ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1489/2023

Ședința publică din data de 15 iunie 2023

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Permanent de Arbitraj Instituționalizat, la data de 09.08.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. S.A. la plata sumei de 518,83 RON, reprezentând contravaloare reparații rămasă neîncasată, precum și a penalităților de întârziere aferente, de 0,2%/zi de întârziere, cu cheltuieli de judecată.

Prin hotărârea arbitrală nr. 155/15.12.2021, Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat a admis acțiunea reclamantei și a obligat pârâta să achite reclamantei suma de 518,83 RON, reprezentând diferența de sumă neachitată, penalitățile de întârziere de 0,2%/zi de întârziere aferente debitului principal, precum și suma de 2.050 RON, cu titlul de cheltuieli arbitrale.

Împotriva hotărârii arbitrale, B. S.A. a formulat acțiune în anulare.

Prin hotărârea nr. 106/2022 din 21 septembrie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă a admis acțiunea și a anulat hotărârea arbitrală nr. 155 din data de 15.12.2021, pronunțată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat, în dosarul nr. x/2021, a respins ca rămasă fără obiect cererea de suspendare a executării hotărârii arbitrale și a trimis cauza spre soluționare Judecătoriei Buftea.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., solicitând, în principal, admiterea recursului și modificarea în tot a hotărârii recurate, în sensul respingerii acțiunii în anulare a hotărârii arbitrale nr. 155/15.12.2021 pronunțate de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat, în dosarul nr. x/2021, formulate de B., iar, în subsidiar, admiterea în parte a recursului și trimiterea cauzei spre competentă soluționare Judecătoriei Sectorului 1 București.

Recurenta-reclamantă a invocat motivul de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.., susținând, în esență, că instanța de fond a aplicat greșit dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în condițiile existenței unei norme speciale aplicabile, derogatorii, respectiv Norma A.S.F. nr. 18/2017, act normativ care, deși are forță juridică inferioară C. proc. civ., nu a fost declarat nelegal sau neconstituțional.

Întemeindu-se pe dispozițiile actului normativ menționat, respectiv art. 7 alin. (3) și art. 7 alin. (4) lit. d), recurenta arată că în materia soluționării petițiilor referitoare la activitatea societăților de asigurare si de reasigurare, consumatorul poate solicita soluționarea litigiului prin apelare la arbitraj, fără a fi necesară o convenție arbitrală.

Având natura unor dispoziții speciale, derogatorii de la dreptul comun, astfel cum reiese din prevederile art. 6 alin. (6) și art. 8 alin. (16) din Legea nr. 237/2015, privind rolul și competențele ASF, recurenta consideră că au prioritate în raport cu legea generală.

În plus, se arată că Norma nr. 18/2017 reprezintă transpunerea la nivel național a Directivei 2013/11/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 21.05.2013 privind soluționarea alternativă a litigiilor în materie de consum și de modificare a Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 și a Directivei 2009/22/CE, astfel că nu există nicio justificare pentru nerespectarea acestui act normativ, în caz contrar statul făcându-se vinovat de încălcarea prevederilor art. 5 din Tratatul Comunității Europene.

În consecință, recurenta apreciază că lipsa convenției arbitrale din contractul de asigurare ce reprezintă temeiul pretențiilor solicitate prin cererea de arbitrare, este complinită de prevederile art. 7 alin. (3) și art. 7 alin. (4) lit. d) din Norma nr. 18/2017, care dau consumatorului dreptul de a opta pentru o cale de soluționare alternativă a litigiului, în funcție de statutul juridic al acestuia.

În subsidiar, recurenta a arătat că, în urma anulării hotărârii arbitrale, instanța de fond trebuia să trimită cauza spre competentă soluționare Judecătoriei Sectorului 1 București, deoarece intimata și-a schimbat sediul social pe parcursul derulării procesului, în circumscripția teritorială a acestei instanțe.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 16.11.2022, sub nr. x/2022.

Intimata-pârâtă B. S.A. nu a formulat întâmpinare la recurs.

III. Procedura de soluționare a recursului

Cu titlu prealabil, se reține că prezentul proces este guvernat de dispozițiile C. proc. civ. în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, întrucât acțiunea introductivă a fost înregistrată pe rolul instanței la data de 19 ianuarie 2022, deci după intrarea în vigoare a acestei legi.

Prin rezoluția din 25 ianuarie 2023, a completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, s-a fixat termen pentru judecarea recursului la data de 06 aprilie 2023, în ședință publică, cu citarea părților, în temeiul art. 490 alin. (2) din C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018.

IV. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând sentința atacată în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și invocat de recurentă are în vedere situația în care hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta-reclamantă susține că hotărârea a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material referitoare la soluționarea alternativă a litigiilor prin arbitraj instituționalizat, cuprinse în Norma A.S.F. nr. 18/2017, respectiv a dispozițiilor art. 7 alin. (3) și art. 7 alin. (4) lit. d), care permit, în opinia recurentei, recurgerea la arbitrajul instituționalizat chiar în absența acordului celeilalte părți, prin derogare de la dispozițiile C. proc. civ. din materia arbitrajului, singura condiție fiind cea a formulării unei cereri arbitrale de către consumator.

Întrucât se invocă aplicarea greșită a unor norme de drept procesual referitoare la condițiile în care poate avea loc soluționarea litigiilor dintre persoane pe calea arbitrajului, și nu a unor norme de drept substanțial, criticile recurentei reclamante se circumscriu, în realitate, motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., și nu celui indicat în cererea de recurs, Înalta Curte procedând la calificarea corespunzătoare a acestora.

Pe fond, Înalta Curte apreciază criticile recurentei reclamante ca fiind neîntemeiate, față de natura arbitrajului, ca modalitate alternativă de soluționare a litigiilor, și de condițiile în care acesta poate fi organizat, potrivit legii.

Astfel, se va avea în vedere faptul că, potrivit considerentelor Deciziei Curții Constituționale nr. 100 din 7 martie 2017, arbitrajul constituie o excepție de la principiul potrivit căruia înfăptuirea justiției se realizează prin instanțele judecătorești și reprezintă acel mecanism juridic eficient, menit să asigure o judecată imparțială, mai rapidă și mai puțin formală, finalizată prin hotărâri susceptibile de executare silită.

Pe de altă parte, potrivit dispozițiilor cuprinse în Cartea a IV-a - Despre arbitraj, Titlurile I și II din C. proc. civ., arbitrajul se organizează și se desfășoară potrivit convenției arbitrale încheiate între părți, cu respectarea principiului libertății de voință a acestora, sub rezerva respectării ordinii publice, a bunelor moravuri, precum și a dispozițiilor imperative ale legii.

Prin urmare, părțile pot stabili, prin convenția arbitrală sau printr-un act adițional încheiat ulterior, normele privind constituirea tribunalului arbitral, numirea, revocarea și înlocuirea arbitrilor, termenul și locul arbitrajului, normele de procedură pe care tribunalul arbitral trebuie să le urmeze în judecarea litigiului și, în general, orice alte norme privind buna desfășurare a arbitrajului.

Prevederile legale de care se prevalează recurenta reclamantă, și anume art. 7 alin. (3) și art. 7 alin. (4) lit. d) din Norma A.S.F. nr. 18/2017, reglementează posibilitatea utilizării, la solicitarea uneia dintre părți, a metodelor alternative de soluționare a litigiilor, prevăzute de dispozițiile legale, în vederea soluționării pe cale amiabilă a disputelor dintre societăți, brokeri și asigurați, contractanți, beneficiari, persoane prejudiciate sau reprezentanții acestora, precum și obligația conducerii executive a societăților și brokerilor de a asigura participarea la procedurile de soluționare alternativă a litigiilor, atunci când se solicită de către consumator, fără însă a deroga de la regula potrivit căreia arbitrajul se organizează și se desfășoară potrivit convenției arbitrale, înscrisă în art. 544 din C. proc. civ. și fără a limita dreptul părților de se adresa instanțelor judecătorești abilitate.

În acest context, Curtea de Apel Craiova a soluționat acțiunea în anulare făcând o aplicare corectă a prevederilor anterior menționate, apreciind că, în absența unei convenții arbitrale, devine incident motivul de desființare a hotărârii arbitrale prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., potrivit căruia hotărârea arbitrală poate fi desființată în situația în care tribunalul arbitral a soluționat litigiul fără să existe o convenție arbitrală sau în temeiul unei convenții nule sau inoperante.

Cu privire la Norma A.S.F. nr. 18/2017, Înalta Curte reține suplimentar faptul că aceasta reglementează modul de soluționare a petițiilor privind activitatea societăților de asigurare și reasigurare și a brokerilor de asigurare, prin petiție înțelegându-se, conform art. 2 pct. 2, cererea, reclamația, sesizarea, formulată în scris ori prin poștă electronică, prin intermediul căreia un petent își exprimă nemulțumirea cu privire la activitatea societăților și brokerilor.

Reiese așadar că acțiunile în pretenții îndreptate împotriva societăților de asigurare și întemeiate pe prevederile contractului de asigurare, nu intră în domeniul de aplicare al acestui act normativ.

În ce privește susținerea recurentei reclamante referitoare la încălcarea principiului priorității dreptului european în raport cu cel național, care se analizează din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte subliniază că dispozițiile unei directive europene netranspuse corespunzător în dreptul național nu pot fi invocate în raporturile dintre particulari, aceasta fiind o consecință a faptului că legislația europeană secundară nu are efect direct decât în plan vertical, adică în relația dintre particulari și stat, nu și în plan orizontal.

Prin urmare, chiar și în ipoteza unei transpuneri incorecte a prevederilor directivei, partea nu s-ar putea prevala de acestea în litigiul cu un alt particular, cum este cel de față.

Față de cele arătate, constatând că eventuala netranspunere conformă a directivei nu poate face obiectul analizei în cadrul prezentului litigiu, precum și faptul că prevederile art. 7 alin. (3) și art. 7 alin. (4) lit. d) din Norma A.S.F. nr. 18/2017 reglementează posibilitatea rezolvării anumitor categorii de litigii prin intermediul unor proceduri de soluționare alternativă, fără însă a deroga de la dispozițiile de principiu ale C. proc. civ. referitoare la condițiile în care poate interveni arbitrajul, ca jurisdicție alternativă, Înalta Curte constată că nu se poate reține aplicarea greșită a dispozițiilor cuprinse în Norma A.S.F. nr. 18/2017, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. nefiind întemeiat.

Înalta Curte urmează a înlătura și susținerile recurentei privind necompetența Judecătoriei Buftea în soluționarea cauzei, constatând că partea nu și-a încadrat criticile în cazul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ. și nici nu a prezentat argumente prin care să susțină eventuala soluționare nelegală a unei excepții de necompetență de ordine publică, invocate în condițiile strict reglementate de art. 130 și 131 C. proc. civ.

În plus, Înalta Curte adaugă faptul că, potrivit dispozițiilor art. 107 alin. (2) din C. proc. civ., instanța rămâne competentă să soluționeze litigiul, chiar dacă, ulterior sesizării, pârâtul își schimbă domiciliul ori sediul.

Pentru aceste motive, reținând netemeinicia motivelor de recurs invocate, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta- reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta- reclamantă A. S.R.L. împotriva hotărârii nr. 106/2022 din 21 septembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2022, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 iunie 2023.