ÎCCJ, decizie (scj.ro #213654)

Recunoașterea dreptului de creanță pretins prin acțiune, în cadrul răspunsurilor la interogatoriu. Efect  întreruptiv al cursului prescripției.

Lipsa caracterului de act întreruptiv de prescripție al recunoașterii reiterate prin concluziile scrise semnate de avocat, în absența unui mandat special

Cuprins pe materii: Drept civil. Prescripția extinctivă

Index alfabetic:  întreruperea cursului prescripției

recunoaștere personală

interogatoriu

concluzii scrise

Decretul nr. 167/1958, art. 16 alin. (1)

Recunoașterea dreptului creditorului de către cel în favoarea căruia curge termenul de prescripție constituie un act personal și de dispoziție, care produce consecințe juridice împotriva autorului ei, astfel încât trebuie făcută, pentru a atrage efectul urmărit, de achiesare la un drept potrivnic, de însăși partea în litigiu sau de un mandatar cu procură specială.

Prin urmare

, pentru ca manifestarea de voință să aibă natura juridică a unei recunoașteri, este necesar să se concretizeze într-un act unilateral, act juridic personal și de dispoziție, mijloc de probă împotriva celui care o face și în favoarea celui care își întemeiază pretenția sau apărarea pe faptul mărturisit.

Astfel, recunoașterea de către partea pârâtă, prin răspunsurile date la interogatoriu, a contribuției reclamantului, prin bani și muncă, la edificarea construcției, este de natură să producă efectul întreruptiv al cursului prescripției dreptului material la acțiune, în conformitate cu prevederile art.16 lit.a) din Decretul nr.167/1958, fiind o recunoaștere personală a dreptului de creanță pe care acesta îl invocă.

Dacă în privința acestui act procesual se poate reține recunoașterea expresă din partea pârâtei relativ la dreptul de creanță pretins, o astfel de manifestare de voință nu poate fi decelată în cazul concluziilor scrise, semnate de apărătorul părții pârâte în baza unui mandat convențional general de reprezentare, care nu cuprinde posibilitatea efectuării unor acte de dispoziție în numele și pe seama reprezentatului. Prin urmare, în raport de lipsa caracterului personal, un asemenea act procesual, fiind unul cu consecințe defavorabile autorului său, nu echivalează cu o recunoaștere a dreptului pretins, în înțelesul stabilit de legiuitor pentru a putea avea efect întreruptiv al cursului prescripției.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 1098 din 13 iunie 2023

Circumstanțele cauzei

Primul ciclu procesual

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la 16.11.2012 pe rolul Tribunalului București, Secția a V-a civilă, astfel cum a fost modificată la 19.03.2013 și, apoi, la 06.07.2016, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând instanței obligarea pârâtei la plata sumei de 400.000 euro, reprezentând sporul de valoare adus, în calitatea sa de constructor de bună credință, asupra imobilului proprietatea pârâtei, situat în mun. București, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea modificată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 494 alin. 3 C.civ. și pe dispozițiile ce reglementează îmbogățirea fără justă cauză, iar pentru dovadă s-a solicitat proba cu înscrisuri, interogatoriu, depoziții de martori și expertiză tehnică.

Prin întâmpinarea formulată inițial, înainte de modificarea cererii de chemare în judecată, pârâta a solicitat respingerea acțiunii, în principal ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă iar, în subsidiar, ca neîntemeiată.

După comunicarea cererii modificatoare, prin notele scrise depuse la data de 5.10.2016, pârâta a solicitat respingerea acțiunii, în principal pentru prescripția dreptului la acțiune iar, în subsidiar, ca neîntemeiată.

Motivând excepția prescripției, pârâta a arătat că reclamantul putea să invoce un drept de creanță în anul 2005 sau, cel mai târziu, în anul 2010, dar în nici un caz în anul 2012 sau 2016.

Prin notele scrise de la termenul din 2.11.2016, reclamantul a solicitat respingerea apărărilor formulate de pârâtă, atât pe fondul cauzei, cât și cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Judecata în fața instanței de fond

Prin încheierea interlocutorie din 2.11.2016, tribunalul a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar prin sentința civilă nr. 1953 din 19.12.2017, Tribunalul București - Secția a V-a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale active, ca neîntemeiată, a admis acțiunea precizată, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. și a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 453.408 euro (echivalent în lei la data plății), reprezentând spor de valoare al fondului, precum și la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 24.086 lei.

În pronunțarea acestei soluții, analizând  susținerile și apărările părților, din perspectiva probelor administrate și a dispozițiilor legale incidente, tribunalul a reținut, în sinteză, următoarele:

Prin hotărârea judecătorească, irevocabilă, pronunțată în litigiul ce a format obiectul dosarului nr. x/301/2010, s-a reținut cu putere de lucru judecat, că raporturile juridice dintre părți, analizate pe baza acelorași elemente factuale descrise și în cauza de față, se plasează sub incidența dispozițiilor art. 492, 494 din vechiul Cod civil, stabilindu-se că pârâta este proprietarul terenului, în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu reclamantul, la data de 6.06.2003, precum și asupra construcției ridicate, în baza accesiunii imobiliare, reglementate de art. 488 din același Cod civil, cu obligația de despăgubire către cel ce a edificat construcția. Dreptul pretins de reclamant (constructor de bună-credință) asupra acelei construcții a fost calificat ca fiind un drept de creanță, conferit de dispozițiile art. 494 C.civ., ce poate fi valorificat pe cale separată, iar nu un drept de coproprietate pe cote-părți ori un drept de superficie, lipsind dovada convenției la care se referă dispozițiile coroborate ale art. 644 și 492 C.civ. și decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 4127/2013.

Față de aceste statuări, la momentul actual orice discuție asupra existenței ori inexistenței unui drept de (co)proprietate al reclamantului asupra construcției în litigiu, ca și asupra calității reclamantului de constructor de bună-credință, cu drepturile conferite de art. 494 C.civ., sunt definitiv tranșate, tribunalul reținând că natura juridică și conținutul raporturilor juridice create prin edificarea acelei construcții au fost deja lămurite în sensul incidenței dispozițiilor art. 494 C.civ.; drept consecință, valorificând efectul pozitiv al lucrului judecat, reclamantul este dispensat de altă dovadă în privința elementelor esențiale ale cererii sale de restituire a sporului de valoare adus fondului (terenului) proprietatea pârâtei, anume calitatea sa de constructor de bună-credință, care nu ar putea fi obligat la ridicarea construcției și căruia i se cuvine o despăgubire constând fie în sporul de valoare, fie în contravaloarea materialelor și prețul muncii (art. 494 alin. 3 teza a II-a C.civ.).

Acesta fiind obiectul (precizat al) pretenției deduse judecății, reclamantul cerând sporul de valoare adus fondului, s-a observat că pârâta, deși avea un drept de opțiune  între cele două variante de despăgubire, conferit prin dispozițiile art. 494 alin. 3 teza a II-a C.civ., nu și-a exprimat acest drept nici până la momentul înregistrării cererii de chemare în judecată și nici ulterior, pe parcursul procesului, negând de principiu orice pretenție a reclamantului în legătură cu acea construcție; în atare condiții, alegerea variantei de despăgubire, făcută de reclamant, trebuie considerată valabilă. S-a apreciat că o altă abordare a problemelor semnalate ar însemna o afectare în substanță a dreptului reclamantului la un proces echitabil, acesta fiind expus situației de a nu-și vedea satisfăcută creanța sa în contra pârâtei, din cauza deciziei acesteia de a nu acționa (de a nu-și exprima opțiunea conferită de lege), lăsând în incertitudine dreptul reclamantului, fără ca pentru aceasta, să existe o justificare rezonabilă.

În aplicarea dispozițiilor art. 494 alin. 3 teza a II-a C.civ., tribunalul, reținând că pârâta, ce are proprietatea și posesia imobilului construit, nu a dezdăunat pe reclamant, a apreciat acțiunea formulată de acesta ca fiind întemeiată, obligația derivată din dispozițiile legale evocate nefiind stinsă printr-o pretinsă restituire a vreunui împrumut, ce nu a fost în niciun mod probat.

Cu privire la cuantumul despăgubirii la care reclamantul este îndreptățit, tribunalul a avut în vedere că, potrivit concluziilor expertizei de specialitate efectuate în cauză, sporul de valoare adăugat fondului (teren inițial neconstruit, proprietatea pârâtei), prin edificarea construcției (creșterea valorii de piață și a vandabilității fondului) este de 453.408 euro, echivalentul a 2.063.505 lei. Obiecțiunea formulată de reclamant cu privire la calculul efectuat de expert a fost înlăturată, dat fiind că expertul a ținut cont de documentația cadastrală, pe care a atașat-o în anexele raportului de expertiză, documentație din care rezultă că suprafața utilă (totală) a construcției este cea rezultată din însumarea suprafețelor utile ale fiecărui nivel al clădirii, potrivit releveelor de la filele 127-130 (adică 378,87 m.p., cât a reținut și expertul). Așadar, nu s-a avut în vedere o suprafață utilă totală de 395,51 m.p. care nu concordă cu măsurătorile anexă la documentația de înscriere în cartea funciară.

Drept consecință, reținând și lipsa oricăror obiecțiuni din partea pârâtei cu privire la concluziile expertului, tribunalul a admis în parte acțiunea, în limita sumei stabilite prin raportul de expertiză ca fiind echivalentul sporului de valoare a fondului, obligând pe pârâtă, în temeiul textului de lege menționat, să plătească reclamantului acest spor de valoare, însemnând suma de 453.408 euro, în  echivalentul ei în lei la data plății efective.

Împotriva sentinței civile nr. 1953/2017 și a încheierii de ședință din 2.11.2016, prin care a fost respinsă excepția prescripției extinctive invocate, pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a civilă a formulat apel pârâta B., criticând hotărârea atacată pentru motive de nelegalitate și netemeinicie.

Judecata în apel

Prin decizia civilă nr. 1882 A din 23.12.2019, Curtea de Apel București-Secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul formulat de apelanta - pârâtă B. împotriva sentinței civile nr. 1953/2017 pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a civilă, a schimbat parțial sentința și încheierea de ședință din 2.11.2016, în sensul că a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins, pe cale de consecință, cererea modificată, ca prescrisă.

Reclamantul a fost obligat să plătească pârâtei cheltuieli de judecată în sumă de 2.000 lei, cu aplicarea art. 274 alin.3 C.proc.civ. și a respins cererea reclamantului privind cheltuielile de judecată, ca nefondată.

Au fost păstrate celelalte dispoziții ale încheierii, precum și dispoziția sentinței referitoare la excepția lipsei calității procesuale active; a respins cererea intimatului privind cheltuielile de judecată în apel, ca nefondată și a obligat intimatul reclamant să plătească apelantei pârâte, cheltuieli de judecată în sumă de 2.000 lei în apel, cu aplicarea art. 274 alin. 3 C.proc.civ..

În pronunțarea acestei soluții, instanța de apel a reținut următoarele:

Excepția prescripției dreptului material la acțiune reprezintă o excepție de fond, absolută și peremptorie. Curtea de Apel notează incidența, sub aspectul regimului juridic aplicabil prescripției analizate, a Decretului nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă și a Codului civil 1864, potrivit dispozițiilor art. 201 din Legea nr. 71/2011 și art. 6 al. 4 din noul Cod civil, acestea fiind actele normative în vigoare la data începerii prescripției analizate, în cauza pendinte, respectiv finalul anului 2010.

Potrivit art.1 alin.1 din Decretul nr.167/1958, neexercitarea dreptului la acțiune în termenul prevăzut de lege conduce la stingerea dreptului la acțiune. Termenul de prescripție cu caracter general, aplicabil acțiunilor prin care se valorifică inclusiv obligații de a face pecuniare, este instituit de art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, potrivit căruia „termenul de prescripție este de 3 ani (...)”. Acest termen se aplică tuturor acțiunilor personale, indiferent de izvorul concret al raporturilor juridice, desigur cu excepția cazurilor pentru care sunt stabilite termene speciale de prescripție.

Potrivit art. 494 C.civ., „Dacă plantațiile, construcțiile și lucrările au fost făcute de către o a treia persoană cu materialele ei, proprietarul pământului are dreptul de a le ține pentru dânsul, sau de a îndatora pe acea persoană să le ridice.

Dacă proprietarul pământului cere ridicarea plantațiilor și a construcțiilor, ridicarea va urma cu cheltuiala celui ce le-a făcut; el poate chiar, după împrejurări, fi condamnat la daune-interese pentru prejudiciile sau vătămările ce a putut suferi proprietarul locului.

Dacă proprietarul voiește a păstra pentru dânsul acele plantații și clădiri, el este dator a plăti valoarea materialelor și prețul muncii, fără ca să se ia în considerație sporirea valorii fondului, ocazionată prin facerea unor asemenea plantații și construcții. Cu toate acestea, dacă plantațiile, clădirile și operele au fost făcute de către o a treia persoană de bună-credință, proprietarul pământului nu va putea cere ridicarea sus-ziselor plantații, clădiri și lucrări, dar va avea dreptul sau de a înapoia valoarea materialelor și prețul muncii, sau de a plăti o sumă de bani egală cu aceea a creșterii valorii fondului”.

Potrivit practicii și doctrinei juridice unanime în această direcție, întrucât dreptul de creanță pur și simplu al autorului lucrării (constructorul) se naște numai în momentul exercitării dreptului de accesiune de către proprietarul terenului, este firesc, simetric, logic și juridic, ca și termenul de prescripție să înceapă să curgă tot din acest moment, corespondent regulii instituite de prevederile art. 7 al. 1 din Decretul nr. 167/1958: „Prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită”.

Proprietarul terenului dobândește în temeiul accesiunii, un drept de proprietate pur și simplu asupra lucrării construite, în momentul în care își manifestă voința de a o lua în stăpânire. Din această perspectivă, exercitarea dreptului de accesiune se transpune într-un act unilateral de voință al proprietarului terenului, care poate îmbrăca mai multe forme: introducerea unei acțiuni în revendicarea terenului, introducerea unei acțiuni în evacuare, o notificare prin intermediul executorilor judecătorești sau orice altă formă, inclusiv una verbală, cât timp se poate face dovada manifestării de voință, potrivit regulilor de probă din materia actului juridic. Așadar, acest act unilateral îmbracă și alte forme decât acțiunea în revendicare.

Dând eficiență în cauză acestor considerente de ordin teoretic, instanța de apel notează că, potrivit deciziei civile nr. 1085 din 19.10.2015 a Curții de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, rezultă că prin întâmpinarea depusă de apelanta prezentă, la data de 29.10.2010, în dosarul civil având aceleași părți procesuale și, ca obiect, ieșirea părților din indiviziune asupra construcției prezente litigioase, această parte procesuală și-a manifestat în mod inechivoc, voința de a lua construcția în stăpânire, exhibându-și expres, dreptul de proprietate asupra acesteia.

Astfel, instanța de apel reține că, în cadrul deciziei civile respective, s-a ilustrat conținutul întâmpinării formulate de apelanta prezentă în faza procesuală a fondului, conținut conform căruia: „Pârâta a susținut că reclamantul nu se încadrează în categoria subiectelor de drept apte să introducă o cerere de ieșire din indiviziune - nefăcând dovada calității de proprietar asupra imobilului supus partajării, cererea de ieșire din indiviziune putând fi formulată numai de partea care dovedește un drept de proprietate asupra unui imobil, reclamantul neîncadrându-se în această categorie.

(…) pârâta a arătat că este proprietara terenului intravilan în suprafață de 275,55 mp situat în București, ‚ conform contractului de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. 981/06.06.2003 încheiat între A., în calitate de vânzător și B., în calitate de cumpărătoare, iar pe acest teren a fost ridicată o construcție S+P+1E+M, conform autorizației de construire nr. 528/03.06.2003 - eliberate pe numele lui A. (întrucât la acel moment el era proprietar al terenului pe care urma să fie edificată construcția), ulterior s-a eliberat pe numele subsemnatei autorizația de construire nr. 860/03.09.2004. De-a lungul timpului, pentru acest imobil au fost încheiate mai multe contracte de închiriere cu diferite societăți comerciale sau persoane fizice. În prezent, se află în vigoare contractul de închiriere nr. 92163/14.12.2009 (înregistrat la Administrația Financiară a Sectorului 5), prin care ea, în calitate de proprietar, a închiriat unei societăți comerciale imobilul (S+P+2 E) situat în București, termenul de închiriere fiind de un an.

Astfel, a susținut pârâta, că din analiza înscrisurilor anexate întâmpinării rezultă că ea este unicul proprietar al imobilului a cărui partajare se cere, iar atâta vreme cât reclamantul nu arată titlul în baza căruia ar fi dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului și nici bunurile asupra cărora părțile au un drept de proprietate comun, reiese că acțiunea de ieșire din indiviziune promovată de reclamantul A. apare ca inadmisibilă”.

Instanță de apel constată, în cauza pendinte, că nici una dintre părțile procesuale din prezentul litigiu nu a infirmat primirea respectivei întâmpinări de către intimatul prezent, în cadrul procesului civil vizând ieșirea din indiviziune asupra imobilului. În egală măsură, Curtea constată că nici în cuprinsul deciziei civile enunțate (ca de altfel, nici în cel al celorlalte hotărâri judecătorești pronunțate de instanțele inferioare în acel litigiu), nu se atestă vreo eventuală neregularitate a procedurii de comunicare judiciară a actului procedural al întâmpinării, către prezentul intimat reclamant (ce avea și în acel litigiu, calitatea de reclamant).

Așadar, din perspectiva acestor considerente care se contrapun constatărilor sub acest aspect, ale tribunalului din cuprinsul încheierii de ședință din data de 02.11.2016, Curtea constată că apelanta și-a manifestat, în mod expres, voința de a lua în stăpânire imobilul construcție, la finalul anului 2010, acest act juridic unilateral fiind notificat în mod oficial, intimatului reclamant, în cadrul procesului judiciar respectiv de ieșire din indiviziune, prin intermediul comunicării actului procedural al întâmpinării.

Deci, întrucât de la momentul exercitării dreptului de accesiune, aduse la cunoștință intimatului, s-a născut și dreptul de creanță în discuție al autorului construcției, intimatul reclamant, rezultă că punctul de debut al curgerii termenului de prescripție extinctivă de 3 ani, este finalul anului 2010.

Calculând acest termen de 3 ani, de la data indicată finalul anului 2010, Curtea constată că el s-a împlinit la finalul anului 2013.

Or, prezenta cerere de chemare în judecată formulată de intimatul reclamant, având ca obiect acordarea sporului de valoare înregistrat, cerere întemeiată pe a sa calitatea de autor al lucrării (constructor) și fundamentată expres pe dispozițiile art. 494 C.civ., este datată din 06.07.2016, adică la interval de ani după momentul epuizării termenului de 3 ani defipt legal.

Este corect faptul că dosarul prezent a fost înregistrat pe rolul instanței de fond la data de 16.11.2012, însă Curtea constată că cererea sa de chemare în judecată, inițială, avea un cu totul alt obiect, distinct de cel de față și un alt temei juridic, fără legătură cu cel din prezenta cauză.

Astfel, cererea introductivă de instanță a vizat exclusiv obținerea fructelor civile (sumele percepute cu titlu de chirie) ale imobilului construcție, pretenție justificată prin calitatea exhibată de intimat, de coproprietar al construcției și fiind întemeiată în drept, pe prevederile art. 480 C.civ. și dispozițiile corespondente din noul Cod civil aferente dreptului coproprietarilor la fructele bunului aflat în proprietate comună.

Precizarea din 19.03.2013 a cererii introductive de instanță nu a schimbat datele problemei, intimatul reclamant solicitând prin acest act procedural ulterior, aceleași pretenții formulate în cadrul cererii inițiale de chemare în judecată, cu recunoașterea însă, a unei cote de 91% din construcție în favoarea acestuia.

Din perspectiva acestei distincții nete de obiect, cauză și temei juridic dintre cererea de chemare în judecată inițială (fie ea și în forma precizată la data de 19.03.2013) și cererea prezentă, vizând acordarea sporului de valoare înregistrat, a lipsei unei interdependențe juridice între aceste două cereri, Curtea de Apel a reținut că nu poate fi translată data cererii de acordare a chiriilor către coproprietar, și asupra cererii de acordare a sporului de valoare înregistrat, formulate în iulie 2016 de autorul lucrării.

Prin prisma acestor elemente expuse, Curtea de Apel a constat că respectiva cerere modificatoare privind acordarea sporului de valoare înregistrat, produce efecte sale juridice de ordin substanțial sau procesual, începând cu data formulării sale concrete - 6 iulie 2016 și nu cu data cererii inițiale diferite esențial, categoric (2012), fie ea și precizată (2013).

Așadar, întrucât cererea modificată a fost promovată în anul 2016, rezultă că ea a fost formulată ulterior datei împlinirii termenului de prescripție extinctivă (finalul anului 2013), astfel încât excepția prescripției dreptului la acțiune se impunea a fi admisă.

Curtea reține și faptul că, potrivit art. 16 alin. 1 din decret, „Prescripția se întrerupe: (…) b) prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanță judecătorească, ori la un organ de arbitraj, necompetent; (…) Prescripția nu este întreruptă, dacă s-a pronunțat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunțat la ea”.

Existența procesului civil de ieșire din indiviziune nr. x/301/2010, nu are valența unui act juridic întrerupător al prescripției extinctive, deoarece el a fost declanșat la data de 26.05.2010, el neputând constitui

de plano

o astfel de cauză de întrerupere, cauză care

ab initio

, trebuie să fie ulterioară din punct de vedere cronologic, datei de debut al prescripției extinctive (în cazul de față, finalul anului 2010).

Chiar dacă s-ar aprecia (prin absurd) că acest proces anterior ar avea această aptitudine juridică de întrerupere, Curtea de Apel nu ar putea decât a constata că dosarul de ieșire din indiviziune a fost soluționat în sensul respingerii cererii în mod irevocabil, astfel încât, potrivit alineatului secund al normei juridice citate, prescripția nu este întreruptă.

În egală măsură, Curtea notează în temeiul art. 204 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr.287/2009 privind Codul civil („Dispozițiile art. 2.539 alin. (2) teza a II-a din Codul civil se aplică și în cazul cererii de chemare în judecată sau de arbitrare introduse după intrarea în vigoare a Codului civil”), că în cauză, nu este întrunită nici situația de excepție prevăzută de art. 2.539 alin. (2) teza a II-a din Codul civil, întrucât această a doua cerere (adică chiar prezenta) este esențial diferită decât prima, astfel cum deja s-a ilustrat și, oricum, aceasta a fost promovată (la data de 06.07.2016) cu depășirea termenului de 6 luni enunțat în textul legal, calculat de la data respingerii irevocabile a primei cereri (19.10.2015) și chiar și de la data motivării deciziei irevocabile de respingere a primei cereri (18.11.2015).

În fine, instanța de apel mai constată și împrejurarea că argumentele deciziei civile nr. 1085/2015 a Curții de Apel București, similare de altfel, și celor ale instanțelor de judecată inferioare care s-au pronunțat în respectiva cauză de ieșire din indiviziune, considerente care infirmă calitatea intimatului prezent de coproprietar asupra construcției edificate și care recunosc chiar expres în patrimoniul acestuia, dreptul de creanță presupus de art. 494 C.civ., nu pot fi interpretate decât ca având un caracter declarativ și nicidecum constitutiv de drepturi, în privința nașterii dreptului de creanță al constructorului intimat și subsecvent, asupra nașterii dreptului material la acțiune aferent acestui drept personal, neexistând niciun argument care să determine ignorarea mecanismului juridic al nașterii acestor drepturi evocat în considerentele deja expuse.

Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art.296 C.proc.civ., Curtea a admis apelul formulat, a schimbat parțial sentința și încheierea de ședință din data de 02.11.2016, în sensul că a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins, pe cale de consecință, cererea modificată, ca prescrisă, devenind în raport de această soluție care s-a impus (în referire la motivul de apel vizând excepția de prescripție extinctivă), inutilă analiza celorlalte motive de apel invocate.

Pe cale de consecință, Curtea a obligat, aferent fazei procesuale a fondului, reclamantul să plătească pârâtei, cheltuieli de judecată în sumă de 2.000 lei, cu aplicarea art. 274 alin.3 C.proc.civ. (în raport de munca efectiv desfășurată de avocatul ales, care nu a fost una de mare amploare, dar mai ales în raport de complexitatea concretă a cauzei ce prin prisma obiectului său – acordarea sporului de valoare înregistrat, nu a fost una sporită, soluționarea grefându-se predominant pe efectuarea unei expertize judiciare evaluatorii a acestui spor) și a respins cererea reclamantului privind cheltuielile de judecată, ca nefondată și a păstrat celelalte dispoziții ale încheierii de ședință apelate, precum și dispoziția sentinței referitoare la excepția lipsei calității procesuale active.

Curtea a respins cererea intimatului privind cheltuielile de judecată în apel, ca nefondată, reținând culpa procesuală a acestuia în declanșarea și desfășurarea prezentei faze procesuale și l-a obligat să plătească apelantei pârâte, cheltuieli de judecată în sumă de 2.000 lei în apel, cu aplicarea art. 274 alin. 3 C.proc.civ., reprezentând onorariu avocat ales redus, ca urmare a muncii efective a avocaților aleși ai acestei părți procesuale, apelul judecându-se în doar trei termene de judecată, din care la primul termen, cauza a fost amânată la cererea apelantei pârâte, pentru pregătirea apărării, astfel încât s-a apreciat că acest cuantum, redus, corespunde cerințelor legale presupuse de art. 274 C.proc.civ.

Împotriva deciziei civile nr. 1882 A/2019, pronunțată de Curtea de Apel București-Secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a formulat recurs reclamantul A.

Judecata în recurs

Prin decizia civilă nr.1687 din 17.09.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția I civilă a admis recursul formulat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1882 A/2019 a Curții de Apel București, Secția a III-a  civilă și pentru cauze cu minori și de familie; a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

În pronunțarea acestei soluții, instanța de recurs a reținut ca fiind întemeiate criticile recurentului susceptibile de încadrare în dispozițiile art.304 pct.7 C.proc.civ. întrucât apărările formulate de intimatul-reclamant (referitoare la motivul din apel care viza modul de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune) nu au fost examinate de instanța care a pronunțat decizia recurată, în condițiile în care importanța acestor argumente era considerabilă din punct de vedere al examinării, riguroase și complete, a acestei excepții.

A mai reținut instanța de recurs că întreruperea prescripției extinctive, ce are ca efect înlăturarea prescripției scurse înainte de apariția unei cauze întreruptive și începerea cursului unui nou termen de prescripție, operează, potrivit art.16 alin.1 din Decretul nr.167/1958, în cele trei cazuri, limitativ, prevăzute: recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, respectiv efectuarea unui act începător de executare. Dispozițiile art.16 alin.2 din decret, reglementează condițiile pe care trebuie să le respecte ultimele două cauze de întrerupere a prescripției dreptului la acțiune pentru a-și produce efectul: instanța să nu fi pronunțat încetarea procesului, cererea de chemare în judecată sau de executare să nu fi fost respinsă, anulată sau perimată, iar autorul acesteia să nu fi renunțat la ea.

A apreciat că instanța de apel, în considerente, a examinat doar incidența dispozițiilor art.16 alin.1 lit b) din Decretul nr.167/1958 și, respectiv, a celor înscrise în art. 2539 alin. 2, teza a II a din noul C.civ., a căror verificare a fost realizată conform art.204 din Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, fiind lăsate neanalizate argumentele esențiale prin care reclamantul a reiterat susținerile, formulate și în cursul judecății desfășurate în fața instanței de fond, referitoare la efectele juridice produse de actele de recunoaștere ale pârâtei, cu privire la creanța constând în participarea sa financiară, în calitate de constructor de bună credință, la edificarea construcției.

A reținut că prin aceste apărări constante, cât și prin susținerile, punctuale, din cuprinsul cererii de recurs, reclamantul-recurent a pretins că prescripția dreptului material la acțiune a fost întreruptă prin recunoașterea de către pârâtă a calității sale de constructor de bună credință și a participării financiare la edificarea imobilului, acte efectuate atât în cadrul dosarului de ieșire din indiviziune (cu referire la interogatoriul din 21.04.2011 și concluziile scrise depuse la 27.02.2014, în dosarul nr. x/301/2010), cât și în cadrul dosarului de față (trimiterea recurentului la notele scrise din 5.10.2016 și 24.10.2016, respectiv interogatoriul din 9.12.2016).

A constatat că, în cauza dedusă judecății, aceste aspecte esențiale nu au fost evaluate și nu au primit un răspuns din partea instanței de apel, ceea ce conduce la concluzia că instanța ierarhic inferioară nu a lămurit pe deplin împrejurările de fapt ale cauzei deduse judecății, prin aceasta fiind înfrânte exigențele care rezidă din prevederile art.129 C.proc.civ. Din această perspectivă, Înalta Curte a constatat că nu este posibilă exercitarea controlului de legalitate a deciziei recurate, prin prisma modului de aplicare și interpretare a dispozițiilor Decretului nr.167/1958 care guvernează materia prescripției extinctive.

Al doilea ciclu procesual

Judecata în apel, în rejudecare

Prin decizia nr.136A din 6.02.2023, Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în rejudecare, a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă B. împotriva sentinței civile nr.1953/2017, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/3/2012, în contradictoriu cu intimatul - reclamant A.; a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul obligării pârâtei să plătească reclamantului suma de 226.826,82 euro, echivalent în lei la cursul BNR la data plății; a menținut dispozițiile sentinței referitoare la excepția lipsei calității procesuale active; a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 15.069 lei (cheltuieli de judecată în primă instanță, respectiv taxă de timbru în condițiile art.276 C.proc.civ. și onorariu expert); a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 5.355 lei (cheltuieli de judecată în recurs, respectiv onorariu avocațial); a admis, în parte, cererea formulată de exp. X. pentru suplimentarea onorariului de expertiză și a obligat apelanta-pârâtă la plata suplimentului de 1400 lei către expertul X; a obligat intimatul-reclamant la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 15.472 lei (cheltuieli de judecată în apel, respectiv taxă de timbru în condițiile art.276 C.proc.civ., onorariu avocațial și onorariu expert); a compensat obligațiile părților de plată a cheltuielilor de judecată, urmând ca pârâta să achite reclamantului diferența de 4.952 lei.

În pronunțarea acestei soluții, instanța de apel a reținut că, în limitele impuse de decizia de casare, la acest moment procesual, apelanta nu mai poate nega pretențiile reclamantului din perspectiva dobândirii dreptului său de proprietate asupra construcției în temeiul Legii nr. 50/1991 întrucât cele reținute în primul ciclu procesual de apel nu au fost contestate printr-un recurs propriu de către pârâtă.

A constatat că, în cauză, se impune cu putere de lucru judecat statuarea referitoare la faptul că termenul de prescripție extinctivă al prezentei acțiuni a început să curgă în urma depunerii întâmpinării în cadrul dosarului x/301/2010 de către B., la 29.10.2010 și că acesta era împlinit la momentul formulării cererii întemeiate pe dispozițiile art.494 C.civ., respectiv la  6.07.2016, nefiind întrerupt în condițiile art.16 alin.1 lit.b din Decretul nr.167/1958 și nici în condițiile art.2.539 alin.2 teza a II-a din Codul civil, dispoziții incidente în temeiul art.204 din Legea nr.71/2011.

În analiza efectului întreruptiv al prescripției extinctive prin cele două acte procesuale din dosarul nr. x/301/2010 (interogatoriul din 21.04.2011 și concluziile scrise depuse la 27.02.2014), Curtea a reținut că, fiind acte procesuale îndeplinite în cadrul unui alt litigiu, nepercepute nemijlocit prin administrare în prezentul litigiu, nu pot avea decât valoarea unei recunoașteri extrajudiciare, cu valoarea probatorie proprie a unor înscrisuri în prezenta cauză, fiind astfel excluse de la aplicare dispozițiile art. 1205-1206 C.civ. 1864.

În raport de dispozițiile art.16 alin. 1 lit. a și art.17 din Decretul nr. 167/1958 a constat că se impune cercetarea valorii de recunoaștere a celor două acte procesuale invocate deoarece dacă numai interogatoriul din 21.04.2011 are efect întreruptiv, prezenta acțiune este în continuare prescrisă întrucât, chiar și de la acest moment, până la data modificării acțiunii - 6.07.2016, termenul de 3 ani era împlinit. Numai o nouă întrerupere (prin concluziile 27.02.2014) a acestui nou termen de prescripție poate conduce la respingerea excepției prescripției extinctive a dreptului material la acțiune.

În ceea ce privește interogatoriile din 21.04.2011 administrate în dosarul x/301/2010, a reținut că prezintă relevanță numai interogatoriul administrat pârâtei B., iar nu și cel administrat la inițiativa acesteia reclamantului deoarece recunoașterea întreruptivă de prescripție trebuie să aparțină ”celui în folosul căruia curge prescripția” și care, în cauză, este pârâta care opune excepția prescripției dreptului material la acțiune.

În cadrul interogatoriului administrat la solicitarea reclamantului A., Curtea a constatat că întrebările 1 și 2, 8 - 10 privesc închirierea imobilului, întrebările 3 și 4 se referă la contribuția pârâtei la edificarea casei, iar întrebările 11 - 16 și 18 se referă la dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului teren și construcție, fiind astfel străine, prin teza probatorie, de o recunoaștere ce ar putea fi utilă în cauza de față.

A apreciat că sunt relevante următoarele consemnări din cuprinsul interogatoriului:

Întrebarea nr. 5: ”Recunoașteți că s-a ocupat de construirea casei din București? Dacă da, în ce fel s-a ocupat” a primit răspunsul: ”Reclamantul a fost ca un diriginte de șantier”

Întrebarea nr. 6: ”Recunoașteți că reclamantul a participat cu mijloace financiare proprii la edificarea casei din București? Dacă da, în ce fel a participat?” a primit răspunsul: ”Da, m-a ajutat financiar cu aprox. 50 - 60.000 euro”

Întrebarea nr. 7: ”Cine s-a ocupat - ca muncă și bani - de edificarea casei înainte de trecerea terenului pe numele dvs. și cine s-a ocupat de edificare după trecerea terenului pe numele dvs. și în ce fel?” a primit răspunsul: ”Când am cumpărat terenul nu era edificat nimic pe acesta. Eu am participat cu bani pentru casă; după ce i-am terminat am fost ajutată de reclamant. Cu muncă am participat amândoi”.

Întrebarea nr. 17: ”Ați avut cu reclamantul vreo înțelegere privind construirea casei din București, în coproprietate sau în alt fel?” primește răspunsul: ”Nu.”, iar întrebarea subsecventă: ”Dacă da, ce înțelegere ați încheiat cu reclamantul cu privire la construirea casei din București,?” primește răspunsul: ”Nu există”.

În condițiile puterii de lucru judecat reținute în mod corect de prima instanță în privința calității de constructor de bună-credință, a reținut că reclamantul are, în temeiul art. 494 alin. 3 teza finală C.civ. dreptul de a i se înapoia valoarea materialelor și prețul muncii sau suma de bani egală cu aceea a creșterii valorii fondului”, drept dedus judecății prin cererea modificatoare din 6.07.2016 sub aspectul pretenției referitoare la sporul de valoare.

În aceste condiții, Curtea a apreciat că recunoașterea personală din cadrul răspunsurilor la întrebările 5 - 7 este o recunoaștere pură și simplă a contribuției (prin muncă și bani) reclamantului la edificarea construcției și, deci, a dreptului de creanță dedus judecății pentru care s-a invocat prescripția extinctivă a dreptului material la acțiune.

În contra acestei statuări, nu a fost reținută apărarea pârâtei referitoare la faptul că această recunoaștere ar fi numai una parțială (limitată la suma de 50-60.000 euro) deoarece aceasta a recunoscut expres și participarea directă a reclamantului, prin muncă proprie, participare care este cuprinsă atât în sporul de valoare, cât și în teza referitoare la muncă și materiale din cuprinsul dispozițiilor art. 494 C.civ..

Prin urmare, recunoscând efectul întrerupător al prescripției, în condițiile art. 16 alin.1 lit.a din Decretul nr.167/1958, Curtea a constatat că de la data administrării acestui interogatoriu, 21.04.2011, a început să curgă un nou termen de prescripție de 3 ani, împlinit, la rândul său, anterior cererii modificatoare, respectiv la data de 21.04.2014.

Anterior acestei date au fost depuse, la 27.02.2014, în cadrul dosarului x/301/2010, concluzii scrise de către pârâta B..

În cadrul acestora, printre altele, se arată că:

”Înțelegerea intervenită între reclamant și pârâtă înainte de edificarea imobilului construcție. Prin această înțelegere, părțile au convenit ca reclamantul să împrumute subsemnata cu banii necesari edificării construcției, să achite din fonduri proprii parte din lucrări, urmând ca, după edificarea construcției împrumutul acordat să fie restituit din veniturile obținute de pârâtă din închirierea imobilului. Înțelegerea a fost respectată în totalitate de subsemnata, banii avansați de reclamant la construcție fiind restituiți în totalitate”. (...)

”În perioada 1.08.2005 - 17.11.2009, subsemnata, în calitate de proprietar, am încheiat mai multe contracte de închiriere ce au avut ca obiect imobilul din București, iar întreaga chirie pe care urma să o încasez în această perioadă în calitate de proprietar trebuia să o plătesc reclamantului, A., pentru rambursarea împrumutului acordat. Aceasta era modalitatea prin care trebuia să-mi achit datoria în sumă de 60.000 euro, datorie pe care am recunoscut că o datoram reclamantului prin răspunsul la întrebarea nr. 6 din interogatoriul administrat de către acesta”. (...)

Făcând referire la o serie de înscrisuri, se arată că ”A. a încasat în total suma de 175.980 USD, sumă ce depășește cu mult contribuția acestuia la edificarea construcției, prețul materialelor și al muncii depuse de acesta în edificarea construcției”

”Reclamantul a avut calitatea de antreprenor în realizarea construcției, neridicând construcția în nume propriu sau pentru sine așa cum se pretinde în acțiune, ci pentru subsemnata, recuperându-și din chiria pe care am fost de acord să i-o cedez investiția efectuată” (...)

”În realitate, ceea ce s-a dorit și realizat a fost oferirea reclamantului a sumelor plătite de chiriași, ca remunerație pentru ajutorul financiar și fizic oferit la momentul construirii construcției și a posibilității de a intra în posesia acestor sume direct de la chiriași, fără ca subsemnata să mai trebuiască să încasez chiria și pe urmă să plătesc reclamantului datoria.” (...)

”Pârâta a acceptat ca materialele necesare edificării imobilului să fie achiziționate pe numele reclamantului pentru a-l ajuta pe acesta să le înregistreze ca și cheltuieli deductibile, în condițiile în care reclamantul lucra în domeniul construcțiilor și mai avea în desfășurare în aceeași perioadă și alte șantiere unde achiziționa materiale pe numele său, fapt recunoscut și de acesta și probat cu martori”

Curtea a constatat că pârâta și-a menținut poziția procesuală exprimată în cadrul interogatoriului și prin acest act procesual, recunoscând din nou contribuția prin muncă și bani a reclamantului la edificarea construcției.

Deși recunoașterea este, de această dată, una calificată, în privința raportului juridic, deoarece se susține că a existat un raport juridic de împrumut și una complexă, în privința faptului că datoria a fost achitată (chiar la nivelul a 175.980 USD), potrivit înțelegerii dintre părți, din sumele de bani obținute din închirierea imobilului și deși aceste concluzii au fost depuse în numele pârâtei de avocatul său, ele au pe deplin valoarea recunoașterii dreptului de creanță întemeiat pe art.494 C.civ. dat fiind că dispozițiile art.1206 C.civ. sunt aplicabile exclusiv mărturisirii judiciare, iar nu și celei extrajudiciare.

Prin urmare, recunoscând efectul întrerupător al prescripției, în condițiile art.16 alin.1 lit.a din Decretul nr.167/1958, Curtea a constatat că de la data depunerii concluziilor scrise, 27.02.2014, a început să curgă un nou termen de prescripție de 3 ani, neîmplinit la data formulării cererii modificatoare, 6.07.2016.

Referitor la motivul de apel prin care a fost criticată suma stabilită de prima instanță cu titlul de despăgubiri în favoarea reclamantului, Curtea a constatat că pârâta nu și-a exercitat în fața primei instanțe dreptul de opțiune între varianta despăgubirii la nivelul valorii materialelor și a prețului muncii și varianta despăgubirii la nivelul creșterii valorii fondului, conferit de dispozițiile art. 494 alin. 3 teza a II-a C.civ., aceasta susținând, în cuprinsul cererii de apel, pe de o parte, că și-a exercitat dreptul de opțiune încă din 2005, când a fost de acord ca reclamantul să preia în contul manoperei și materialelor chiriile obținute din închirierea imobilului construit și, pe de altă parte, că își exprimă explicit această opțiune de a achita numai manopera și materialele, iar nu sporul de valoare.

Instanța de apel a apreciat, contrar celor afirmate de apelantă, că aceasta nu și-ar fi exercitat dreptul de opțiune în anul 2005 deoarece nu se poate reține că sumele încasate de reclamant cu titlul de chirii ar fi fost încasate în contul materialelor și a manoperei pentru construirea imobilului, neexistând o dovadă a acestei susțineri.

Cu privire la exercitarea dreptului de opțiune al proprietarului, prevăzut de art. 494 alin.3 teza finală C.civ. de la 1864, de a despăgubi constructorul de bună-credință, fie cu sporul de valoare, fie cu valoarea materialelor și a prețului muncii, Curtea a constatat că nu există un termen de decădere de drept material, iar termenul general de prescripție extinctivă (3 ani de la data formulării cererii modificatoare - 6.07.2016, până la data formulării cererii de apel – 14.12.2018) nu era împlinit la data exercitării acestui drept.

A apreciat că, deși în fața primei instanțe pârâta nu și-a manifestat dreptul de opțiune, în conformitate cu dispozițiile art.292 alin.1 C.proc.civ. de la 1865, părțile se pot folosi înaintea instanței de apel de motive, mijloace de apărare și dovezi invocate atât în primă instanță, dar și arătate în motivarea apelului, iar invocarea prin cererea de apel a îndreptățirii reclamantului la despăgubire numai în privința materialelor și a prețului muncii reprezintă un mijloc de apărare la care dispozițiile legale prevăzute de art. 294 alin. 1 C.proc.civ. de la 1865 fac referire, o apărare de fond, un mijloc procesual prin care partea invocă obiecțiuni împotriva pretenției formulate împotriva sa, urmărind respingerea acesteia ca neîntemeiată, după examinarea fondului și a apreciat că manifestarea de voință a apelantei de a despăgubi pe reclamant numai cu valoarea materialelor și prețul muncii trebuie luată în considerare în prezenta cauză.

Instanța de apel a reținut că stabilirea valorii materialelor și a prețului muncii se raportează la momentul exercitării dreptului de accesiune deoarece acesta este momentul când are loc îmbogățirea proprietarului terenului și, ulterior analizării ansamblului probator administrat, a stabilit că această valoare, la nivelul anului 2010, este de 226.826,82 euro (manoperă – 77.142,83 euro și materiale – 149.683,99 euro). A reținut că la această valoare nu se adaugă manopera realizată personal de către reclamant în calitate de conducător și coordonator al lucrărilor de construire deoarece din raportul de expertiză nu rezultă că această manoperă a fost exclusă de expert, determinarea manoperei fiind făcută global în raport de instrucțiunile buletinelor tehnice, reprezentând astfel valoarea manoperei integrale alocate edificării construcției.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată, Curtea a făcut aplicarea dispozițiilor art.274 și art.276 C.proc.civ. în privința proporției acestor cheltuieli și a compensării obligațiilor stabilite în sarcina părților și a constatat că apelanta-pârâtă se află în culpă procesuală în ceea ce privește cheltuielile de judecată pentru întocmirea rapoartelor de expertiză tehnică judiciară ce au avut drept obiectiv stabilirea sporului de valoare în primă instanță întrucât pârâta a rămas în pasivitate în privința exercitării dreptului de opțiune în primă instanță.

În primă instanță, cheltuielile de judecată făcute de reclamant au fost în cuantum de 24.086 lei (din care 1500 lei onorariu expertiză și restul taxă de timbru în măsura admiterii pretențiilor). Întrucât în urma admiterii apelului, cererea reclamantului a fost admisă, în parte, Curtea a obligat pârâta la plata sumei de 15.069 lei (onorariu și taxă de timbru proporțional pretențiilor stabilite în apel, potrivit Legii nr. 146/1997), apreciind că cererea pârâtei de obligare la plata cheltuielilor de judecată (onorariu avocațial 4500 lei) nu este întemeiată în raport de soluția în privința cererii de chemare în judecată.

Totodată, având în vedere soluția de admitere a recursului pârâtului, reclamanta a fost obligată și la suportarea cheltuielilor de judecată în această fază procesuală, respectiv 5.355 lei, onorariu avocațial.

A reținut că, în apel, în primul ciclu procesual, apelanta-pârâtă a depus dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 11.741 lei și chitanțe pentru achitarea onorariului avocațial în cuantum de 9.150 lei.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată în prezentul apel, a reținut următoarele:

- onorariul în cuantum de 1.500 lei pentru expertiza tehnică judiciară în specialitatea contabilitate efectuată de dna. exp. Y, având ca obiectiv identificarea cuantumului chiriilor încasate de intimatul-reclamant de la momentul încheierii primului contract și până la 29.10.2010 a fost achitată de apelanta-pârâtă potrivit ordinului de plată aflat la dosar. Cuantumul onorariului rămâne în sarcina apelantei, dat fiind că pretențiile de deducere a cuantumului chiriilor nu au fost soluționate favorabil.

- onorariul în cuantum de 1.500 lei pentru expertiza tehnică judiciară în specialitatea evaluare proprietăți imobiliare efectuată de dna. exp. Z., având ca obiective determinarea sporului de valoare la nivelul anului 2005 și la nivelul anului 2010 a fost achitat de apelanta-pârâtă, potrivit ordinului de plată aflat la dosar. Expertiza efectuată de exp. Z. nu a fost valorificată în prezenta cauză, însă culpa procesuală, inclusiv pentru administrarea acestei probe, aparține apelantei-pârâte care a solicitat administrarea unei probe care să determine manopera și prețul materialelor abia la data de 17.05.2021. În aceste condiții, onorariul pentru această expertiză va rămâne în sarcina sa. Totodată, prin cererea formulată la data de 9.02.2022, exp. Z. a solicitat suplimentarea onorariului de expertiză pentru realizarea suplimentului la expertiză având ca obiectiv determinarea manoperei și a materialelor cu suma de 500 lei. Cu toate acestea, în cadrul suplimentului la expertiză, expertul a concluzionat că nu poate realiza valoarea clădirii pe bază de cost, având la bază devize, deoarece lipsesc datele relevante pentru realizarea acestei lucrări. Prin urmare, Curtea a apreciat că nu se impune suplimentarea onorariului, la termenul din 11.04.2022 fiind desemnat un nou expert pentru a răspunde acestui obiectiv suplimentar.

- onorariul în cuantum de 600 lei pentru expertiza tehnică judiciară în specialitatea evaluare proprietăți imobiliare efectuată de exp. X a fost achitată de apelanta-pârâtă, potrivit ordinul de plată depus la dosar. Prin cererea depusă la data de 13.09.2022, expertul a solicitat majorarea onorariului de la 600 lei la 3000 lei. Având în vedere devizul detaliat de lucrări și materiale prezentat de expert, Curtea va admite numai în parte cererea de majorare, apreciind că nu se justifică tariful orar la nivelul a 90% din 3 salarii medii pe economie), respectiv va majora onorariul inițial stabilit cu suma de 1400 lei, în sarcina apelantei-pârâte.

- pe de altă parte, atât apelanta-pârâtă, cât și intimatul-reclamant au beneficiat de expert parte, respectiv fiind depuse la dosar co-raportul exp. W. și opinia exp.