ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2126/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la 24 mai 2021, reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a solicitat obligarea pârâtei A. S.R.L. la restituirea sumei de 500.000 RON, reprezentând contravaloarea titlului de plată nr. x din 4 august 2009 emis de ANRP, în favoarea beneficiarului B., sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație până la data plății efective.

Hotărârea pronunțată de tribunal în primă instanță Prin sentința civilă nr. 322 din 2 martie 2022, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins, ca prescrisă, cererea de chemare în judecată, formulată de reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L. și a obligat-o pe reclamantă la plata către pârâtă a sumei de 3000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată de curtea de apel în apel Prin decizia civilă nr. 1933A din 16 decembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a fost respins, ca nefondat, apelul exercitat de reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva sentinței civile nr. 322 din 2 martie 2022, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă.

Recursul exercitat în cauză Decizia civilă nr. 1933A din 16 decembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a fost atacată cu recurs de către reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților. Recurenta a susținut că au fost aplicate greșit prevederile legale care reglementează curgerea termenului de prescripție și întreruperea acestuia. De asemenea, a menționat că prin decizia nr. 10 din 10 octombrie 2013, Curtea de Conturi a României a constatat, cu ocazia unui control efectuat la reclamantă, că nu au fost respectate standardele internaționale de evaluare cu privire la estimarea valorii de piață a proprietăților imobiliare supuse evaluării și a dispus în sarcina reclamantei o serie de măsuri al căror termen de îndeplinire a fost stabilit, inițial, la 30 aprilie 2013, iar ulterior, din cauza dificultăților întâmpinate, a fost modificat în mai multe etape, ultima dată fiind prelungit până la 28 iunie 2019. În opinia recurentei, termenul de prescripție a început să curgă la data la care a luat cunoștință despre rezultatul verificărilor efectuate asupra raportului de evaluare întocmit de A. S.R.L., astfel că dreptul său de a solicita recuperarea prejudiciului cauzat de pârâtă prin neîndeplinirea corespunzătoare a obligațiilor contractuale este actual, termenul de prescripție nefiind împlinit. Printr-o altă critică, recurenta-reclamantă a susținut că, în mod greșit, instanța de apel nu a constatat că acțiunea de control desfășurată de Curtea de Conturi nu poate constitui o cauză de întrerupere sau de suspendare a cursului prescripției. A criticat recurenta și dispoziția instanței de apel, de obligare a sa la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2000 RON, onorariu de avocat, rezumându-se la a arăta că, potrivit art. 451 alin. (2) C. proc. civ., instanța are prerogativa de cenzura cuantumul cheltuielilor de jucată constând în onorariul avocatului raportat la complexitatea activității depuse. Față de cele arătate, a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată.

Apărările formulate în recurs Intimata-pârâtă A. S.R.L. nu a formulat întâmpinare la cererea de recurs. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor de nelegalitate evocate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte va constată că recursul declarat este nefondat, având în vedere considerentele care succed: Referitor la primul motiv de recurs, încadrabil în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se constată că, potrivit acestuia, casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, respectiv când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material", fie prin nesocotirea unei asemenea norme, fie prin interpretarea ei eronată. Deși nu indică în concret care norme materiale au fost încălcate sau aplicate greșit, Înalta Curte constată că recurenta are în vedere aplicarea greșită a normelor în materia prescripției extinctive, respectiv a Decretului nr. 167/1958, în privința momentului de la care curge prescripția și a cauzelor de întrerupere sau suspendare a cursului prescripției, prin raportare la data deciziei Curții de Conturi nr. 10 din 10 octombrie 2013, prin care s-au dispus măsurile de recuperare a prejudiciului. Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține situația de fapt, astfel cum a fost stabilită de instanțele de fond. Între reclamantă și pârâtă a intervenit contractul-cadru de prestări servicii nr. x/2008, având ca obiect asigurarea de către prestator a serviciilor de evaluare solicitate de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în aplicarea Titlului VII din Legea nr. 247/2005. În temeiul acestui contract, pârâta a întocmit și a înregistrat la ANRP, în luna decembrie 2008, raportul de evaluare a imobilului ce a făcut obiectul dosarului de despăgubire, drept consecință fiind emis titlul de plată nr. x din 4 august 2009. Cererea dedusă judecății vizează obligarea pârâtei la restituirea sumei de 500.000 RON, reprezentând contravaloarea titlului de plată, susținându-se că, în urma unei acțiuni de control a Curții de Conturi, concretizată prin decizia nr. 10 din 10 octombrie 2013 (definitivă prin respingerea contestației formulată împotriva acesteia, conform sentinței civile nr. 2767 din 17 octombrie 2014), a rezultat că imobilul a fost supraevaluat. Instanțele de fond, pornind de la premisa că temeiul de drept de care se prevalează reclamanta este răspunderea contractuală, au stabilit că sunt incidente dispozițiile art. 11 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. Recurenta critică însă concluzia instanței de apel în ceea ce privește momentul de început al termenului de prescripție extinctivă. Contrar susținerilor recurentei, nu ar putea fi reținut ca punct de debut al cursului prescripției momentul când aceasta a luat cunoștință de rezultatul verificărilor efectuate asupra raportului întocmit de pârâtă, întrucât paguba constatată era preexistentă acestui raport, care a fost generat de chiar controlul efectuat de Curtea de Conturi și trebuia să fie cunoscută independent de efectuarea unui nou raport de evaluare. Înalta Curte constată că excepția prescripției dreptului la acțiune a primit o judicioasă dezlegare printr-o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor legale incidente din cuprinsul Decretului-lege nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, prin raportare la Decizia nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii. Această concluzie este în concordanță cu considerentele Deciziei nr. 19/2019, prin care Înalta Curte a admis recursul în interesul legii, statuând că "actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligația de a acționa pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plății către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripție extinctivă a acțiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului." Prin decizia menționată s-a tranșat problema de drept referitoare la momentul de început al termenului de prescripție pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator, statuările instanței supreme fiind obligatorii pentru instanțele de judecată, potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., începând cu momentul publicării acesteia în Monitorul Oficial, respectiv 24 octombrie 2019. Este adevărat că această decizie are ca premisă un alt tip de raport juridic (acela dintre angajator și angajat), dar raționamentul și argumentele reținute de Înalta Curte pot fi aplicate mutatis mutandis și altor tipuri de raporturi juridice, întrucât există identitate de rațiune în ceea ce privește modul de calcul al termenului de prescripție atunci când se pune problema emiterii unui raport al Curții de Conturi și a efectelor acestuia. De altfel, prin Decizia nr. 39/2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a respins sesizarea Curții de Apel Constanța ca inadmisibilă, s-a apreciat că dezlegările date prin Decizia nr. 19/2019 pot fi aplicate și cauzei pe care s-a grefat sesizarea în discuție, nefiind necesar să se pronunțe o nouă decizie care să cuprindă argumente identice și aceeași soluție. Prin Decizia nr. 19/2019, ale cărei considerente sunt valabile, mutatis mutandis, și în prezenta cauză, s-a reținut că, sub aspectul curgerii prescripției extinctive, nu are relevanță constatarea făcută și comunicată de organul de control al Curții de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, deoarece controlul efectuat constată doar abaterile sau neregularitățile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziție de către instituția supusă controlului, iar paguba constatată, preexistentă raportului Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entității controlate. Având în vedere că, prin considerentele expuse în cadrul acestor decizii obligatorii pentru instanțele judecătorești, s-a statuat că raportul de control al Curții de Conturi, precum și măsurile dispuse în sarcina entității controlate sunt obligatorii exclusiv pentru aceasta din urmă, în condițiile în care raportul de control constată doar producerea pagubei, fără să constituie prin el însuși izvor al creanței, astfel încât acțiunea de control a Curții de Conturi nu influențează în niciun fel momentul de debut al termenului de prescripție, urmează a fi respinse criticile recurentei. Înalta Curte va înlătura ca nefondate și susținerile recurentei cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale în materia întreruperii sau suspendării cursului prescripției. Sub un prim aspect, se constată că la data emiterii Deciziei nr. 10 din 10 octombrie 2013 a Curții de Conturi, termenul de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 era deja împlinit. Prin urmare, nu pot fi incidente dispozițiile art. 13 din Decretul nr. 167/1958 privind suspendarea cursului prescripției sau art. 16 din același act normativ, referitor la întreruperea cursului prescripției, câtă vreme aceste două cauze de prelungire a termenului în care poate fi exercitat dreptul la acțiune sunt aplicabile unor prescripții aflate în curs, iar nu unor prescripții deja împlinite, cum este cazul în prezentul litigiu. În al doilea rând, Înalta Curte reține că decizia Curții de Conturi nu ar putea fi valorificată drept caz de suspendare sau întrerupere a cursului prescripției extinctive, întrucât situațiile care au o asemenea valență juridică sunt expres și limitativ prevăzute de art. 13, art. 14 și art. 16 din Decretul 167/1958 privitor la prescripția extinctivă. În același sens sunt și considerentele Deciziei nr. 19/2019 pronunțată în recurs în interesul legii, prin care la paragraful 62 s-a reținut că actul de control al Curții de Conturi nu poate reprezenta act de întrerupere a cursului prescripției extinctive, câtă vreme dispozițiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958 prevăd expres și imperativ că: "Prescripția se întrerupe: a) prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția; b) prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanță judecătorească, ori la un organ de arbitraj, necompetent; c) printr-un act începător de executare. Prescripția nu este întreruptă, dacă s-a pronunțat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunțat la ea." Ca atare, în condițiile în care actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control nu poate reprezenta act de întrerupere a cursului prescripției extinctive, cu atât mai mult nu poate avea un astfel de efect termenul stabilit pentru aducerea la îndeplinire a măsurilor dispuse de Curtea de Conturi. În ceea ce privește încălcarea dispozițiilor referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată, recurenta-reclamantă nu dezvoltă critici în privința modului în care ar fi fost nesocotite dispozițiile procedurale de care erau ținute instanțele de fond, nefiind posibil a declanșa, din această perspectivă, un control judiciar al instanței de recurs. Proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate. Prin urmare, aceasta nu va putea fi analizată pe calea recursului, după cum s-a statuat prin Decizia nr. 3/2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 181 din 5 martie 2020. Prin această decizie s-a stabilit că: "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.." În considerente, s-a reținut că, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., stabilirea cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câștigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei și la munca efectivă a apărătorului părții, respectiv că presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii și o evaluare a ponderii, pe care instanța trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul, în analiza sa, judecătorul trebuind să se raporteze, în permanentă, la circumstanțele cauzei, instanța de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face. Prin urmare, fiind vorba despre o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, iar nu pe interpretarea normei juridice, proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate, sens în care nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În consecință, pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte urmează, în temeiul dispozițiilor art. 496 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., să respingă, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.