ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1601/2023

Pretenția dedusă judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava la 3 august 2021, reclamanții A., B. și C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, anularea și suspendarea deciziei de validare nr. 6324/29.06.2021.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 2120 din 9 noiembrie 2021, Tribunalul Suceava, secția I civilă a respins, ca nefondată, cererea de anulare a deciziei de validare nr. 6324/29.06.2021 și, ca rămasă fără obiect, cererea de suspendare a deciziei.

Hotărârea pronunțată în apel Împotriva acestei sentințe civile, reclamanții au declarat apel principal și pârâta a formulat apel incident, iar, prin decizia civilă nr. 408 din 24 martie 2022, Curtea de Apel Suceava, secția I civilă a respins apelul principal, ca nefondat, și a respins apelul incident, ca inadmisibil.

Recursul formulat în cauză Împotriva acestei decizii civile, la 3 mai 2022, au declarat recurs reclamanții, solicitând casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare. Recurenții-reclamanți au invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., susținând că motivarea deciziei este informă. Recurenții-reclamanți au invocat și motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., argumentând că în mod greșit instanța de apel a făcut aplicarea prevederilor Legii nr. 164/2014, aceasta contravenind art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât, fiind vorba despre dreptul de proprietate, nu se pot invoca legi intrate în vigoare ulterior formulării cererii de despăgubiri. Au mai învederat că autoarea lor nu putea prevedea modificarea Legii nr. 290/2003 printr-o lege promulgată în anul 2014.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, iar, în subsidiar, a cerut respingerea acestuia ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând recursul de față, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept: Recurenții-reclamanți au invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., susținând că motivarea deciziei civile recurate este informă, fără însă a dezvolta critici punctuale referitoare la modalitatea în care instanța de apel a prezentat considerentele de fapt și de drept, pe care se sprijină soluția de respingere, ca nefondat, a apelului principal. Înalta Curte constată că acest motiv de casare este nefondat, întrucât decizia civilă recurată respectă exigențele impuse de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., precum și de prevederile art. 6 par. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, nefiind decelate considerente incomplete, neclare, contradictorii sau străine de natura pricinii. Recurenții-reclamanți au invocat și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., argumentând că instanța de apel a făcut, în mod greșit, aplicarea în cauză a Legii nr. 164/2014, aceasta intrând în vigoare ulterior formulării cererii de despăgubiri, iar autoarea lor nu putea prevedea modificarea Legii nr. 290/2003 printr-o lege promulgată în anul 2014. Înalta Curte constată că și acest motiv de recurs este nefondat. Se reține că cererea de despăgubiri pentru bunurile rămase în teritoriile cedate din Bucovina de Nord, ce au aparținut soților D. și E., a fost formulată de către autoarea recurenților-reclamanți la 25 februarie 2004, fiind înregistrată sub nr. x, însă atât hotărârea nr. 2448 din 19 martie 2019, adoptată de către Comisia Municipală București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003, cât și decizia de validare nr. 6324 din 29 iunie 2021, emisă de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, au fost adoptate după intrarea în vigoare a Legii nr. 164/2014, prin care a fost stabilită o nouă procedură de soluționare a dosarelor constituite în temeiul Legii nr. 290/2003. În acest context factual, făcând o corectă aplicare a normelor de drept material, instanța de apel a reținut că dispozițiile tranzitorii reglementate prin Legea nr. 164/2014 constituie temeiul aplicării prevederilor legii noi în privința cererilor aflate în curs de soluționare, astfel cum este și situația cererii depuse de către autoarea recurenților-reclamanți în anul 2004. În această ordine de idei, art. 3 alin. (1) din Legea nr. 164/2014 prevede că "dispozițiile prezentei legi referitoare la stabilirea despăgubirilor se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la comisiile județene, respectiv a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și a Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, pentru care nu s-au emis hotărâri de respingere a cererii sau de acordare a despăgubirilor, până la data intrării în vigoare a prezentei legi." Textul precitat stabilește că, de la data intrării în vigoare, dispozițiile Legii nr. 164/2014 sunt aplicabile tuturor cererilor formulate în temeiul Legii nr. 290/2003, care nu fuseseră încă soluționate. Chiar dacă cererea formulată de autoarea recureților-reclamanți a fost depusă la 25 februarie 2004, totuși soluționarea sa a avut loc, în procedura administrativă, abia în anul 2019, astfel încât se încadrează în ipoteza legală prezentată anterior. Cu alte cuvinte, având în vedere că, până la data intrării în vigoare a Legii nr. 164/2014, Comisia municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 nu a emis o hotărâre de soluționare a cererii depuse în anul 2004, instanța de apel a reținut în mod corect că sunt incidente dispozițiilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 164/2014, astfel că litigiului îi sunt aplicabile prevederile acestui nou act normativ. Recurenții-reclamanți au susținut că aplicarea prevederilor Legii nr. 164/2014 încalcă principiul neretroactivității legii civile, precum și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, fără însă a dezvolta argumente și fără a aduce critici punctuale relativ la cele reținute de către instanța de apel. De altfel, susținerile recurenților-reclamanți nu pot fi primite, întrucât prin Decizia nr. 157 din 30 martie 2023, publicată în Monitorul Oficial nr. 665 din 19 iulie 2023, Curtea Constituțională a României a statuat următoarele: "20. (...) Recunoscând dreptul la despăgubire născut sub imperiul vechii legi, dispozițiile Legii nr. 164/2014 nu încalcă prevederile constituționale ale art. 15 alin. (2), care consacră principiul neretroactivității legii civile.(...) Legiuitorul, având în vedere că reglementările anterioare s-au dovedit ineficiente și nu au permis o reală verificare a existenței drepturilor pentru care se solicitau despăgubiri, a considerat necesar ca noul act normativ să stabilească o serie de măsuri care să acopere toate situațiile regăsite în cererile nesoluționate. Prin urmare, Legea nr. 164/2014 nu face altceva decât să refuze supraviețuirea anumitor dispoziții din vechea reglementare (Legea nr. 9/1998 și Legea nr. 290/2003), cu privire la modalitatea de despăgubire a persoanelor îndreptățite, și să reglementeze modul de acțiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare. Ca atare, dispozițiile de lege criticate reprezintă opțiunea legiuitorului, prin care acesta nu refuză plata despăgubirilor stabilite conform Legii nr. 9/1998 și Legii nr. 290/2003, ci doar stabilește anumite măsuri pentru finalizarea procesului de despăgubire. (...) 23. (...) Modul de reparare a injustițiilor și abuzurilor din legislația anterioară ține de opțiunea exclusivă a legiuitorului actual, în considerarea prevederilor art. 44 alin. (1) teza a doua din Constituție, potrivit cărora conținutul și limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege. Totodată, prevederile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, reglementând dreptul persoanelor fizice și juridice la respectarea bunurilor, lasă în competența statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative concrete și a procedurii de urmat, necesare în vederea acordării de despăgubiri. În acest sens, Curtea a observat că, prin prevederile de lege criticate, statul nu contestă existența unui bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, nu neagă existența și întinderea despăgubirilor constatate și nu refuză punerea în aplicare a acestora." În lumina acestor considerente relevante ale instanței de contencios constituțional, sunt vădit nefondate susținerile recurenților-reclamanți, în sensul că, aplicând în cauză Legea nr. 164/2014, instanța de apel ar fi încalcat principiul neretroactivității legii civile, precum și dispozițiile art. 6 par. 1 și ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Față de aceste considerente, constatând că motivele de casare invocate nu sunt întemeiate și că decizia recurată este legală, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.