ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2268/2023

Ședința publică din data de 1 noiembrie 2023

Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 04.04.2018, sub nr. x/2018, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâții B. S.A. și C., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâții la plata către reclamantă a sumei de 214.661 RON, reprezentând suma la care a fost obligată debitoarea reclamantei, S.C. D. S.R.L. (din care 206.800 RON reprezintă despăgubiri, iar 7.861 RON reprezintă cheltuieli de judecată), ce nu a putut fi recuperată din culpa pârâților, cu cheltuieli de judecată.

La 27.09.2018, pârâta B. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, iar pe fond a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată.

Prin încheierea din 21.02.2019, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepția inadmisibilității acțiunii, iar prin sentința civilă nr. 3818/19.12.2019, aceeași instanță a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta B. S.A. să plătească reclamantei suma de 58.686,25 RON, cu titlu de despăgubiri; a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată împotriva pârâtului C. și a obligat pârâta B. S.A. să achite reclamantei suma de 2.278,72 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva încheierii din 21.02.2021 și a sentinței primei instanțe, au declarat apel pârâții B. S.A. și C..

Prin decizia nr. 75A/19.01.2022, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins apelurile ca nefondate.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâta B. S.A., solicitând casarea ei și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

În motivare, a susținut că instanța de apel a respins în mod nelegal apelul împotriva încheierii din 21.02.2019, cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 790 alin. (1), coroborate cu cele ale art. 784 alin. (1) C. proc. civ., precum și a deciziei nr. 7/2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii.

Sub acest aspect, a arătat că, după înființarea popririi, recurenta-pârâtă B. S.A. a avut la dispoziție un termen de 5 zile până la care trebuia să consemneze sumele către executorul judecătoresc, iar înainte de expirarea acestui termen, executarea silită a fost suspendată, context în care, implicit, a fost suspendată și obligația băncii de a consemna suma poprită. Din acest moment, intimata-reclamantă avea la dispoziție o lună pentru a reclama, prin intermediul validării popririi, faptul că recurenta-pârâtă nu și-a îndeplinit obligația de a indisponibiliza și consemna către executorul judecătoresc sumele de bani.

Potrivit recurentei, faptul că sumele de bani utilizate de către debitoare pentru plata salariilor au fost eliberate în ziua suspendării executării silite nu conduce la o lipsire de eficiență a procedurii validării de poprire, întrucât, ca efect al indisponibilizării generate de poprire, plata făcută debitorului este inopozabilă creditorului popritor, în raport cu art. 784 alin. (4) C. proc. civ.

În opinia recurentei, considerentele referitoare la "susținerea apelantei în sensul că reclamanta putea să solicite validarea proprii ulterior datei de 31.08.2015 (când s-a ridicat suspendarea), nu poate fi primită, având în vedere că sumele de bani aflate în contul debitoarei, gestionat de bancă în perioada 25-30.06.2015, nu mai existau în cont începând cu 01.09.2015, astfel încât terțul nu mai avea ce să indisponibilizeze, iar orice demers privind validarea popririi era lipsit de eficiență", reflectă o neînțelegere a mecanismului popririi, ignorând efectul de indisponibilizare și consecințele acestuia.

A mai susținut că, din perspectiva posibilității intimatei de a obține validarea popririi, este irelevant dacă sumele de bani se aflau sau nu în cont la data de 01.09.2015.

În continuare, a arătat că eronat a reținut instanța de apel că "nevirarea sumelor din contul debitorului în contul indicat de executorul judecătoresc prin adresa de înființare a popririi, nu poate fi considerată refuz de plată al terțului poprit pe care creditorul (reclamanta-intimată) să îl conteste prin validare de poprire".

Sub acest aspect, a subliniat că nu nevirarea sumelor către creditor/executor judecătoresc este relevantă în cauză, ci virarea sumelor către debitoare, care echivalează în mod evident cu un refuz de a efectua plata către creditoare, astfel încât aceasta din urmă ar fi putut formula cerere împotriva instituției bancare în vederea validării proprii.

Totodată, a evidențiat că legislația nu prevede obligația terțului poprit de a informa creditorul ori executorul judecătoresc cu privire la acțiunile sale, aspect ce rezultă din interpretarea art. 790 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., relevantă fiind data la care s-au produs evenimentele. De altfel, ulterior încetării măsurii suspendării, creditorul/executorul judecătoresc ar fi trebuit să verifice situația conturilor debitoarei și, constatând că există pretinse nereguli cu privire la sumele aflate în cont, să formuleze o cerere de validare poprire, lucru care nu s-a întâmplat din cauza pasivității atât a creditorului urmăritor, cât și a executorului judecătoresc.

În opinia recurentei, faptul că banca nu și-a exprimat, literal, refuzul de a da curs solicitării executorului judecătoresc nu este relevant, în condițiile în care atât creditorul, cât și executorul judecătoresc au cunoscut poziția băncii, precum și faptul că, în baza încheierii nr. 693/29.06.2015 a Judecătoriei Beiuș, aceasta a considerat desființată măsura popririi.

A subliniat că pretinsa necunoaștere a conduitei terțului poprit ar fi putut justifica, cel mult, o repunere în termenul de formulare a cererii de validare a popririi, iar nu promovarea unei noi acțiuni, neprevăzute de lege, pentru sancționarea acestuia.

După prezentarea unor aspecte teoretice privind obligațiile terțului poprit, recurenta a arătat că dispozițiile care reglementează validarea poprii sunt norme speciale derogatorii de la dreptul comun, iar potrivit principiului specialia generalibus derogant, acestea se vor aplica cu prioritate, indiferent de aspectele ce țin de oportunitatea exercitării acțiunii în validarea poprii, în detrimentul celei de drept comun.

Conchizând, a susținut că, în condițiile în care creditoarea nu a formulat nicio cerere de validare a popririi, în raport cu art. 790 și urm. C. proc. civ., cu solicitarea repunerii în termen, argumentată corespunzător, formularea direct a unei acțiuni în răspundere civilă delictuală apare ca inadmisibilă; în caz contrar, sunt eludate dispozițiile speciale și imperative privind termenul legal de o lună de formulare a cererii de validare a popririi.

În continuare, a susținut că au fost încălcate și aplicate greșit dispozițiile art. 781 alin. (5) lit. c) C. proc. civ., referitoare la sumele exceptate de la măsura popririi - cele utilizate pentru plata salariilor debitoarei -, instanța de apel reținând că banca ar fi putut formula contestație la executare, în condițiile în care art. 787 alin. (5) C. proc. civ. prevede expres că terțul poprit nu are deschisă calea contestației la executare, ci își formulează apărările în cadrul acțiunii de validare a popririi.

Evocând decizia nr. 628/27.10.2016 a Curții Constituționale a României, a evidențiat că terțul poprit nu are deschisă calea contestației la executare și că acesta are posibilitatea de a da curs ori de a refuza luarea măsurii popririi, precum și de a se apăra în cadrul unui litigiu de validare a popririi (în ipoteza în care creditorul înțelege să formuleze o astfel de cerere). Mai mult, terțul poprit nu poate fi obligat la plata sumelor decât în baza hotărârii de validare a popririi.

Recurenta a arătat că, în raport cu art. 781 alin. (5) C. proc. civ., a considerat că sumele solicitate de către debitoare, în vederea efectuării plății salariilor, sunt exceptate de la măsura popririi.

În opinia recurentei, hotărârea atacată a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 790, coroborate cu cele ale art. 784, art. 781 alin. (5) și ale art. 249 C. proc. civ., atunci când s-a reținut existența faptei ilicite, temei al răspunderii civile delictuale, cu ignorarea efectelor nepromovării în termen a unei acțiuni de validare a popririi față de acțiunile terțului poprit, aspect reținut și prin ordonanța din 04.12.2017, emisă în dosarul nr. x, în care au fost efectuate cercetări penale pentru aceleași fapte evocate în prezenta acțiune.

În acest context, recurenta a afirmat că instanța de apel, cu depășirea principiului disponibilității, reglementat de art. 9 C. proc. civ., i-a înlăturat argumentele referitoare la exceptarea de la măsura popririi a sumelor necesare pentru plata salariilor debitoarei. A arătat că a avut documente juridice, în temeiul cărora a eliberat în mod legal și cu bună-credință, suma de 58.686,25 RON pentru plata angajaților S.C. D. S.R.L., a făcut proba susținerilor sale, în conformitate cu art. 249 C. proc. civ., astfel că nu îi poate fi atrasă răspunderea, în condițiile în care lipsa datei nu a fost niciodată pusă în discuția părților și nici semnalată de vreuna dintre părți, ori de către instanță; de altfel, instanța de apel nu a indicat temeiul legal pentru care lipsa datei reprezintă un motiv pentru înlăturarea probelor.

Recurenta a mai susținut că i-au fost ignorate argumentele potrivit cărora, urmare a declarațiilor formulate de către S.C. D. S.R.L., semnate și având aplicată ștampila firmei, debitoarea și-a asumat întreaga răspundere cu privire la destinația sumelor eliberate de bancă (plata salariilor angajaților), ceea ce reprezintă un motiv de exonerare a răspunderii băncii, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În final, a relevat că instanța de apel a apreciat în mod eronat că nu sunt incidente dispozițiile art. 1.352 C. civ., potrivit cărora pasivitatea creditoarei și a executorului judecătoresc, pentru aproximativ 3 ani, duce la înlăturarea răspunderii băncii, având în vedere fapta victimei înseși.

În drept, a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

La data de 11.08.2022 intimata-reclamantă a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, în raport cu prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La data de 22.09.2022 recurenta-pârâtă a răspuns la întâmpinare, combătând apărările intimatei-reclamante.

În conformitate cu dispozițiile art. 493 C. proc. civ., în cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost analizat de completul de filtru, care a dispus comunicarea lui către părțile litigante.

La termenul din 26.04.2023, instanța de recurs, în complet de filtru, a respins excepția nulității căii de atac, apreciind că dezvoltarea criticilor face posibilă încadrarea acestora în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., a admis în principiu recursul și a acordat termen în ședință publică, pentru soluționarea căii de atac, cu citarea părților.

Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte reține următoarele:

Astfel cum a fost stabilită în etapele devolutive ale procesului, situația de fapt care a generat litigiul de față derivă din încercarea intimatei-reclamante S.C. A. S.R.L. (în continuare A.) de a-și valorifica calitatea de creditoare, dobândită în raport cu debitoarea S.C. D. S.R.L. (în continuare D.), pentru suma de 214.661 RON, în baza titlului executoriu reprezentat de decizia civilă numărul 332/A din 7 mai 2015 a Curții de Apel Târgu-Mureș, pronunțată în dosarul numărul x/2014, în condițiile în care debitoarea obligației nu a înțeles să și-o execute de bună-voie. Procedura de urmărire silită prin poprire, demarată de creditoarea A. în dosarul de executare nr. 241/2015, a fost suspendată provizoriu, până la soluționarea cererii de suspendare a urmăririi silite, prin încheierea nr. 693/29.06.2015 a Judecătoriei Beiuș, ulterior înființării popririi - la 25.06.2015 -, prin adresa emisă în data de 22.06.2015 de executorul judecătoresc, asupra conturilor debitoarei-poprite D. deschise la terțul poprit - recurenta-pârâtă B. S.A. (în continuare B.). La data de 30.06.2015, terțul poprit B. încunoștiințează executorul judecătoresc că el consideră desființată poprirea, prin încheierea de suspendare provizorie a instanței și, totodată, procedează la virarea către debitoarea-poprită D. a unor sume de bani din conturile acesteia deschise la B.. Măsura suspendării provizorii a urmăririi silite a operat până la data de 31.08.2015 când, aceeași instanță a pronunțat, în dosarul nr. x/2015, sentința civilă nr. 849/31.08.2015, de respingere a cererii de suspendare. Ulterior acestui moment, încercările creditoarei-popritoare A., de reluare a urmăririi silite, au eșuat, debitoarea-poprită D. închizându-și, finalmente, conturile bancare pe care le avea la B.. Apreciind că atât terțul-poprit B., în calitate de comitent, cât și prepusul acestuia, pârâtul C., având calitatea de șef-serviciu al Centrului unic de procesare popriri București al B., se fac solidar vinovați de ridicarea popririi cu încălcarea normelor legale în materie, creditoarea-popritoare A. a înțeles să promoveze prezentul demers judiciar, pretinzînd de la terțul poprit și de la angajatul acestuia suma de 214.661 RON, la plata căreia fusese obligată în favoarea sa, prin titlul executoriu, debitoarea-poprită D., invocând în susținere răspunderea civilă delictuală a acestora.

Soluția de respingere a excepției inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâți în apărare și de admitere în parte a pretențiilor reclamantei-creditoare, adoptată de prima instanță, a fost confirmată în apel cu motivarea că, întrucât suspendarea provizorie a urmăririi silite prin poprire a fost de natură să înlăture obligația terțului poprit B. de virare a sumelor poprite în favoarea creditoarei A., în contul indicat de executorul judecătoresc, în cauză nu există un refuz de plată contestabil pe calea validării popririi, cu atât mai mult cu cât, liberarea sumelor indisponibilizate către debitoarea D. nu a fost adusă la cunoștința creditoarei, iar în contul celei dintâi nu se mai regăsea disponibil bănesc, context în care procedura validării popririi ar fi fost ineficientă. De asemenea, s-a arătat că, întrucât creditoarei A. nu i-a fost achitată suma de 214.661 RON statuată în titlul executoriu, iar terțul poprit B. a procedat la eliberarea cu vinovăție a sumelor aflate în conturile debitoarei D., cu ignorarea ordinului de indisponibilizare a acestora, în cauză sunt îndeplinite cerințele legale pentru angajarea răspunderii civile delictuale a băncii-pârâte, în condițiile dreptului comun, aceasta reprezentând singura cale care, față de particularitățile speței, poate asigura accesul părții la o instanță, în vederea acoperirii prejudiciului suferit.

În susținerea recursului, titulara căii de atac a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., texte de lege potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, sau când hotârârea a fost dată cu încălcarea ori aplicarea greșită a normelor de drept material, învederând nelegalitatea deciziei atacate, în principal, din perspectiva inadmisibilității acțiunii în răspundere civilă delictuală, iar în subsidiar, din perspectiva neîndeplinirii cumulative în cauză a condițiilor cerute de lege pentru angajarea răspunderii sale delictuale, în contextul motivării deficitare a soluției, prin neanalizarea de către instanța de prim control judiciar a tuturor apărărilor afirmate.

Instanța de recurs constată că aspectele invocate de recurentă vizând soluționarea greșită a excepției de inadmisibilitate a acțiunii de drept comun, în răspundere civilă delictuală, în detrimentul procedurii speciale a validării popririi, se circumsciu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., de vreme ce examinarea acestora presupune verificarea conformității hotărârii atacate cu normele de procedură civilă pretins încălcate, norme care reglementează procedura înființării și validării popririi, astfel că acestea urmează a fi analizate cu prioritate, față de consecințele pe care o eventuală temeinicie a lor ar genera-o în cauză, făcând inutilă cercetarea celorlalte critici.

Potrivit prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere, când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sacțiunea nulității".

În esență, observațiile recurentei-pârâte B. - terț poprit -, se subsumează caracterului special și, prin urmare, prioritar al procedurii validării popririi în raport cu calea răspunderii civile delictuale imputate acesteia de către intimata-reclamantă A. - creditoare popritoare -, în ipoteza încălcării de către cea dintâi a obligațiilor legale decurgând din măsura înființării popririi pe conturile debitoarei-poprite D.. S-a susținut că, întrucât procedura validării popririi reprezintă o cale expres reglementată de lege, derogatorie de la dreptul comun, prin care creditorul urmărește angajarea răspunderii delictuale a terțului poprit pentru neîndeplinirea obligațiilor impuse de lege, aceasta nu are caracter facultativ, ci obligatoriu, iar, prin urmare, opțiunea creditorului pentru calea obișnuită, prevăzută de norma generală, este inadmisibilă, în aplicarea principiului specialia generalibus derogant. Corelativ, apărările intimatei-reclamante vizează, în esență, o imposibilitate reală de a opta pentru calea validării popririi în condițiile în care, în cauză operase efectul suspendării provizorii a urmăririi silite, iar conturile debitoarei-poprite deschise la terțul poprit B. erau neacoperite, urmare a plăților efectuate de acesta din urmă în favoarea celei dintâi, care nu i-au fost aduse la cunoștință.

Prealabil, instanța de recurs reiterază aspectele necontestate în cauză, circumscrise împrejurării că, ulterior înființării popririi asupra sumelor de bani aferente conturilor bancare ale debitoarei D., deschise la terțul poprit B., acesta din urmă a realizat plăți, prin eliberarea sumelor indisponibilizate, la cererea și în favoarea debitoarei-poprite, apreciind că suspendarea provizorie a urmăririi silite, intervenită subsecvent înființării popririi, echivalează cu desființarea acesteia.

Deși recurenta-pârâtă B. - terț poprit -, și-a justificat operațiunea atât prin prisma intervenirii măsurii de suspendare provizorie a urmăririi silite, cât și prin prisma naturii juridice și a titlului cu care sumele indisponibilizate au fost pretinse de debitoarea poprită D. (respectiv, ca fiind aferente unor drepturi salariale ale angajaților acesteia), instanța de recurs constată că esențială în această etapă a procesului, de analiză prejudicială doar a admisibilității acțiunii, este exclusiv acțiunea recurentei-pârâte B. - terț poprit -, de eliberare a sumelor de bani indisponibilizate și de virare a acestora în favoarea debitoarei poprite, cu încălcarea interdicției statuate de prevederile imperative ale art. 783 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora, în adresa de înființare a popririi i se va pune în vedere celei de-a treia persoane, care devine, potrivit alin. (1), terț poprit, interdicția de a plăti debitorului sumele de bani sau bunurile mobile pe care i le datorează ori pe care i le va datora, declarându-le poprite în măsura necesară pentru realizarea obligației ce se execută silit "(subl. n.).

Această obligație stabilită în sarcina terțului poprit este confirmată și consolidată prin dispozițiile art. 784 alin. (1) din același cod, care interzic terțului poprit să facă vreo plată sau operațiune care ar putea diminua bunurile indisponibilizate, inclusiv pe perioada suspendării urmăririi silite prin poprire:, Din momentul comunicării adresei de înființare a popririi către terțul poprit sunt indisponibilizate toate sumele și bunurile poprite. De la indisponibilizare și până la achitarea integrală a obligațiilor prevăzute în titlul executoriu, inclusiv pe perioada suspendării urmăririi silite prin poprire, terțul poprit nu va face nicio altă plată sau altă operațiune care ar putea diminua bunurile indisponibilizate, dacă legea nu prevede altfel"(subl. n.).

Potrivit prevederilor alin. (6) al aceluiași articol, măsura indisponibilizării încetează numai dacă debitorul consemnează, cu afectațiune specială, toate sumele pentru acoperirea cărora a fost înființată poprirea, la dispoziția executorului judecătoresc. Aceeași finalitate, a încetării indisponibilizării, apare și în ipoteza desființării popririi, în condițiile art. 794 C. proc. civ., atunci când cauza în temeiul căreia s-a înființat poprirea încetează să mai existe (cazul stingerii datoriei prin plata de către debitor sau terțul poprit, ori al intervenirii unei hotărâri judecătorești definitive care desființează sau modifică însuși titlul executoriu).

Concluzia categorică și neechivocă care se impune este aceea că, urmare a ordinului de indisponibilizare, terțul poprit nu mai are dreptul să facă nicio plată către creditorul său - debitorul poprit -, plata sau cesiunea creanței poprite nefiind opozabilă creditorului popritor, în conformitate cu prevederile alin. (4) al art. 784 C. proc. civ., perspectivă din care, aspectele invocate de recurenta-pârâtă B. în justificarea conduitei sale - de disponibilizare și plată a sumelor poprite în favoarea debitoarei poprite -, nu pot fi de natură a înlătura obligațiile născute în sarcina sa prin adresa de înființare a popririi și determinate expres de prevederile art. 787 din același cod, constând, în esență, în consemnarea și plata sumei poprite către creditorul popritor.

În același sens, instanța de contencios constituțional a reținut în jurisprudența sa că, indisponibilizarea sumelor existente la data sesizării băncii și până la achitarea integrală a obligațiilor este extinsă și pe perioada suspendării executării silite prin poprire, tocmai pentru a nu zădărnici recuperarea sumelor aferente titlului executoriu. Acestea vor fi doar indisponibilizate pe perioada suspendării executării silite. Poprirea pe conturi este un act de executare efectuat în cadrul executării silite, care poate fi desființat doar de instanță prin contestația la executare. Suspendarea executării are ca efect neefectuarea pe viitor, pe o perioadă de timp determinată, a altor acte de executare, respectiv distribuirea sumelor indisponibilizate. În situația în care executarea silită se face prin poprire, sumele aflate în conturile bancare rămân indisponibilizate, ele nefiind distribuite creditorilor pe perioada suspendării executării"(Decizia nr. 1280/2011 a Curții Constituționale a României). Aceste statuări fac parte din ordinea constituțională și se impun cu caracter imperativ și în prezentul cadru procesual.

În acest context, trebuie semnalată natura juridică mixtă a adresei de înființare a popririi, aceasta fiind un act de conservare și, în același timp, un act de executare. Efectul conservator rezidă în chiar indisponibilizarea sumelor de bani pe care terțul poprit le datorează, ori le va datora în viitor creditorului său (debitorului poprit) în baza unor raporturi juridice preexistente, iar efectul execuțional derivă din împrejurarea că aceasta emană de la organul de executare silită, iar cei interesați să invoce o cauză de nelegalitate a sa se pot adresa instanței de executare, singura în măsură să aprecieze asupra legalității sale în cadrul procedurii contestației la executare, ori în procedura de validare sau de menținere a popririi.

Așadar, pornind de la premisa nerespectării de către B. - terț poprit -, a obligației prevăzute de lege - constând în indisponibilizarea sumei de 214.661 RON și de plată a acesteia în favoarea creditoarei A. -, Înalta Curte observă prevederile art. 790 alin. (1) C. proc. civ., purtând denumirea marginală "validarea popririi", potrivit cărora, "dacă terțul poprit nu își îndeplinește obligațiile ce îi revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmăribilă, a liberat-o debitorului poprit, creditorul urmăritor, debitorul sau executorul judecătoresc, în termen de cel mult o lună de la data când terțul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, poate sesiza instanța de executare în vederea validării popririi"(subl. n.).

Textul legal citat statuează cea de-a doua etapă a procedurii popririi, cea a validării acesteia, etapă care pune în valoare calitatea terțului poprit, de garant al creanței urmărite în favoarea creditorului, etapă care intervine doar în ipoteza în care acesta nu își îndeplinește obligațiile instituite prin înființarea popririi. Reglementarea consacră, așadar, validarea popririi ca fiind o procedură de excepție, determinată exclusiv de conduita culpabilă a terțului poprit, prin care creditorul încearcă direct, prin efectul legii, obținerea unui titlu executoriu împotriva terțului poprit care a refuzat să se conformeze obligațiilor din adresa de înființare a popririi. Într-o astfel de procedură are loc o veritabilă judecată, instanța apreciind, în baza probatoriului administrat, finalmente, asupra existenței, după caz, chiar a valabilității raportului juridic obligațional dintre terțul poprit și debitorul poprit, asupra datoriei, precum și asupra întinderii ei. În concret, validarea constă în verificarea și confirmarea popririi printr-o hotărâre judecătorească care constituie titlu executoriu pentru creditorul popritor față de terțul poprit, acesta din urmă devenind astfel debitorul direct al creditorului popritor, cu consecința obligării directe către acesta din urmă la plata sumei datorate de debitor conform titlului executoriu. Astfel, hotărârea de validare are un caracter constitutiv de drepturi, având ca efect o transmisiune judiciară de creanță de la debitorul poprit la creditorul popritor, prin voința legii, adeziunea părților fiind implicită, astfel încât a fost calificată drept un veritabil contract judiciar. De menționat este și termenul legal de o lună, imperativ, fix și absolut în care poate fi sesizată instanța de validare, expresie a caracterului accelerat al acestei proceduri execuționale în actuala reglementare, termenul special și expres reglementat, de 5 zile de la comunicarea hotărârii de validare, pentru exercitarea căii de atac a apelului, sancțiunea amenzii ce poate fi aplicată terțului, în unele situații, competența exclusivă a instanței de executare, precum și posibilitatea recunoscută terțului de a invoca, numai în acest cadru, orice excepții și apărări de fond pentru a demonstra inexistența datoriei, stingerea ei, chiar nulitatea actului juridic ce constituie titlul executoriu opus de creditorul popritor, ca și acțiunea în regres împotriva debitorului la care este îndreptățit terțul poprit.

În contextul acestor coordonate, de natură să caracterizeze o procedură execuțională rapidă, cu reguli minuțios și imperativ reglementate, apte să disciplineze participanții la aceasta, în scopul garantării dezideratului soluționării cauzelor într-un termen rezonabil, componentă a dreptului la un proces echitabil, consacrat atât constituțional, cât și prin art. 6 din Convenție, fiind unanim acceptat faptul că durata unui proces implică inclusiv faza executării silite a hotărârii judecătorești pronunțate, Înalta Curte notează, în acord cu propria jurisprudență și cu susținerile recurentei-pârâte B., că procedura validării popririi este una specială și derogatorie de la dreptul comun - reprezentat de regulile generale ale C. civ., ce reglementează răspunderea civilă delictuală pentru săvârșirea unor fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, în scopul acoperirii acestora. Aceasta devine aplicabilă în cazul particular generat de fapta ilicită a terțului poprit, constând în neîndeplinirea obligațiilor legale impuse odată cu înființarea popririi, cu scopul declarat al urmăririi silite în vederea îndestulării unei creanțe statuate deja printr-un titlu executoriu.

Față de cele ce preced, instanța supremă impune părților concluzia potrivit căreia, grefat pe premisa incontestabilă a nerespectării de către B. - terț poprit -, a obligației prevăzute de lege, constând în indisponibilizarea sumei de 214.661 RON și de plată a acesteia în favoarea creditoarei A., demersul acesteia din urmă în vederea sancționării terțului poprit, prin obligarea sa chiar la plata sumei obiect al obligației legale încălcate -, nu putea îmbrăca decât forma validării popririi înființate pentru aceeași sumă, în condițiile și termenele reglementate imperativ de normele art. 781 - art. 794 C. proc. civ., în aplicarea principiului specialia generalibus derogant.

În caz contrar, atât dispozițiile legale ce reglementează această procedură execuțională specială, cât și scopul în vederea căruia acestea au fost edictate, ar fi lipsite de sens, fiind golite de conținut și de valoare juridică, ceea ce nu poate fi primit, perspectivă din care, apărările intimatei-reclamante - creditoarea popritoare A., circumscrise exercitării dreptului de opțiune între procedura de drept comun și cea specială a validării popririi, în favoarea celei dintâi urmează a fi înlăturate. Aceasta cu atât mai mult cu cât, însăși creditoarea a înțeles să apeleze la calea urmăririi silite prin poprire în vederea îndestulării creanței izvorâte din titlul executoriu, context în care, solicitând protecția cadrului legal special al procedurii în discuție, tocmai prin înființarea popririi, acesteia îi reveneau, în mod evident și îndatoririle aferente impuse de lege pentru buna desfășurare și finalizarea acesteia.

Or, neprocedând în această manieră și nesolicitând intervenția instanței de executare în termenul legal imperativ de cel mult o lună de la data când terțul poprit B. trebuia să consemneze suma urmăribilă, în vederea validării popririi și obligării directe a acestuia la plata creanței pretinse, în sarcina creditoarei popritoare A. se conturează cu evidență o stare de pasivitate culpabilă, de natură să atragă sancțiunea decăderii acesteia din dreptul de a se adresa instanței de validare, în aplicarea prevederilor art. 790 alin. (1), coroborate cu cele ale art. 185 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte subliniază că, ineficacitatea procedurii speciale a popririi, determinată de lipsa diligenței procesuale a creditoarei, nu poate fi de natură să genereze nașterea îndreptățirii ei la promovarea demersului judiciar de drept comun în condițiile în care, după cum s-a arătat, acesteia nu îi este recunoscut un drept de opțiune între cele două proceduri, ci i se impunea caracterul obligatoriu al procedurii derogatorii instituite de legiuitor pentru situația particulară analizată.

Trebuie menționat că, prezentul demers judiciar nu vizează sume circumscrise unor daune-interese prezumtiv cauzate prin măsura disponibilizării, care excedează sumelor poprite.

Altfel spus, întrucât creditoarea A. urmărește practic, pe această cale, finalitatea specifică procedurii speciale a popririi - devenită ineficace prin conduita sa neglijentă, sancționată cu decăderea din exercitarea dreptului de a solicita instanței de executare validarea popririi -, ca singură cale recunoscută de legiuitor pentru acoperirea creanței sale, încercarea de valorificare a acesteia din urmă în prezentul cadru procesual apare ca fiind, într-adevăr, inadmisibilă, cum în mod just a susținut pârâta B. - terț poprit, pe tot parcursul procesului.

De menționat că, apărarea creditoarei A. circumscrisă caracterului facultativ al procedurii speciale a validării popririi, dedus din folosirea de către legiuitor, în textul art. 790 alin. (1) C. proc. civ., a sintagmei "poate", urmează a fi înlăturată în condițiile în care, într-o interpretare aptă să producă consecințe juridice, logică, teleologică și sistematică, în contextul tuturor normelor care reglementează instituția urmăririi silite prin poprire, înțelesul acesteia nu poate fi conceput decât în sensul recunoașterii îndreptățirii creditorului, debitorului sau executorului judecătoresc de a sesiza neîntârziat instanța de executare, cu scopul firesc, al finalizării procedurii demarate prin indisponibilizarea sumelor poprite, în vederea acoperirii efective a creanței, în ipoteza vulnerabilizării parcursului acestei proceduri prin fapta ilicită a terțui poprit. Așadar, facultativă este apelarea creditorului la forța coercitivă a statului pentru a obține, pe calea urmăririi silite, îndeplinirea întocmai a obligației debitorului; odată asumată etapa urmăririi silite, creditorul trebuie să se supună regulilor specifice, imperative, de strictă interpretare și aplicare ce guvernează această fază facultativă a procesului civil.

Admisibilitatea acțiunii de față nu poate fi justificată nici din perspectiva respectării dreptului reclamantei de acces la o instanță, garantat constituțional și convențional, după cum greșit s-a argumentat în apel. Astfel, într-o jurisprudență consecventă, instanța de contencios constituțional a statuat că liberul acces la justiție presupune accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește actul de justiție, a căror stabilire este de competența exclusivă a legiuitorului, în conformitate cu dispozițiile art. 126 alin. (2) din Constituție și că acesta este deplin respectat ori de câte ori partea interesată în vederea valorificării unui drept sau interes legitim a putut să se adreseze cel puțin o singură dată unei instanțe naționale. Cât privește noțiunea de proces echitabil, aceasta presupune egalitatea mijloacelor procesuale în ceea ce privește părțile, adică posibilitatea ca fiecare dintre acestea să își expună cauza în fața instanței în condiții care să nu le dezavantajeze în mod semnificativ. Observând reglementarea de ansamblu a instituției popririi astfel cum a fost configurată de noua lege procesual-civilă, se constată că ea reprezintă o modalitate de exercitare a accesului la justiție al participanților la procedură, în concordanță cu specificul celor două etape ale acesteia, respectiv cu raporturile juridice ce se nasc între părți și obligațiile fiecăreia, corespunzător celor două etape. Așadar, regimul juridic al instituției validării popririi instituie mecanisme procedurale menite să dea deplină eficiență normelor constituționale care consacră liberul acces la justiție, dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare, în accepțiunea statuată de Curtea Constituțională în jurisprudența sa constantă (cu titlu de exemplu: Decizia nr. 628/27.10.2016 a Curții Constituționale a României).

Totodată, referirile la caracterul nejustificat și secret al plăților realizate de către terțul poprit în favoarea debitoarei D., ca și la lipsa disponibilului bănesc în conturile acesteia din urmă, ulterioară încetării măsurii suspendării provizorii a urmăririi silite, de natură să circumstanțieze o imposibilitate obiectivă a creditoarei A. și a executorului judecătoresc de a continua procedura specială cu etapa validării popririi, nu pot fi primite pentru următoarele considerente:

În primul rând, art. 784 alin. (4) C. proc. civ., instituie sancțiunea inopozabilității față de creditorul popritor a plății sau cesiunii creanței poprite. Pe de altă parte, situația de fapt reținută în etapele devolutive și care nu mai poate fi reevaluată în prezenta cale extraordinară de atac, relevă împrejurarea că terțul poprit B. a informat executorul judecătoresc în legătură cu faptul că, în baza măsurii de suspendare provizorie a urmăririi silite prin poprire, dispuse prin încheierea Judecătoriei Beiuș nr. 693/29.06.2015, consideră poprirea desființată. Deși, nici această interpretare, și nici consecințele sale în economia procedurii popririi aflate la acel moment în desfășurare (disponibilizarea conturilor debitoarei) nu pot fi acceptate, neplasând terțul poprit în afara ariei conduitei ilicite, din perspectiva art. 784 alin. (1) și art. 790 alin. (1) C. proc. civ., totuși, faptul informării executorului judecătoresc a fost de natură să partajeze culpa privind nefinalizarea procedurii popririi. Aceasta deoarece, art. 790 alin. (1) C. proc. civ. nu distinge între cauzele de neîndeplinire a obligațiilor terțului, iar principalul efect al înființării popririi este indisponibilizarea sumelor poprite. Or, simpla încălcare a interdicției legale de către terțul poprit ar fi trebuit să se constituie într-un motiv suficient pentru ieșirea din pasivitate a creditoarei și pentru nevoia sancționării acestuia prin validarea popririi. După cum s-a arătat, indisponibilizarea sumelor poprite subzistă și sub măsura suspendării provizorii a urmăririi silite, care are numai un efect dilatoriu asupra procedurii speciale.

În al doilea rând, de principiu, poprirea poate fi validată chiar și în cazul în care debitorul nu are disponibil bănesc în contul deschis la terțul poprit, executarea popririi urmând să aibă loc în măsura alimentării contului, condiția esențială pentru ca poprirea să-și producă efecte fiind ca, în momentul înființării acesteia, terțul poprit să fie dator față de debitorul creditorului urmăritor. Lipsa, la un moment dat, de disponibil bănesc în contul debitorului nu poate constitui un impediment pentru validarea popririi deoarece, raportul de mandat bancar încheiat între terțul poprit și debitorul urmărit nu încetează ca efect al epuizării disponibilităților din contul acestuia, care poate fi alimentat în continuare prin viitoare operațiuni financiare, dându-se astfel posibilitatea ca poprirea să fie executată. Așadar, prin sintagma sume datorate de terțul poprit trebuie să se înțeleagă nu numai sumele exigibile în momentul înființării popririi, ci și acelea ce se vor datora în viitor. Validarea unei asemenea popriri se justifică numai pentru a se da posibilitatea ca eventualele intrări de sume în cont să poată fi puse, în timp util, la dispoziția creditorului popritor.

În schimb, verificarea în concret a acestor aspecte, ca și a celor referitoare la caracterul just/injust al plăților făcute de terțul poprit, prin raportare la natura juridică și destinația acestora invocate de debitoarea poprită D., nu pot constitui obiect de analiză în prezenta cauză, pe de o parte, din perspectiva excepției inadmisibilității acțiunii, a cărei incidență a fost reținută în recurs, iar pe de altă parte, motivat de faptul că aceste apărări sunt specifice cadrului procesual - sub aspect obiectiv și subiectiv - al procedurii validării popririi.

Instanța supremă reiterează observația cu valoare de principiu potrivit căreia, legea generală se aplică în orice materie și în toate cazurile, mai puțin în acelea în care legiuitorul stabilește un regim special și derogatoriu, instituind în anumite materii reglementări distincte, care sunt prioritare față de norma de drept comun, aceasta din urmă aplicându-se numai acolo unde legea specială nu dispune. Caracterul prioritar al normei speciale decurge din însăși finalitatea adoptării ei, dovedind voința legiuitorului de a deroga de la legea de drept comun prin prevederi de strictă interpretare și aplicare. Totodată, legea generală poate să modifice sau să înlăture incidența legii speciale numai atunci când cuprinde prevederi exprese în acest sens. Astfel, într-o jurisprudență constantă, instanța supremă a hotărât că înlăturarea de la aplicare a legii generale ori de câte ori există o dispoziție specială într-o materie dată, nu trebuie să fie expresă, fiind de la sine înțeleasă, întrucât este consecința directă a principiului specialia generalibus derogant.

Față de cele ce preced, Înalta Curte constată că excepția procesuală de fond a inadmisibilității acțiunii a fost greșit soluționată de instanța de apel, prin încălcarea normelor imperative de procedură instituite în materia înființării și validării popririi, prevăzute de art. 784, art. 787 și art. 790 C. proc. civ., precum și a regulii fundamentale de interpretare specialia geralibus derogant, a căror justă aplicare ar fi trebuit să conducă la constatarea paralizării exercițiului dreptului reclamantei-creditoare la acțiunea în răspundere civilă delictuală a terțului, potrivit dreptului comun. Astfel, urmare a respingerii apelului, s-a pricinuit recurentei-pârâte B. o vătămare - constând în pronunțarea unei soluții nefavorabile - care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea deciziei, în condițiile art. 175 alin. (1) și ale art. 179 alin. (1) C. proc. civ., aspect de natură să atragă incidența în cauză a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Din această perspectivă, vor rămâne în afara sferei de analiză a instanței de recurs, chestiunile vizând nelegalitatea deciziei dedusă din motivarea deficitară a acesteia, prin neanalizarea apărărilor pârâtei B., raportate la fondul cauzei, precum și cele referitoare la aplicarea greșită a normelor de drept material, circumscrise condițiilor cumulative ce trebuie îndeplinite pentru angajarea răspunderii civile delictuale, întrucât, reținerea motivului de casare menționat, fundamentat pe incidența în cauză a excepției inadmisibilității acțiunii, face inutilă cercetarea celorlalte critici invocate.

În consecință, în temeiul prevederilor art. 496, raportate la cele ale art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul pârâtei B. și va casa decizia atacată, cu trimiterea cauzei aceleiași instanțe, pentru o nouă judecată a apelului declarat de pârâți, atât împotriva încheierii din 21.02.2019, cât și împotriva sentinței civile nr. 3818/19.12.2019 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă. Cu ocazia rejudecării, vor fi avute în vedere prevederile imperative ale art. 501 C. proc. civ., cu luarea în considerare a efectului dezlegării în recurs a chestiunii de drept disputate, vizând inadmisibilitatea acțiunii și, corelativ, a consecințelor acesteia asupra legalității și temeiniciei încheierii interlocutorii și sentinței pronunțate de prima instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei nr. 75A/19.01.2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 1 noiembrie 2023.