ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2136/2023

Ședința publică din data de 25 octombrie 2023

Asupra recursurilor de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Permanent de Arbitraj Instituționalizat la 6 octombrie 2021, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. S.A. la plata sumei de 10.771,78 RON, reprezentând contravaloarea reparațiilor autorismului înmatriculat sub nr. x și obligarea pârâtei la plata penalităților de 0,2%/zi de întârziere de la data de 1 noiembrie 2018 și până la plata integrală a debitului datorat, cu cheltuieli de judecată.

Pârâta B. S.A. a depus întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității soluționării cererii pe calea arbitrajului și excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Prin încheierea din 5 ianuarie 2022, Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat a recalificat excepția inadmisibilității, invocată prin întâmpinare, ca fiind excepția necompetenței instanței arbitrale de a soluționa cauza. Prin aceeași încheiere, Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat a respins această excepție.

Prin hotărârea arbitrală nr. 50 din 10 martie 2022, Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat, cu opinie majoritară, a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă, a admis în parte acțiunea, a obligat pârâta să achite reclamantei suma de 10.771,78 RON, reprezentând diferența de despăgubire neplătită aferentă dosarului de daună x, a respins cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata sumei de 22.961,64 RON, reprezentând penalități de întârziere de 0,2%/zi de întârziere pentru perioada 1 noiembrie 2018 - 1 octombrie 2021 și în continuare până la plata integrală a debitului solicitat și a obligat pârâtEI să achite reclamantei suma de 1.081 RON, reprezentând jumătate din cheltuielile arbitrale avansate de aceasta.

B. S.A. a formulat acțiune în anulare împotriva încheierii de ședință din 5 ianuarie 2022 și a hotărârii arbitrale nr. 50 din 10 martie 2022, în temeiul dispozițiilor art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.. A solicitat și suspendarea hotărârii arbitrale.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă sub nr. x/2022.

Prin încheierea din 20 aprilie 2022, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă a admis cererea de suspendare a hotărârii arbitrale nr. 50 din 10 martie 2022 până la soluționarea acțiunii în anulare.

La 9 mai 2022, A. S.R.L. a formulat acțiune în anulare prin care a solicitat anularea în parte a hotărârii arbitrale, cu consecința admiterii în tot a acțiunii arbitrale, în temeiul dispozițiilor art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.

Pârâta B. S.A. a depus întâmpinare prin care a invocat excepția tardivității formulării acțiunii în anulare de către reclamanta A. S.R.L. și a susținut că acțiunea arbitrală promovată de reclamantă este inadmisibilă.

Prin încheierea din 22 septembrie 2022, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă a luat act că pârâta nu mai susține excepția tardivității și că excepția inadmisibilității acțiunii este o apărare de fond.

Prin sentința nr. 109 din 21 octombrie 2022, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă a respins acțiunea în anularea hotărârii arbitrale, formulată de A. S.R.L., ca rămasă fără obiect. A admis acțiunea în anulare formulată de B. S.A. privind anularea hotărârii arbitrale nr. 50 din 10 martie 2022 și a încheierii din 5 ianuarie 2022, pronunțate de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat, în dosarul arbitral nr. x/2021 A anulat încheierea din 5 ianuarie 2022 și hotărârea arbitrală nr. 50 din 10 martie 2022 și a trimis cauza spre soluționare Judecătoriei Sectorului 1 București. A obligat reclamanta A. S.R.L. la plata către pârâta B. S.A. a sumei de 150 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe și împotriva încheierii din 20 aprilie 2022, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs, solicitând desființarea hotărârilor atacate.

Motivele de recurs invocate sunt, în esență, următoarele:

Cu titlu prealabil, reclamanta invocă excepția lipsei calității de reprezentant legal al intimatei, față de faptul că persoana care a semnat contractul de asistență juridică nu deținea funcția de administrator.

Autoarea căii de atac arată că instanța a reținut că, în lipsa unei convenții arbitrale valabile, părțile nu pot apela la arbitraj și că Norma ASF nr. 18/2017 reglementează procedura de soluționare a petițiilor, nu și soluționarea unei acțiuni în pretenții îndreptată împotriva unei societăți de asigurare. Susține că instanța învestită cu soluționarea acțiunii arbitrale a interpretat diferit prevederile Normei ASF nr. 18/2017 și că intenția legiuitorului european, potrivit Directivei nr. 2009/138 și Directivei nr. 2016/97, a fost de a da posibilitatea părților să apeleze la o arbitraj sau la o procedură care să ofere garanții comparabile. Apreciază că dispozițiile normei au caracter special și se aplică cu prioritate față de cele ale art. 548 C. proc. civ., legea dând posibilitatea reclamantului de a alege modalitatea de soluționare a litigiului. Afirmă că în domeniul asigurărilor părțile pot apela la arbitraj și în lipsa unei convenții arbitrale, cu condiția de a respecta dispozițiile 115 alin. (1) C. proc. civ. privitoare la competența teritorială. Mai susține că art. 7 pct. 4 lit. d) din Norma ASF nr. 18/2017 reprezintă o excepția de la principiul forței obligatorii a contractului reglementat de art. 1270 C. civ. întrucât în această situație contractul se modifică "din cauze autorizate de lege". Arată că, în domeniul asigurărilor, contractul este guvernat de Legea nr. 132/2017 și Norma nr. 20/2017, iar modalitatea de soluționare a litigiilor este prevăzută de Norma nr. 18/2017 și că o eventuală convenție arbitrală între asigurat și asigurător ar limita drepturile persoanei prejudiciate. În opinia aceleiași părți, lipsa acestei convenții este complinită prin dispozițiile art. 7 pct. 3 din Norma nr. 18/2017, iar art. 542 pct. 1 C. proc. civ. nu exclude soluționarea pe calea arbitrajului a litigiilor izvorâte din contractele RCA.

Recurenta-reclamantă a indicat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a depus întîmpinare prin care a solicitat respingerea excepției lipsei calității de reprezentant, respingerea ca inadmisibil a recursului declarat împotriva încheierii din 20 aprilie 2022 și respingerea ca nefondat a recursului declarat împotriva sentinței arbitrale.

Recurenta-reclamantă nu formulat răspuns la întâmpinare.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Referitor la recursul promovat împotriva încheierii din 20 aprilie 2022 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, instanța supremă, față de dispozițiile art. 612 raportat la art. 484 alin. (5) și coroborate cu cele ale art. 634 C. proc. civ., notează că cererea de suspendare se soluționează prin încheiere definitivă, care nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge ca inadmisibil recursul formulat împotriva încheierii din 20 aprilie 2022 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă.

Cu privire la recursul declarat împotriva sentinței nr. 109 din 21 octombrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, instanța supremă reține că dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. au fost indicate în mod formal întrucât din cererea de recurs nu se desprind critici de nelegalitate care să poată fi analizate din această perspectivă.

Instanța supremă mai reține că argumentele prin care recurenta susține, în esență, că în domeniul asigurărilor, părțile pot apela la arbitraj și în lipsa unei convenții arbitrale, subsumate de aceasta pct. 8 al art. 488 alin. (1) din același cod vor fi analizate din perspectiva pct. 5 întrucât autoarea căii de atac aduce în discuție încălcarea normelor de procedură referitoare la competența tribunalului arbitral de a soluționa cererea de chemare în judecată ce formează obiectul prezentului dosar.

Instanța supremă subliniază că în cauză, pe calea recursului, cenzura de legalitate nu poate privi decât modalitatea în care s-a dat dezlegare motivelor acțiunii în anulare, astfel cum s-a statuat în Decizia nr. 1/2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii.

Prin urmare, hotărârea arbitrală fiind desființată în temeiul art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., problema de drept de care depinde soluționarea recursului presupune stabilirea măsurii în care titularul unei cereri de despăgubire, formulată în temeiul art. 21 din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie și nesoluționată de asigurător, are dreptul de a învesti un tribunal arbitral cu soluționarea conflictului generat de temporizarea soluționării cererii, în lipsa unei convenții arbitrale.

Raportat la dispozițiile art. 549 - art. 551 C. proc. civ., se constată că arbitrajul se organizează și se desfășoară potrivit înțelegerii părților, reflectată în convenția arbitrală, cu respectarea principiului libertății de voință a acestora, sub rezerva respectării ordinii publice, a bunelor moravuri, precum și a dispozițiilor imperative ale legii.

Înalta Curte va înlătura criticile invocate întrucât, în mod corect, curtea de apel a admis acțiunea în anulare formulată de pârâta B. S.A., a anulat hotărârea arbitrală și a trimis cauza spre soluționare instanței de drept comun. Astfel, instanța învestită cu soluționarea acțiunii în anulare a constatat că între părți nu a fost încheiată o convenție care să cuprindă o clauză compromisorie și a statuat în mod corect că fără o convenție arbitrală valabilă (clauză compromisorie sau compromis) nu poate exista arbitraj. În acest sens sunt și prevederile art. 543 și art. 548 și urm. C. proc. civ., potrivit cărora arbitrajul se organizează și se desfășoară potrivit convenției arbitrale, care trebuie încheiată în scris, sub sancțiunea nulității.

Vor fi, de asemenea, înlăturate criticile prin care recurenta susține că Norma ASF nr. 18/2017 privind procedura de soluționare a petițiilor referitoare la activitatea societăților de asigurare și reasigurare și brokerilor de asigurare ar complini lipsa convenției arbitrale deoarece din chiar titlul actului că aceasta reglementează, în principal, "procedura de soluționare a petițiilor referitoare la activitatea societăților de asigurare".

După ce se detaliază modalitatea de derulare a unei asemenea proceduri, la art. 7 alin. (3) din Norma menționată se prevede că, "în vederea soluționării pe cale amiabilă a disputelor dintre societăți, brokeri și asigurați, contractanți, beneficiari, persoane prejudiciate sau reprezentanții acestora, la solicitarea uneia dintre părți, se utilizează metodele alternative de soluționare a litigiilor, prevăzute de dispozițiile legale în vigoare", iar la alin. (4) se reglementează obligația conducerii executive a societăților și brokerilor și coordonatorul colectivului de analiză și soluționare a petițiilor de a asigura participarea la procedurile de soluționare alternativă atunci când se solicită de către consumator.

Din textele legale evocate rezultă că se pune, astfel, accent pe faptul că soluționarea amiabilă sau prin intermediul metodelor de soluționare alternativă a litigiilor se face cu respectarea dispozițiilor legale privitoare la acestea și că, prin aceasta, nu se limitează dreptul părților de a se adresa instanțelor de judecată abilitate.

Prin urmare, dispozițiile art. 7 alin. (3) și (4) din Norma ASF nr. 18/2017 nu instituie o clauză compromisorie de drept, ci oferă părților posibilitatea de a apela la soluționarea litigiilor pe calea arbitrajului, fără însă ca o asemenea procedură să capete caracter obligatoriu, în lipsa acordului pârâtului din acțiunea arbitrală în sensul soluționării litigiului pe această cale.

Nu poate fi primită nici critica potrivit căreia Norma ASF nr. 18/2017 este o normă specială derogatorie de la prevederile normei generale, respectiv C. proc. civ., deoarece principiul de drept specialia generalibus derogant implică faptul că norma specială este cea care derogă de la norma generală și că aceasta este de strictă interpretare la cazul respectiv.

Or, în cauză, Norma ASF nr. 18/2017 nu este derogatorie de la dreptul comun, în sensul de a permite tribunalului arbitral să se considere competent să soluționeze litigiul, chiar în lipsa acordului unei părți. O astfel de ipoteză ar fi fost valabilă în situația în care ar fi existat un text legal care ar fi permis ca, într-o situație similară cu cea dedusă judecății în fața instanței arbitrale, aceasta să poată fi soluționată de arbitraj în lipsa unei convenții arbitrale.

Se mai reține că Norma în discuție reglementează exclusiv procedura de soluționare a petițiilor referitoare la activitatea societăților de asigurare și reasigurare și brokerilor de asigurare și, în consecință, nu poate adăuga sau modifica prevederile legale referitoare la conținutul contractelor de asigurare RCA reglementate de Legea nr. 132/2017, cum în mod corect a reținut curtea de apel.

Nu poate fi primită nici critica privind arbitrabilitatea obligatorie a litigiilor decurgând din asigurări, întrucât Norma ASF nr. 18/2017 stabilește că petenții au posibilitatea să apeleze la "metodele alternative de soluționare a litigiilor, prevăzute de dispozițiile legale în vigoare", fără a impune o astfel de procedură și a exonera petenții de la obligația respectării condițiilor prevăzute de lege, dacă decid să le acceseze.

Fără a nega posibilitatea rezolvării unor asemenea categorii de litigii prin intermediul unor proceduri de soluționare alternativă a litigiilor, Înalta Curte constată că această cale rămâne deschisă părților doar în condițiile încheierii în scris a unei convenții arbitrale potrivit C. proc. civ., care reglementează tocmai modalitatea în care poate interveni jurisdicția alternativă, de esența procedurii arbitrale fiind compromisul părților.

Vor fi înlăturate și criticile vizând greșita interpretare de către curtea de apel a Directivei nr. 2009/138/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 noiembrie 2009 privind accesul la activitate și desfășurarea activității de asigurare și de reasigurare și a Directivei (UE) nr. 2016/97 a Parlamentului European și a Consiliului privind distribuția de asigurări, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. întrucât legislația Uniunii evocată contrazice interpretarea propusă de recurentă.

Astfel, actele normative unionale stabilesc că procedurile de soluționare extrajudiciară, respectiv de arbitraj, sunt instituite în conformitate cu actele legislative relevante ale Uniunii Europene și cu cele din dreptul intern. Or, procedura inițiată de recurentă și finalizată cu hotărârea arbitrală anulată de curtea de apel, nu a respectat dispozițiile legale din dreptul intern, față de care nu se poate susține incidența unor norme derogatorii sau prioritatea dreptului european față de dispozițiile din dreptul național.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 109 din 21 octombrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva încheierii din 20 aprilie 2022 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 109 din 21 octombrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 octombrie 2023.