ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2111/2023

Ședința publică din data de 24 octombrie 2023

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

De asemenea, s-a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile Legii nr. 132/2017, Normei nr. 18/2017 a ASF, Normei nr. 20/2017 a ASF, art. 21 alin. (5) din Legea nr. 132/2017 și art. 541 și urm. C. proc. civ.

Prin sentința nr. 9/2023 din 25 ianuarie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2022, s-a respins acțiunea în anularea hotărârii arbitrale nr. 131 din 26 octombrie 2022, pronunțată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat - Sediul Zonal Craiova, în dosarul arbitral nr. x/2022, fiind obligată reclamanta B. S.A. să plătească pârâtei A. S.R.L. suma de 1500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

În argumentarea memoriul de recurs, recurenta consideră că instanța a pronunțat o decizie cu aplicarea greșită a normelor de drept material ce guvernează materia arbitrajului.

Astfel, recurenta a susținut că Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat este abilitat să judece litigiile civile, în care sunt implicate persoane juridice sau fizice, cu condiția ca acestea să fi încheiat, în prealabil, o convenție arbitrală scrisă, însă între societatea recurentă și societatea A. S.R.L. nu exista o convenție arbitrală, în vederea soluționării pe cale amiabilă.

A mai apreciat recurenta că din interpretarea art. 7 alin. (3) din Norma ASF nr. 18/2017 privind procedura de soluționare a petițiilor referitoare la activitatea societăților de asigurare-reasigurare și brokerilor de asigurare, rezultă că textul pune accent pe faptul că soluționarea amiabilă sau prin intermediul metodelor alternative se face cu respectarea dispozițiilor legale privitoare la acestea, prin acestea nelimitându-se dreptul părților de a se adresa instanțelor de judecată abilitate. Calea arbitrajului rămâne deschisă părților doar în condițiile încheierii în scris a unei hotărâri arbitrale, printr-un act normativ cu forța juridică a normei ASF, neputându-se deroga de la dispozițiile de principiu ale C. proc. civ., care reglementează modalitatea în care poate interveni jurisdiscția alternativă.

În opinia titularei memoriului de recurs, art. 7 alin. (3) din Norma ASF nr. 18/2017 trebuie interpretat în acord atât cu scopul reglementării sale, cât și cu principiile generale din materia arbitrajului stabilite prin C. proc. civ., anume că instituie doar o obligație a societății de asigurare de a da curs invitației persoanei prejudiciate de a apela la mijloacele alternative de soluționare a divergențelor, părțile stabilind împreună, prin convenție arbitrală, elementele necesare arbitrajului prevăzute sub sancțiunea nulității.

O interpretare contrară a acestor dispoziții ar avea ca efect nesocotirea dispozițiilor obligatorii ale C. proc. civ. și a principiilor avute în vedere de legiuitor, nefiind proporțională cu scopul urmărit.

Intimata A. S.R.L. nu a depus întâmpinare.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale invocate, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. este fondat, urmând a fi admis, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. și invocat de recurentă are în vedere situația în care hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă susține că hotărârea este dată cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material ce guvernează materia arbitrajului, întrucât între societatea recurentă și societatea reclamanta A. S.R.L. nu a existat o convenție arbitrală scrisă, condiție esențială pentru sesizarea legală a instanței arbitrale și atragerea competenței acesteia în soluționarea litigiului.

În raport cu această argumentare, Înalta Curte constată incidența în cauză a motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât se invocă aplicarea greșită a unor norme de drept procesual, respectiv cele referitoare la aprecierea greșită asupra motivelor de desființare a hotărârii arbitrale.

Criticile recurentei sunt întemeiate, întrucât instanța nu a dat eficiență dispozițiilor art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și a încălcat dispozițiile din Cartea a IV-a, Titlurile I și II Cod procedură civilă, potrivit cu care arbitrajul se organizează și se desfășoară conform convenției arbitrale încheiate între părți, acțiunea în anulare a pârâtei fiind în mod greșit respinsă ca nefondată.

Astfel cum rezultă și din Decizia Curții Constituționale nr. 100 din 7 martie 2017, arbitrajul constituie o excepție de la principiul potrivit căruia înfăptuirea justiției se realizează prin instanțele judecătorești și reprezintă acel mecanism juridic eficient, menit să asigure o judecată imparțială, mai rapidă și mai puțin formală, confidențială, finalizată prin hotărâri susceptibile de executare silită.

În temeiul art. 548 și urm. Cod procedură civilă, părțile stabilesc prin convenția arbitrală, inclusiv efectuată în fața instanței arbitrale, recurgerea la arbitraj și regulile privind constituirea tribunalului arbitral, numirea, revocarea și înlocuirea arbitrilor, termenul și locul arbitrajului, normele de procedură pe care tribunalul arbitral trebuie să le urmeze în judecarea litigiului ori alte reguli privind desfășurarea arbitrajului.

În acest context, Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă a soluționat acțiunea în anulare prin aplicarea greșită a prevederilor anterior menționate, prin aceea că a dat prevalență dispozițiilor art. 7 alin. (3) și art. 7 alin. (4) lit. d) din Norma ASF nr. 18/2017 privind procedura de soluționare a petițiilor referitoare la activitatea societăților de asigurare-reasigurare și brokerilor de asigurare, constatând astfel, ca fiind legală învestirea tribunalului arbitral prin acțiunea reclamantei, în absența unei convenții arbitrale cu pârâta, astfel cum aceasta este reglementată prin art. 548 și următoarele Cod procedură civilă.

Cu privire la Norma ASF nr. 18/2017, se poate observa din chiar titlul actului că aceasta reglementează, în principal, "procedura de soluționare a petițiilor referitoare la activitatea societăților de asigurare". După detalierea modalității de derulare a unei asemenea proceduri, la art. 7 alin. (3) din Normă se prevede că "în vederea soluționării pe cale amiabilă a disputelor dintre societăți, brokeri și asigurați, contractanți, beneficiari, persoane prejudiciate sau reprezentanții acestora, la solicitarea uneia dintre părți, se utilizează metodele alternative de soluționare a litigiilor, prevăzute de dispozițiile legale în vigoare." Se stabilește astfel că soluționarea amiabilă sau prin intermediul metodelor de soluționare alternativă a litigiilor se face cu respectarea dispozițiilor legale privitoare la acestea și că, prin aceasta, nu se limitează dreptul părților de a se adresa instanțelor de judecată abilitate.

Fără a nega posibilitatea rezolvării unor asemenea categorii de litigii prin intermediul unor proceduri de soluționare alternativă a litigiilor, astfel cum a reținut și curtea de apel, Înalta Curte constată că această cale rămâne deschisă părților doar în condițiile încheierii unei convenții arbitrale. Printr-un act normativ cu forța juridică a Normei ASF, care este interpretată greșit prin sentința atacată, nu s-ar putea deroga de la dispozițiile C. proc. civ., care reglementează expres condițiile în care poate fi abilitată jurisdicția alternativă, de esența procedurii arbitrale.

Prin urmare, în soluționarea acțiunii în anulare în mod greșit nu s-a observat incidența motivului prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., potrivit căruia hotărârea arbitrală este desființată atunci când "tribunalul arbitral a soluționat litigiul fără să existe o convenție arbitrală". Astfel încât, soluția ce se impunea era cea prevăzută de art. 613 alin. (3) lit. a) Cod procedură civilă, recursul pârâtei fiind fondat.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 497 coroborat cu art. 613 alin. (3) lit. a) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva sentinței nr. 9/2023 din 25 ianuarie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, cu consecința casării sentinței atacate, precum și a hotărârii arbitrale nr. 131 din 26 octombrie 2022, pronunțate de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat și trimiterii cauzei spre soluționare instanței competente, potrivit legii.

În privința comptenței materiale și teritoriale în soluționarea în primă instanță a cauzei, având ca obiect despăgubirile rezultate dintr-un contract de asigurare RCA, Înalta Curte reține că aceasta revine Judecătoriei Sectorului 1 București, secția Civilă, în raport cu dispozițiile art. 94 pct. 1 lit. k) și art. 107 C. proc. civ., ca instanță de la sediul pârâtei B. S.A.

Cu ocazia judecării acțiunii reclamantei, instanța va proceda la aplicarea dispozițiilor art. 75 și art. 262 din Legea nr. 85/2014, în raport cu deschiderea procedurii insolvenței pârâtei debitoare B. S.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta B. S.A., prin lichidator judiciar C.., împotriva sentinței nr. 9/2023 din 25 ianuarie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

Casează sentința atacată și hotărârea arbitrală nr. 131 din 26 octombrie 2022, pronunțată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat - Sediul Zonal Craiova.

Trimite cauza spre competentă soluționare Judecătoriei Sectorului 1 București, secția Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 octombrie 2023.