ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2360/2023

Ședința publică din data de 15 noiembrie 2023

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea de arbitraj înregistrată la 15 iulie 2022 pe rolul Tribunalului Permanent de Arbitraj Instituționalizat sub nr. de dosar x/2022, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.A.., a formulat acțiune arbitrală, având ca obiect pretenții.

Prin hotărârea arbitrală nr. 134 din 26 octombrie 2022, pronunțată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat în dosarul nr. x/2022, a fost admisă acțiunea reclamantei S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.A; a fost obligată pârâta să achite reclamantei suma de 2.885,40 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință; a fost obligată pârâta să achite reclamantei suma de 5.775,77 RON, reprezentând penalitățile de întârziere de 0,2%/zi de întârziere, precum și suma de 2.480,99 RON, cu titlu de cheltuieli arbitrale.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă sub nr. x/2022, B. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu S.C. A. S.R.L., în temeiul art. 608 alin. (1) lit. a) și b) C. proc. civ., anularea hotărârii arbitrale nr. 134 din 26 octombrie 2022, pronunțate de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat în dosarul nr. x/2022.

Prin sentința nr. 120 din 8 decembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2022, a fost admisă excepția necompetenței teritoriale a Curții de Apel Ploiești, invocată din oficiu; a fost declinată competența soluționării cauzei, în favoarea Curții de Apel Craiova, secția a II-a Civilă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova sub nr. x/2022.

Prin sentința nr. 11 din 25 ianuarie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2022, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta B. S.A.; a fost anulată hotărârea arbitrală nr. 134 din 26 octombrie 2022, pronunțată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat în dosarul nr. x/2022; a fost trimisă cauza spre soluționare Judecătoriei Sector 1 București.

Împotriva acestei decizii, pârâta A. S.R.L. a declarat recurs.

În susținerea cererii de recurs, recurenta arată că instanța de fond a reținut greșit aplicarea art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în condițiile existenței unei norme speciale aplicabile, respectiv art. 7 alin. (3), art. 7 alin. (4) lit. d) din Norma ASF nr. 18/2017).

Potrivit recurentei, norma nr. 18/2017 nu a fost declarată nelegală sau neconstituțională, decizia Curții Constituționale nr. 100 din 7 martie 2017 a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I. nr. 532 din 7 iulie 2017, iar Norma nr. 18 din 6 iulie 2017, în vigoare de la 1 august 2017, a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 555 din 13 iulie 2017.

Mai precizează recurenta că Norma nr. 18/2017 emisă de ASF, deși act normativ cu forță juridică inferioară C. proc. civ., produce efecte de la intrarea în vigoare, atât timp cât a intrat în fondul legislativ și nu a fost declarată nelegală sau neconstituțională.

De asemenea, recurenta apreciază că, în materia soluționării petițiilor referitoare la activitatea societăților de asigurare și de reasigurare, consumatorul poate solicita soluționarea litigiului prin apelare la arbitraj, fără a fi necesară o convenție arbitrală, în baza cadrului special reglementat de Norma ASF nr. 18/2017, care a abilitat ca instanța arbitrală să soluționeze, la solicitarea consumatorului, litigiul din materia asigurărilor privind despăgubirile solicitate în temeiul contractului de asigurare (polița RCA).

În consecință, potrivit recurentei, în baza dispoziției legale speciale instituite prin Norma ASF nr. 18/2017, instanța arbitrală este competentă să soluționeze, la solicitarea consumatorului, litigiul din materia asigurărilor privind despăgubirile solicitate în temeiul contractului de asigurare, competența nefiind condiționată de existența unei convenții arbitrale.

În cauză, astfel cum arată recurenta, cadrul special este reglementat de art. 7 alin. (4) lit. d) din Norma nr. 18/2017 emisă de ASF, care reprezintă o completare a dispoziției inserate în art. 7 alin. (3) din aceeași Normă, ale cărei dispoziții au prioritate față de legea generală, conform pricipiului specialia generalibus derogant.

În susținerea acestui argument, recurenta arată că, potrivit art. 2 alin. (5) din O.U.G. nr. 93/2012 privind înființarea, organizarea și funcționarea ASF, aceasta este "autoritatea competentă la nivel național pentru aplicarea și urmărirea respectării actelor normative de directă aplicabilitate emise de Uniunea Europeană în domeniile prevăzute în materia asigurărilor, precum transpunerea și implementarea în legislația națională a acestor prevederi emise la nivelul Consiliului UE, Parlamentului UE, Comisiei Europene (...)".

Conform art. 6 alin. (6) din Legea nr. 237/2015 privind autorizarea și supravegherea activității de asigurare și reasigurare, în exercitarea competențelor ASF, aceasta are mandat și asigură convergența practicilor și instrumentelor de supraveghere în aplicarea legii, reglementărilor adoptate în domeniul asigurărilor la nivel național și la nivelul statelor membre.

Recurenta arată și că, potrivit art. 8 alin. (16) din Legea 237/2015, Autorității de Supraveghere Financiară i se dă competență în exercitarea atribuțiilor sale, în sensul emiterii de acte individuale sau, dacă este cazul, sesizării instanțelor judecătorești.

În plus, ASF are în competența sa și stabilirea soluțiilor adecvate privind dificultățile majore de aplicare a legislației europene, în vederea facilitării supravegherii activităților de asigurare/reasigurare, ceea ce înseamnă că ea stabilește și emite acte normative pentru care colaborează cu supraveghetorii din alte state membre și cu Comisia Europeană.

În considerarea dispozițiilor legale, ASF a emis Norma nr. 18/2017, care reprezintă transpunerea în legislația românească a Directivei 2013/11/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 21.05.2013 privind soluționarea alternativă a litigiilor în materie de consum și de modificare a Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 și a Directivei 2009/22/CE.

Susține, de asemenea, recurenta că, potrivit jurisprudenței C.J.U.E., statele comunitare nu pot justifica nerespectarea directivelor prin existența unor prevederi sau practici din sistemul lor juridic, iar în cazul în care destinatarii nu transpun în legislația națională obiectivele directivelor, cetățenii U.E. au dreptul de a beneficia în mod direct de dispozițiile acestora. În cazul în care un stat nu include dispozițiile unei directive în legislația internă, acesta se face vinovat de încălcarea prevederilor art. 5 din Tratatul Comunității Europene.

Recurenta arată că, în considerarea textelor de lege menționate, Autoritatea de Supraveghere Financiară a răspuns rolului și competenței sale legale și a emis Norma nr. 18/2017, prin care a armonizat sistemul de drept din România cu dreptul Uniunii Europene în aria de soluționare alternativă a litigiilor în materie de consum.

Astfel, din coroborarea celor două texte: art. 7 alin. (3) din Norma nr. 18/2017 și art. 7 alin. (4) lit. d) din aceeași Normă, rezultă că nu este necesar acordul celeilalte părți pentru a se urma calea alternativă de soluționare a litigiului prin arbitraj instituționalizat, singura condiție necesară pentru stabilirea competenței instanței arbitrale o constituie formularea cererii arbitrale de către consumator, cum este în cauză.

Nu în ultimul rând, recurenta solicită a se reține că instanța de fond a încălcat sau aplicat greșit dispozițiile prevăzute de art. 1.568 alin. (1) lit. a) C. civ., deoarece cesiunea de creanță transferă cesionarului toate drepturile pe care cedentul le are în legătură cu creanța cedată.

Recurenta apreciază că din argumentele expuse reiese că lipsa convenției arbitrale din contractul de asigurare, izvor al pretențiilor solicitate prin cererea de arbitrare, este complinită de dispozițiile art. 7 alin. (3) și art. 7 alin. (4) lit. d) din Norma ASF nr. 18/2017, edictată în scopul apărării drepturilor asiguraților și a promovării stabilității activității de asigurare în România de către Consiliul ASF.

Totodată, potrivit recurentei, prin Norma ASF nr. 18/2017 se completează dispozițiile Legii nr. 132/2017 și dispozițiile Normei ASF nr. 20/2017 cu prevederile ce reglementează modul în care eventualele litigii pot fi soluționate, fiind acordat consumatorului (terțul păgubit) dreptul de a opta pentru o cale de soluționare alternativă a litigiului (conciliere, arbitraj sau mediere), în funcție de statutul juridic al acestuia (persoană fizică/persoană juridică).

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Intimata nu a formulat întâmpinare.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, constată că recursul declarat în cauză este nefondat, pentru considerentele care urmează:

Sub un prim aspect, Înalta Curte arată că acțiunea în anulare este un instrument juridic de realizare a unui control de legalitate asupra hotărârii arbitrale, iar controlul judecătoresc se declanșează prin mijloacele procedurale puse la îndemână de art. 608 C. proc. civ., astfel că hotărârea arbitrală poate fi desființată numai pentru unul din motivele strict și limitativ prevăzute de acest text de lege.

În ceea ce privește criticile invocate din perspectiva dispozițiilor art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., Înalta Curte arată că, potrivit art. 548 alin. (1) C. proc. civ., sub sancțiunea nulității, convenția arbitrală se încheie în scris, condiția formei scrise considerându-se îndeplinită atunci când recurgerea la arbitraj a fost convenită prin schimb de corespondență, indiferent de forma acesteia, sau schimb de acte procedurale.

Potrivit art. 549 C. proc. civ., convenția arbitrală se poate încheia fie sub forma unei clauze compromisorii, înscrisă în contractul principal ori stabilită într-o convenție separată, la care contractul principal face trimitere, fie sub forma compromisului. Existența convenției arbitrale poate rezulta și din înțelegerea scrisă a părților făcută în fața tribunalului arbitral.

Totodată, art. 550 alin. (1) C. proc. civ. definește clauza compromisiorie ca fiind aceea prin care părțile convin ca litigiile ce se vor naște din contractul în care este stipulată sau în legătură cu acesta să fie soluționate pe calea arbitrajului, arătându-se, sub sancțiunea nulității, modalitatea de numire a arbitrilor. În cazul arbitrajului instituționalizat este suficientă referirea la instituția sau regulile de procedură ale instituției care organizează arbitrajul.

În raport de aceste dispoziții legale, Înalta Curte arată că judecata pe calea arbitrajului are la bază convenția părților, înțelegerea lor de a recurge la această modalitate de soluționare a litigiilor dintre ele, în situația în care această convenție nu există sau e nulă ori inoperantă, arbitrajul neputându-se organiza și desfășura valabil.

În ceea ce privește Norma nr. 18/2017 din 6 iulie 2017 privind procedura de soluționare a petițiilor referitoare la activitatea societăților de asigurare și reasigurare și brokerilor de asigurare, emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară, Înalta Curte învederează că, astfel cum reiese din art. 1 din Normă, aceasta reglementează "(...) modul de soluționare a petițiilor privind activitatea societăților de asigurare și reasigurare autorizate în baza Legii nr. 237/2015 privind autorizarea și supravegherea activității de asigurare și reasigurare, cu modificările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 237/2015, și brokerilor de asigurare autorizați în baza Legii nr. 32/2000 privind activitatea și supravegherea intermediarilor în asigurări și reasigurări, cu modificările și completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 32/2000. (2) Prevederile prezentei norme sunt aplicabile societăților definite conform Legii nr. 237/2015, denumite în continuare societăți, brokerilor de asigurare, denumiți în continuare brokeri, și Autorității de Supraveghere Financiară, denumită în continuare A.S.F."

Noțiunea de "petiție" este definită la art. 2 pct. 2 din Normă ca fiind "cererea, reclamația, sesizarea, formulată în scris ori prin poștă electronică, prin intermediul căreia un petent își exprimă nemulțumirea cu privire la activitatea societăților și brokerilor".

Dispozițiile art. 7 alin. (3) și (4) din Norma ASF nr. 18/2017 nu pot fi interpretate în sensul arătat de către recurentă, respectiv că arbitrajul poate fi aplicat în mod obligatoriu, ca urmare a alegerii reclamantului, fără a se impune existența unei convenții a părților, Înalta Curte reținând că, în raport de art. 7 alin. (3) teza finală din Normă, "soluționarea amiabilă sau prin intermediul metodelor de soluționare alternativă a litigiilor nu limitează dreptul părților de a se adresa instanțelor de judecată abilitate".

Reiese, așadar, că părțile au posibilitatea să se adreseze nu doar instanțelor de judecată pentru soluționarea diferendului dintre ele, ci și unei instanțe arbitrale, cu respectarea, însă, a dispozițiilor art. 548 și urm. C. proc. civ.

În ceea ce privește argumentul recurentei în sensul că Norma A.S.F. nr. 18/2017 reprezintă o dispoziție specială derogatorie de la dispozițiile art. 548 alin. (1) C. proc. civ., aceasta nu poate fi reținut, neexistând nicio dispoziție legală care să prevadă că se poate soluționa litigiul la instanța arbitrală, chiar dacă părțile nu au o clauză compromisorie și nu există nici un compromis.

Înalta Curte arată, sub un ultim aspect, că argumentele recurentei în sensul că Norma ASF nr. 18/2017 reprezintă o dispoziție specială derogatorie de la prevederile C. proc. civ., în raport de prevederile art. 2 alin. (5) din O.U.G. nr. 93/2012, art. 6 alin. (6) și art. 8 alin. (16) din Legea nr. 237/2015, precum și critica ce vizează încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1.568 alin. (1) lit. a) C. civ. nu reprezintă critici de nelegalitate, întrucât hotărârea recurată nu s-a fundamentat pe aceste dispoziții legale.

În consecință, în raport de rațiunile înfățișate, Înalta Curte, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 11 din 25 ianuarie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 11 din 25 ianuarie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 noiembrie 2023.