțial de efecte un asemenea act de procedură, astfel cum prevede art. 174 C. proc. civ.

Or, în cazul din speță, acela al unei erori materiale strecurate în consemnarea mărturiei, în pofida dictării corecte de către judecător a relatării martorului, nu se poate vorbi despre încălcarea vreunei prevederi legale în ceea ce privește audierea martorului, astfel cum pretinde recurenta.

Astfel, art. 323 alin. (1) C. proc. civ. – în forma care interesează în cauză, în raport de data formulării cererii de chemare în judecată, respectiv cea anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018 – se referă la modalitatea efectivă de consemnare a mărturiei (de către grefier, după dictarea judecătorului) și de semnare a declarației de martor, nefiind incident în situația din speță.

Alin. (2) al aceluiași art. 323, la care face referire recurenta-pârâtă, prevede următoarele: "Orice adăugiri, ștersături sau schimbări în cuprinsul mărturiei trebuie încuviințate și semnate de judecător, de grefier și martor, sub sancțiunea de a nu fi luate în considerare."

Norma are în vedere ipoteza în care s-au operat deja anumite modificări materiale în cuprinsul declarației de martor depuse la dosar, în sensul unei completări, suprimări ori rectificări a consemnării, după ce aceasta a fost semnată în condițiile art. 323 alin. (1) din cod. Or, în speță, consemnarea declarației nu conține vreo modificare de această natură. Chiar în ipoteza normei, de altfel, sancțiunea eventualei încălcări a legii nu este nulitatea, ci aceea a neluării în seamă a modificării materiale inserate.

Prin urmare, întrucât eroarea de tehnoredactare nu constituie o neregularitate în sensul art. 178 C. proc. civ., nu este incident nici alin. (3) lit. b) al normei, în aplicarea căruia neregularitatea săvârșită în cursul judecății trebuie invocată de către partea interesată la termenul la care s-a ivit ori la termenul imediat următor și înainte de a pune concluzii pe fond.

Contrar susținerilor recurentei, solicitarea de îndreptare a erorii materiale din cuprinsul consemnării mărturiei, adresată instanței care a administrat proba testimonială, nu este supusă vreunui termen.

În măsura în care se procedează în conformitate cu dispozițiile art. 323 alin. (2) C. proc. civ., trebuie amintit alin. (4) al art. 323, care prevede că "Dispozițiile art. 231 alin. (2) se aplică în mod corespunzător", iar potrivit normei la care se face trimitere, "După terminarea ședinței de judecată, participanții la proces primesc, la cerere, câte o copie de pe notele grefierului."

De asemenea, potrivit art. 231 alin. (3) din cod, "Notele grefierului pot fi contestate cel mai târziu la termenul următor."

Din coroborarea acestor norme, rezultă că, spre deosebire de contestarea notelor grefierului, legiuitorul nu a prevăzut un termen pentru solicitarea de rectificare a consemnării greșite a mărturiei de către grefierul de ședință.

Art. 323 alin. (4) din cod trimite exclusiv la dispozițiile art. 231 alin. (2), pentru a fi adaptate în mod corespunzător situației reglementate, nu și la alin. (3) al art. 231, care prevede termenul de contestare. Așadar, după terminarea ședinței de judecată, participanții la proces primesc, la cerere, câte o copie de pe declarația martorului, fără ca posibilitatea de contestare a consemnării să fie limitată în timp, respectiv cel mai târziu la termenul următor celui la care a avut loc audierea martorului.

În absența unei trimiteri exprese la dispozițiile art. 231 alin. (3), preluarea acestei norme, printr-o interpretare extensivă a dispozițiilor art. 323 alin. (4), pentru a se considera că operează o asemenea limitare temporală a exercițiului dreptului de invocare a unei eventuale erori de consemnare a mărturiei, echivalează cu o adăugare la lege, ce nu este permisă în procesul de interpretare și aplicare a legii.

În același timp, nu se poate ignora faptul că toate ședințele de judecată se înregistrează, părțile fiind îndreptățite să obțină, la cerere, o copie electronică a înregistrării, astfel cum prescriu dispozițiile art. 231 alin. (4) și (5) din cod.

Conținutul înregistrării ședinței permite părților identificarea greșelilor de consemnare a mărturiei și formularea solicitării către instanță în vederea remedierii lor, reprezentând garanții procesuale pentru ca declarațiile martorilor în proces să fie consemnate în mod corespunzător (astfel cum a apreciat constant Curtea Constituțională în jurisprudența sa - decizia nr. 832/2021, publicată în Monitorul Oficial nr. 430 din 03 mai 2022).

Or, solicitarea de eliberare a unei copii electronice a înregistrării se poate face oricând în cursul judecății, astfel încât nu există nicio rațiune pentru restricționarea timporală a exercițiului dreptului părților de rectificare a consemnării greșite a mărturiei, odată ce aceasta a fost identificată pe baza înregistrării ședinței de judecată în care proba testimonială a fost administrată.

O asemenea solicitare poate fi adresată instanței care a administrat proba până la începerea dezbaterii fondului cauzei, iar instanța poate dispune, dacă este cazul, rectificarea necesară, avându-se în vedere dispozițiile art. 390 și art. 391 C. proc. civ., potrivit cărora, înainte de a se trece la această dezbatere, instanța, din oficiu sau la solicitarea părților, poate pune în discuția acestora cereri care pot fi invocate în orice stare a procesului și poate proceda chiar la completarea ori refacerea unor probe.

Rămâne de analizat, în raport de susținerile recurentei-pârâte, dacă și, în cazul unui răspuns afirmativ, în ce modalitate instanța de apel poate remedia situația creată prin consemnarea greșită a mărturiei în cursul judecății în primă instanță, atunci când partea interesată nu a adresat o asemenea solicitare primei instanțe, dar critică prin cererea de apel hotărârea primei instanțe, care s-a bazat pe mărturia în forma greșit consemnată.

După cum s-a reținut, în mod corect, prin decizia recurată, instanța de apel, cercetând motivul de apel pe acest aspect, este în măsură să constate existența unei atare erori de tehnoredactare, dat fiind că înregistrările din ședința de judecată pot fi solicitate și de către instanțele de control judiciar, astfel cum prevede art. 231 alin. (6) C. proc. civ.

Mai mult decât atât, contrar susținerilor recurentei, instanța de apel nu este obligată să recurgă la dispozițiile art. 323 alin. (2) C. proc. civ., cu aplicarea corespunzătoare a acestora, ceea ce ar presupune reaudierea martorului și consemnarea corectă a mărturiei, întrucât nu poate interveni scriptic în declarația dată de martor în fața primei instanțe.

Atare soluție, preconizată de către recurentă, nu este justificată, în condițiile în care nu există niciun dubiu în privința conținutului mărturiei, pentru a fi necesară readministrarea probei în apel, instanța asigurându-se, din cuprinsul înregistrării ședinței de judecată, atât de relatarea reală a martorului, cât și de faptul că a fost dictată în mod corect de către judecător.

În același timp, din modul de formulare a normei din art. 323 alin. (2) C. proc. civ. nu rezultă intenția legiuitorului de a limita mijloacele procedurale prin care poate fi înlăturată neconcordanța între conținutul mărturiei și consemnarea sa scriptică, nefiind prevăzută vreo obligație pentru judecătorul cauzei de a proceda la modificarea în această modalitate a consemnării, nici măcar în sarcina instanței care a administrat proba în discuție.

O asemenea limitare ar fi, de altfel, disproporționată în raport cu finalitatea urmărită - confirmarea conținutului mărturiei, rectificarea consemnării și semnarea din nou de către martor a declarației -, în măsura în care se pot identifica alte remedii legale mai eficiente, cu rezultat echivalent.

Potrivit art. 22 alin. (2) C. proc. civ., "Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale".

Pe acest temei, judecătorul are obligația să stabilească dacă relatarea faptelor de către un martor în cadrul probei legal încuviințate și administrate a fost consemnată în mod corect, atunci când se semnalează existența unei asemenea neconcordanțe, pentru a valorifica în mod veritabil dovezile administrate și pentru a stabili în mod corespunzător situația de fapt.

Din această perspectivă, exercitarea unui rol activ, astfel cum acesta este configurat în cuprinsul art. 22 alin. (2) din cod, nu exclude alte remedii procedurale, din moment ce judecătorul cauzei este obligat "să stăruie prin toate mijloacele legale" pentru aflarea adevărului.

În mod evident, recurgerea la această procedură este utilă chiar la momentul administrării probei, când martorul este prezent și poate semna pe loc eventuala modificare a consemnării scriptice a declarației.

În celelalte cazuri, însă, rechemarea la audiere a martorului se poate dovedi dificilă ori chiar imposibilă, presupunând costuri suplimentare și prelungirea duratei procesului.

Or, odată ce instanța a ascultat înregistrarea ședinței și a constatat că susținerile părții interesate sunt întemeiate, este posibilă consemnarea acestei constatări în cuprinsul aceleiași încheieri de ședință în care se menționează ascultarea înregistrării ședinței de la termenul la care a fost audiat martorul. Încheierea de ședință produce efectele oricărei hotărâri judecătorești, fiind un act autentic, iar recurgerea la această modalitate asigură, în mod neechivoc, finalitatea prevenirii unei greșeli în aflarea adevărului în cauză și reprezintă, în același timp, unul dintre mijloacele legale – în termenii art. 22 alin. (2) din cod – care servesc acestui scop.

Prin urmare, contrar susținerilor recurentei, nu se poate reține în cauză încălcarea prevederilor art. 323 alin. (2) C. proc. civ., în condițiile în care instanța de apel a procedat în modalitatea arătată anterior, considerând că nu este necesară reaudierea martorului, deoarece este vorba despre o simplă greșeală de tehnoredactare, neobservată nici de către martor la momentul semnării, nici de către instanță.

Astfel, instanța de apel, în mod corect, a solicitat înregistrarea ședinței de judecată de la prima instanță, în baza art. 231 alin. (6) C. proc. civ. și, constatând realitatea susținerilor invocate prin apel, a dat eficiență acestei constatări prin decizia pronunțată, ținând cont și de scopul aflării adevărului, în concordanță cu prevederile art. 22 C. proc. civ.

Față de toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge ca nefondată critica subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În ceea ce privește susținerile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea nu relevă o veritabilă critică de nelegalitate, ci au ca finalitate reaprecierea situației de fapt reținute de către prima instanță și confirmate prin decizia recurată, sub aspectul întinderii daunelor morale acordate, pentru repararea prejudiciului produs reclamantei prin accidentul suferit din culpa pârâtei.

Astfel, recurenta-pârâtă a reproșat instanței de apel neglijarea unor aspecte ce se impuneau a fi avute în vedere în analiza și dimensionarea unei componente a prejudiciului, respectiv durata în timp a consecințelor vătămătoare sau perpetuarea acestora, natura și consecințele leziunilor traumatice, întrucât modul de cuantificare a daunelor morale trebuie să țină cont de gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii aduse acestora.

Or, din considerentele deciziei recurate rezultă fără echivoc faptul că aceste aspecte au fost analizate în cadrul apelului declarat de către pârâtă, instanța răspunzând tuturor susținerilor părții, care, de altfel, au fost reiterate prin prezenta cerere de recurs.

În aceste condiții, se constată că recurenta-pârâtă urmărește, practic, cenzurarea aprecierilor de fapt ale instanței de apel, în analizarea acelorași susțineri ale părții, cu scopul de a obține din partea acestei instanțe de control judiciar reevaluarea ponderii criteriilor la care pârâta face referire în cuantificarea daunelor morale.

Această finalitate nu poate fi, însă, primită, în condițiile în care se circumscrie cercetării temeiniciei deciziei recurate, iar atare verificare excedează atribuțiile instanței de recurs, ce vizează exclusiv cercetarea legalității hotărârii de apel, în raport de motivele de casare prevăzute în mod expres și limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În consecință, acest motiv de recurs nu poate fi primit și, față de toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în baza art. 496 C. proc. civ.

În aplicarea art. 453 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-pârâtă B. S.A. va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 3.500 RON, către intimata-reclamantă A., dovedite prin factura seria x nr. x din data de 20 septembrie 2022 și chitanța seria x_2020 nr. x din data de 20 septembrie 2022 .

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de pârâta B. S.A. împotriva deciziei nr. 985 din data de 17 iunie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Obligă pe recurenta-pârâtă B. S.A. la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 3.500 RON, către intimata-reclamantă A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 octombrie 2023.