ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1699/2022

Ședința publică din data de 21 septembrie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Hotărârea arbitrală nr. 91 din data de 10 iunie 2021 pronunțată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat în dosarul nr. x/2021, s-a admis acțiunea reclamantei S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. A fost obligată pârâta să achite reclamantei suma de 5200 RON (cinci mii două sute RON) -reprezentând factura neachitată. A fost obligată pârâta să achite reclamantei suma de 9432,80 RON (nouă mii patru sute trei zeci și doi RON și opt zeci bani) reprezentând penalitățile de întârziere de 0,2%. Totodată, a fost obligată pârâta să achite reclamantei suma de 3138,27 RON cu titlu de cheltuieli arbitrale.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, la data de 16.07.2021 sub nr. de dosar x/2021, B. S.A. a solicitat, potrivit dispozițiilor art. 608 alin. (1) lit. a) și b) și art. 612 din C. proc. civ., anularea hotărârii arbitrale nr. 91/10.06.2021 pronunțată de către Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat în dosarul arbitral nr. x/2021, precum și suspendarea executării acestei hotărâri.

Prin sentința nr. 6 din 05 august 2021, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2021, s-a admis excepția de necompetență teritorială, invocată din oficiu. S-a declinat competența soluționării cererii de anulare a hotărârii arbitrale nr. 91/10.06.2021 pronunțate de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat în dosarul nr. x/2021, precum și a cererii de suspendare a executării acestei hotărâri, formulate de reclamanta B. S.A., în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L., în favoarea Curții de Apel Craiova – secția a II-a Civilă.

Prin sentința nr. 39/2021 din 28 septembrie 2021, Curtea de Apel Craiova – secția a II-a Civilă a admis acțiunea privind anularea hotărârii arbitrale nr. 91/10.06.2021, pronunțate de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat – Sediul Zonal Craiova, în dosarul nr. x/2021, formulate de contestatoarea pârâtă B. S.A., în contradictoriu cu intimata reclamantă S.C. A. S.R.L., a anulat hotărârea arbitrală nr. 91/10.06.2021 pronunțată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat în dosarul nr. x/2021 și a trimis cauza spre soluționare Judecătoriei Buftea.

A respins cererea de suspendare a hotărârii arbitrale nr. 91/10.06.2021, pronunțate de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat – Sediul Zonal Craiova, în dosarul nr. x/2021 formulate de contestatoarea pârâtă B. S.A., în contradictoriu cu intimata reclamantă S.C. A. S.R.L. și a dispus restituirea cauțiunii.

Împotriva acestei sentințe, S.C. A. S.R.L. a declarat recurs, solicitând modificarea în tot a sentinței atacate, în sensul respingerii acțiunii în anularea hotărârii arbitrate nr. 91/10.06.2021, pronunțată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Institutionalizat în dosarul nr. x/2021, formulată de B. S.A.

În drept, a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta susține că, curtea de apel a dat eficiență unei norme generale în condițiile existenței unei norme speciale aplicabile (Norma ASF nr. 18/2017) și a dat o interpretare greșită textului de lege aplicabil în cauză.

Prin cererea în anulare formulată, B. a solicitat anularea hotărârii arbitrale nr. 91/10.06.2021 pronunțată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Institutionalizat, iar curtea de apel a constatat greșit incidența în cauză a motivului de desființare prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., considerând Tribunalul Arbitral ca nefiind legal învestit cu soluționarea litigiului și înaintând cauza spre soluționare Judecătoriei Buftea, în circumscripția căreia se afla sediul contestatoarei pârâte.

Consideră că, analizând cererea în anularea hotărârii arbitrale, prin prisma motivelor invocate de B., Curtea de Apel Craiova trebuia să constate ca cererea B. nu este fondată.

În sprijinul acestui argument, arată că din interpretarea coroborată a art. 542 C. proc. civ. și art. 7 alin. (3) și art. 7 alin. (4) din Norma nr. 18/2017 privind procedura de soluționare a petițiilor referitoare la activitatea societăților de asigurare și reasigurare și brokerilor de asigurare, rezultă, pe de o parte, că litigiile din materia asigurărilor nu sunt excluse domeniului arbitrabilității, iar pe de alta parte, că în aceste litigii consumatorul are posibilitatea de a soluționa pe calea arbitrajului, fără ca această posibilitate să fie condiționată de acordul societăților de asigurare și reasigurare sau de o clauză contractuală prealabilă în contractul de asigurare.

În cauză, consumatorul s-a adresat Tribunalului Arbitral, litigiul fiind susceptibil de soluționare pe calea arbitrajului, asa cum corect a constatat și Tribunalul Permanent de Arbitrai Institutionalizat - Sediul Zonal Craiova, nefiind incidentul de desființare a hotărârii arbitrale prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. a) C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de desființare întemeiat pe dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., acest motiv de desființare a unei hotărâri arbitrale vizează, fie cazul în care nu există înțelegerea părților care îmbracă forma unei convenții arbitrale în condițiile art. 548-552 C. proc. civ., fie cazurile în care convenția arbitrală este lovită de nulitate ori este inoperantă, situații care echivalează cu inexistența convenției arbitrale.

Or, în materia soluționării petițiilor referitoare la activitatea societăților de asigurare si de reasigurare, consumatorul poate solicita soluționarea litigiului prin apelare la arbitraj, fără a fi necesară o convenție arbitrală, în baza legii speciale - Norma ASF nr. 18/2017, care a abilitat instanța arbitrală să soluționeze, la solicitarea consumatorului, litigiul din materia asigurărilor privind despăgubirile solicitate în temeiul contractului de asigurare (polița RCA).

Prin urmare, susține că argumentele privind incidența în cauză a motivului de desființare prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. sunt neîntemeiate, Tribunalul Arbitral fiind învestit prin lege, astfel că nu se impune existența unei convenții a părților.

În speță, arată că norma specială o reprezintă art. 7 alin. (4) lit. d) din Norma 18/201 7 emisă de ASF, text normativ care prevede în sarcina conducerii executive a societăților și brokerilor și a coordonatorului colectivului de analiză și soluționare a petițiilor.

Recurenta subliniază faptul că art. 7 alin. (4) lit. d) din Norma 18/2017 reprezintă o completare a dispoziției inserate în art. 7 alin. (3) din aceeași Normă. Apreciază relevantă trimiterea la câteva texte de lege incidente în materie, susținând că Norma ASF nr. 18/2017 deține toate caracteristicile unei legi speciale, ale cărei dispoziții - potrivit principiului "specialia generalibus derogant" - au prioritate față de legea generală (în speță dispozițiile art. 548 C. proc. civ.).

În conformitate cu art. 6 alin. (6) din Legea nr. 237/2015 privind autorizarea si supravegherea activității de asigurare si reasigurare, ASF-ul are mandat la nivelul Uniunii Europene și, în exercitarea competențelor sale, asigură convergența practicilor și instrumentelor de supraveghere în aplicarea legii, reglementarilor adoptate în domeniul asigurărilor la nivel național și la nivelul statelor membre.

Potrivit art. 8 alin. (16) din Legea nr. 237/2015, ASF-ului i se dă competență în exercitarea atribuțiilor sale, în sensul emiterii de acte individuale sau, dacă este cazul sesizării instanțelor judecătorești.

În plus, aceeași autoritate are în competența sa și stabilirea soluțiilor adecvate privind dificultățile majore de aplicare a legislației europene, în vederea facilitării supravegherii activităților de asigurare/reasigurare, ceea ce înseamnă că ea stabilește și emite acte normative pentru care colaborează împreună cu supraveghetorii din alte state membre și cu Comisia Europeană.

În lumina acestor texte de lege, ASF-ul a emis Norma nr. 18/2017, normă ce reprezintă realmente o materializare în legislația românească a Directivei 2013/1 l/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 21.05.2013 privind soluționarea alternativă a litigiilor în materie de consum și de modificare a Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 și a Directivei 2009/22/CE.

Arată și faptul că, potrivit jurisprudenței Curtii de Justiție a Uniunii Europene, statele comunitare nu pot justifica nerespectarea directivelor prin existența unor prevederi sau practici din sistemul său juridic; în cazul în care destinatarii nu transpun în legislația națională obiectivele directivelor, Curtea de Justiție a Uniunii Europene dă dreptul cetățenilor Uniunii Europene de a beneficia în mod direct de dispozițiile acestora; în cazul in care un stat nu include dispozițiile unei directive în legislația internă, acesta se face vinovat de încălcarea prevederilor art. 5 din Tratatul Comunității Europene, potrivit cărora "statele membre vor lua masurile necesare, generale sau particulare pentru a asigura îndeplinirea obligațiilor ce rezulta din acest tratat sau din acțiunea instituțiilor Comunității. Ele vor facilita sarcina Comunității. Ele se vor abține de la orice măsura care ar putea periclita atingerea obiectivelor acestui tratat."

Astfel, recurenta consideră că, în lumina textelor de lege enunțate, ASF-ul răspunde rolului și competenței sale și emite Norma nr. 18/2017, prin care reușește să armonizeze sistemul de drept din România cu dreptul Uniunii Europene în aria de soluționare alternativă a litigiilor în materie de consum.

Din coroborarea celor două texte enunțate, respectiv art. 7 alin. (3) din Norma nr. 18/2017 și art. 7 alin. (4) lit. d) din aceeași Normă, rezultă în mod evident că nu este necesar acordul celeilalte părți pentru a se urma calea alternativă de soluționare a litigiului instanței arbitrale o constituie formularea cererii arbitrale de către consumatonii persoana juridică, asa cum este în cauză.

În opinia recurentei, lipsa convenției arbitrale din contractul de asigurare, izvor al pretențiilor solicitate prin cererea de arbitrare, este complinită de dispozițiile Normei ASF nr. 18/2017, mai concret de dispozițiile art. 7 alin. (3) și art. 7 alin. (4) lit. d) din aceasta Normă, edictată în scopul apărării drepturilor asiguraților și a promovării stabilității activității de asigurare în România de către Consiliul Autorității de Supraveghere Financiară.

Prin Norma ASF nr. 18/2017 se completează dispozițiile Legii nr. 132/2017 și Norma ASF nr. 20/2017 cu prevederile privind modul în care eventualele litigii pot fi soluționate, fiind acordat consumatorului (terțul păgubit) dreptul de a opta pentru o cale de soluționare alternativă a litigiului (conciliere, arbitraj sau mediere), în funcție de statutul juridic al acestuia (persoana fizică/persoana juridică).

Intimata-pârâtă B. S.A. nu a depus întâmpinare.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, constată că recursul declarat în cauză este nefondat, pentru considerentele care urmează:

Criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi primite.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii: lipsa motivării, motivarea inexactă și motivarea insuficientă, casarea intervenind, de regulă, în cazul în care există contradicție între considerente și dispozitiv, când hotărârea cuprinde considerente contradictorii, precum și în cazul în care lipsește motivarea soluției din dispozitiv sau în cazul în care motivarea este superficială sau cuprinde numai considerente străine de natura cauzei.

Motivarea trebuie să fie clară, precisă și necontradictorie, aceste cerințe înlăturând arbitrariul și făcând posibil controlul judiciar, precum și exercitarea căilor de atac de retractare.

Raportat la aceste considerente teoretice, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că analiza instanței este coerentă, fiind expuse cu acuratețe juridică considerentele în raport de care Curtea a soluționat acțiunea în anularea hotărârii arbitrale.

Înalta Curte constată, de asemenea, că recurenta nu arată care sunt motivele străine de natura cauzei, invocarea acestora fiind formală.

Faptul că instanța nu a pronunțat hotărârea în sensul dorit de recurentă nu se circumscrie motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi reținut.

Sub un prim aspect, Înalta Curte arată că acțiunea în anulare este un instrument juridic de realizare a unui control de legalitate asupra hotărârii arbitrale, iar controlul judecătoresc se declanșează prin mijloacele procedurale puse la îndemână de art. 608 C. proc. civ., astfel că hotărârea arbitrală poate fi desființată numai pentru unul din motivele strict și limitativ prevăzute de acest text de lege.

Înalta Curte reține că argumentele recurentei din perspectiva dispozițiilor art. 608 alin. (1) lit. a) C. proc. civ. nu pot constitui critici de nelegalitate în raport de hotărârea atacată, câtă vreme, astfel cum a arătat Curtea de Apel Craiova și cum susține, de altfel și recurenta, litigiul este susceptibil de soluționare pe calea arbitrajului.

În ceea ce privește criticile invocate din perspectiva dispozițiilor art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., Înalta Curte arată că, potrivit art. 548 alin. (1) C. proc. civ., sub sancțiunea nulității, convenția arbitrală se încheie în scris, condiția formei scrise considerându-se îndeplinită atunci când recurgerea la arbitraj a fost convenită prin schimb de corespondență, indiferent de forma acesteia, sau schimb de acte procedurale.

Potrivit art. 549 C. proc. civ., convenția arbitrală se poate încheia fie sub forma unei clauze compromisorii, înscrisă în contractul principal ori stabilită într-o convenție separată, la care contractul principal face trimitere, fie sub forma compromisului. Existența convenției arbitrale poate rezulta și din înțelegerea scrisă a părților făcută în fața tribunalului arbitral.

Totodată, art. 550 alin. (1) C. proc. civ. definește clauza compromisiorie ca fiind aceea prin care părțile convin ca litigiile ce se vor naște din contractul în care este stipulată sau în legătură cu acesta să fie soluționate pe calea arbitrajului, arătându-se, sub sancțiunea nulității, modalitatea de numire a arbitrilor. În cazul arbitrajului instituționalizat este suficientă referirea la instituția sau regulile de procedură ale instituției care organizează arbitrajul.

În raport de aceste dispoziții legale, Înalta Curte arată că judecata pe calea arbitrajului are la bază convenția părților, înțelegerea lor de a recurge la această modalitate de soluționare a litigiilor dintre ele, în situația în care această convenție nu există sau e nulă ori inoperantă, arbitrajul neputându-se organiza și desfășura valabil.

În ceea ce privește Norma nr. 18/2017 din 6 iulie 2017 privind procedura de soluționare a petițiilor referitoare la activitatea societăților de asigurare și reasigurare și brokerilor de asigurare, emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară, Înalta Curte învederează că, astfel cum reiese din art. 1 din Normă, aceasta reglementează "(...) modul de soluționare a petițiilor privind activitatea societăților de asigurare și reasigurare autorizate în baza Legii nr. 237/2015 privind autorizarea și supravegherea activității de asigurare și reasigurare, cu modificările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 237/2015, și brokerilor de asigurare autorizați în baza Legii nr. 32/2000 privind activitatea și supravegherea intermediarilor în asigurări și reasigurări, cu modificările și completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 32/2000. (2) Prevederile prezentei norme sunt aplicabile societăților definite conform Legii nr. 237/2015, denumite în continuare societăți, brokerilor de asigurare, denumiți în continuare brokeri, și Autorității de Supraveghere Financiară, denumită în continuare A.S.F."

Noțiunea de "petiție" este definită la art. 2 pct. 2 din Normă ca fiind "cererea, reclamația, sesizarea, formulată în scris ori prin poștă electronică, prin intermediul căreia un petent își exprimă nemulțumirea cu privire la activitatea societăților și brokerilor."

Dispozițiile art. 7 alin. (3) și (4) din Norma ASF nr. 18/2017 nu pot fi interpretate în sensul arătat de către recurentă, respectiv că arbitrajul poate fi aplicat în mod obligatoriu, ca urmare a alegerii reclamantului, fără a se impune existența unei convenții a părților, Înalta Curte reținând că, în raport de art. 7 alin. (3) teza finală din Normă, "soluționarea amiabilă sau prin intermediul metodelor de soluționare alternativă a litigiilor nu limitează dreptul părților de a se adresa instanțelor de judecată abilitate".

Reiese, așadar, că părțile au posibilitatea să se adreseze nu doar instanțelor de judecată pentru soluționarea diferendului dintre ele, ci și unei instanțe arbitrale, cu respectarea, însă, a dispozițiilor art. 548 și urm. C. proc. civ.

În ceea ce privește argumentul recurentei în sensul că Norma ASF nr. 18/2017 reprezintă o dispoziție specială derogatorie de la dispozițiile art. 548 alin. (1) C. proc. civ., aceasta nu poate fi reținut, neexistând nicio dispoziție legală care să prevadă că se poate soluționa litigiul la instanța arbitrală, chiar dacă părțile nu au o clauză compromisorie și nu există nici un compromis.

Înalta Curte arată, sub un ultim aspect, că argumentele recurentei în sensul că Norma ASF nr. 18/2017 reprezintă o dispoziție specială derogatorie de la prevederile C. proc. civ., în raport de prevederile art. 2 alin. (5) din O.U.G. nr. 93/2012, art. 6 alin. (6) și art. 8 alin. (16) din Legea nr. 237/2015, nu reprezintă critici de nelegalitate, întrucât hotărârea recurată nu s-a fundamentat pe aceste dispoziții legale.

În consecință, în raport de rațiunile înfățișate, Înalta Curte, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 39/2021 din 28 septembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Craiova – secția a II-a Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 39/2021 din 28 septembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Craiova – secția a II-a Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 septembrie 2022.