ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2104/2023

Ședința publică din data de 24 octombrie 2023

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

În drept, a invocat dispozițiile Legii nr. 132/2017, Norma A.S.F. 18/2017, Norma A.S.F. 20/2017, art. 541 și urm. C. proc. civ.

La data de 26.01.2022 reclamanta A. S.R.L. a depus la dosar, în temeiul art. 78 C. proc. civ. cerere de introducere în cauză a societății C. S.A.

Ulterior, reclamanta a depus la dosar cerere modificatoare în temeiul art. 204 C. proc. civ. și art. 24 din Legea nr. 132/2017, prin care a chemat în judecată pârâta C. S.A., prin reprezentant legal B. S.R.L.

Prin încheierea de ședință din 16.03.2022 tribunalul arbitral a respins excepțiile inadmisibilității cererii precizatoare, tardivității cererii modificatoare, necompetenței generale a instanței arbitrale, inadmisibilității cererii deduse judecății și autorității de lucru judecat.

Prin hotărârea arbitrală nr. 60 din 5 aprilie 2022, pronunțată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat, în dosarul nr. x/2021, s-a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată prin întâmpinare de pârâtă și s-a admis, în parte, acțiunea reclamantei, fiind obligată pârâta C. S.A. la plata sumei de 96.677 RON și penalități de întârziere aferente începând cu data de 19.11.2019 și cheltuieli de judecată.

În ipoteza incidenței cazurilor de anulare de la art. 608 alin. (1) lit. d) și/sau h) C. proc. civ., au solicitat petentele anularea hotărârii arbitrale și păstrarea pricinii spre soluționare pe fond, iar în ipoteza incidenței cazurilor de anulare de la lit. a) și/sau b) de la același articol, după anularea hotărârii arbitrale, trimiterea dosarului la instanța competentă să soluționeze pricina pe fond, respectiv Judecătoriei Sectorului 4 București.

Prin încheierea din data de 8.06.2022, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă a admis cererea de suspendare a executării hotărârii arbitrale nr. 60/5.04.2022, pronunțată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat în dosarul arbitral nr. x/2021, formulată de petente și a suspendat executarea hotărârii arbitrale menționate anterior până la soluționarea acțiunii în anularea hotărârii arbitrale.

Prin sentința nr. 108 din data de 20 octombrie 2022, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă a admis acțiunea în anulare formulată de petentele C. S.A. și B., fiind anulate încheierea din data de 16.03.2022 și hotărârea arbitrală nr. 60/5.04.2022, pronunțate de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat în dosarul arbitral nr. x/2021 și trimisă cauza spre soluționare Judecătoriei Sectorului 4 București.

De asemenea, a fost obligată intimata A. S.R.L. la plata sumei de 3.950 RON cheltuieli de judecată către petente.

În ceea ce privește excepția lipsei calității de reprezentant a arătat recurenta că din înscrisurile aflate la dosar nu rezultă existența unui mandat din partea administratorului celor două intimate, care trebuie să fie special și autentificat, persoanei care a mandatat reprezentantul convențional ori să se fi făcut dovada semnării personale de către reprezentanții legali ai intimatelor a contractului de asistență juridică.

În argumentarea memoriului de recurs, după expunerea situației de fapt, sub un prim aspect, recurenta a susținut că instanța de fond a dat o interpretare contrară scopului urmărit de legiuitorul european la adoptarea Directivei 2009/138/CE, prezentând transpunerea acesteia la nivel național prin Norma Autorității de Supraveghere Financiară (în continuare, "A.S.F.") nr. 18/2017, precum și dispoziții ale Directivei (UE) nr. 2016/97. Împrejurarea că reclamanta nu dorește soluționarea litigiilor prin arbitraj nu reprezintă, în viziunea recurentei, un impediment în soluționarea litigiilor prin această metodă alternativă.

În continuare, recurenta a susținut că sentința este nelegală, fiind lipsită de fundament juridic, din moment ce, atât legiuitorul european, cât și cel național au prevăzut ca oricare dintre părțile unui litigiu de natura celui de față să poată utiliza un mijloc alternativ de soluționare, care poate fi procedura SAL-FIN sau arbitrajul, într-o situație ca cea de față. Recurgerea la aceste mecanisme reprezintă dreptul exclusiv de opțiune al reclamantului, fiind indiferent consimțământul pârâtului.

Continuând expunerea motivelor de recurs, autoarea acestuia a analizat incidența Normei A.S.F. nr. 18/2017 asupra arbitrajului, arătând că, potrivit art. 541 C. proc. civ., arbitrajul este o jurisdicție alternativă cu caracter privat, iar legea recunoaște dreptul de a apela la metode alternative de soluționare a disputelor, fără a fi obligatorie deducerea acestora instanțelor judecătorești.

Recurenta a învederat că anumite domenii de activitate sunt exceptate de la regula caracterului voluntar al arbitrajului, acesta fiind cazul asigurărilor, unde Norma A.S.F. nr. 18/2017 derogă de la cerința încheierii convenției arbitrale, concordant reglementării europene, Directiva 2009/138/CE a Parlamentului European și a Consiliului. Intrată în vigoare la 01.08.2017, norma înlocuiește, în viziunea recurentei, convenția arbitrală, stabilind îndrumarea părților spre utilizarea modurilor alternative de soluționare a disputelor. În continuare, și-a ilustrat susținerile citând dispozițiile Normei nr. 18/2017, art. 4 alin. (3) și (4), art. 5, art. 6 alin. (4), art. 7 alin. (3) și (4), reiterând că arbitrajul permite soluționarea litigiilor cu celeritate, flexibilitate și costuri reduse, cu efectul degrevării instanțelor judecătorești.

Subsecvent, autoarea recursului a citat art. 542 alin. (1) și (2) C. proc. civ. pentru a arăta domeniile în care arbitrajul este permis, subliniind că persoanele juridice de drept public au facultatea de a încheia convenții arbitrale, în anumite limite.

Evocând noțiunea de "cerere" din art. 30 C. proc. civ. și de "petiție" din art. 2 pct. 2 din Norma nr. 18/2017, recurenta a susținut că legiuitorul a echivalat sesizarea instanței statale cu cea a instanței arbitrale.

A invocat, în continuare, dispozițiile art. 115 pct. 2 C. proc. civ., deducând că, sub rezerva încălcării art. 115 alin. (1), părțile într-un litigiu de asigurări pot sesiza fie instanța statală, fie instanța arbitrală.

Susținând că Norma nr. 18/2017 este o normă metodologică, de punere în aplicare a Legii nr. 132/2017, recurenta a calificat drept greșită concluzia că, în lipsa unei convenții arbitrale, instanța arbitrală nu poate soluționa cererea de arbitrare. Citând dispozițiile Legii nr. 132/2017, art. 23 pct. 5 și 6, care fac referire expresă la soluționarea alternativă a litigiilor, a arătat că nu este necesară o convenție sau clauză compromisorie, care ar restrânge drepturile persoanei prejudiciate. Autoarea recursului a mai arătat că tribunalul arbitral, în administrarea jurisdicției sale, poate stabili reguli de procedură derogatorii de la dreptul comun, singura limitare fiind reprezentată de ordinea publică și de dispozițiile imperative ale legii, legiuitorul acordând posibilitatea completării unei legi ordinare, prin norme cu forță juridică inferioară, cum ar fi regulamentele de arbitraj.

În continuare, recurenta a citat definiția arbitrajului din art. 203 al Directivei 2009/138/CE a Parlamentului European și a Consiliului și a evocat art. 11 din Constituția României, care stabilește prioritatea dreptului european față de dreptul național, pentru a conchide că, prin aplicarea Directivei 2009/138/CE, este adjudecată competența tribunalului arbitral în soluționarea petițiilor, sub forma cererii arbitrale, inclusiv a celor având ca obiect pretenții și proceduri derivând din Legea nr. 132/2017 și Norma A.S.F. nr. 18/2017.

Într-o secțiune ulterioară a recursului, recurenta a expus considerente privind soluționarea pe cale alternativă a litigiilor din domeniul asigurărilor, citând prevederile art. 7 pct. 4 lit. d) din Norma nr. 18/2017, care derogă de la forța obligatorie a contractului, sprijinindu-și concluzia pe dispozițiile art. 1270 pct. 2 C. civ.

Referindu-se expres la dispozițiile Legii nr. 132/2017 și ale Normei A.S.F. nr. 20/2017, care dispun cu privire la clauzele generale și speciale ale contractului RCA, autoarea recursului a arătat că, din cauză că acestea nu reglementează clauzele privind soluționarea eventualelor litigii, Norma nr. 18/2017 acordă consumatorului (terțul păgubit) dreptul de a opta pentru o cale de soluționare alternativă a litigiului (conciliere, arbitraj sau mediere).

Dezvoltându-și susținerea, a arătat că legea reglementează contractul RCA, iar părțile semnatare, deși au posibilitatea de a suplimenta clauzele contractuale, nu pot restrânge drepturile persoanei prejudiciate, efect pe care l-ar avea o eventuală convenție arbitrală încheiată între asigurat și asigurător.

Față de aspectele expuse, recurenta a subliniat că lipsa convenției arbitrale în formă scrisă, cerută de art. 548 C. proc. civ. este complinită de art. 7 pct. 3 al Normei A.S.F. nr. 18/2017.

În finalul memoriului de recurs, recurenta a conchis, în ceea ce privește arbitrabilitatea litigiilor izvorâte din contractul RCA, că acestea nu fac parte din cele prevăzute de art. 542 pct. l C. proc. civ.

Intimatele C. S.A. și B. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat, pe cale de excepție, anularea recursului în baza dispozițiilor art. 489 alin. (1) și (2) C. proc. civ. pentru neîncadrarea motivelor formulate în cazurile de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 din același cod, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 6000 RON, reprezentând onorariul de avocat.

De asemenea, intimatele au solicitat respingerea excepției lipsei calității de reprezentant ca fiind inadmisibilă ori tardivă față de dispozițiile art. 82 alin. (2) C. proc. civ.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 30 ianuarie 2023, iar prin rezoluție a fost stabilit termen de judecată la 17 octombrie 2023 cu citarea părților în ședință publică, termen care a fost preschimbat din oficiu prin încheierea de ședință pronunțată la 18 septembrie 2023.

Înalta Curte, analizând hotărârea atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele:

Analizând, cu prioritate, excepția nulității recursului invocată de intimate prin întâmpinare, Înalta Curte o va respinge, aceasta neputând fi reținută, întrucât în cadrul memoriului de recurs au fost formulate critici de nelegalitate ce pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce privește recursul declarat împotriva încheierii de ședință din data de 08 iunie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, Înalta Curte urmează a respinge ca inadmisibilă calea extraordinară de atac pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești la data de 25 mai 2022, sub nr. x/2022, reclamantele C. S.A. și B. S.R.L. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., anularea hotărârii arbitrale nr. 60 din 05 aprilie 2022, pronunțată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat în dosarul numărul x/2021, precum și suspendarea executării acestei hotărâri.

În cauză, cererea de suspendare a executării hotărârii arbitrale a fost introdusă odată cu acțiunea în anulare și a fost admisă prin încheierea din 08 iunie 2022, definitivă.

Potrivit dispozițiilor art. 612 C. proc. civ., "curtea de apel va putea suspenda executarea hotărârii arbitrale împotriva căreia a fost introdusă acțiunea în anulare. Dispozițiile art. 484 alin. (2)-(5) și (7) se aplică în mod corespunzător."

Potrivit art. 484 alin. (5) C. proc. civ., cererea de suspendare va fi soluționată printr-o încheiere motivată, care este definitivă.

În consecință, se constată că încheierea recurată are caracter definitiv de la pronunțare, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 1 și alin. (2) teza finală C. proc. civ.

Prin urmare, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., va respinge ca inadmisibil recursul formulat împotriva încheierii de ședință din data de 08 iunie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă.

În continuare, analizând recursul declarat împotriva sentinței nr. 108 din 20 octombrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte îl apreciază nefondat, urmând a fi respins pentru considerentele ce succed:

În ceea ce privește excepția lipsei calității de reprezentant invocată pe calea recursului, instanța supremă o va înlătura, având în vedere regimul special al invocării excepției potrivit art. 82 alin. (2) C. proc. civ., precum și regula imperativă instituită prin art. 488 alin. (2) C. proc. civ., fiind inadmisibilă invocarea acestei excepții direct pe calea recursului, în cadrul motivelor de casare.

Procedând la examinarea motivelor de recurs, Înalta Curte va înlătura și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., constatând că acesta este invocat formal; recurenta nu argumentează nemotivarea hotărârii, prin raportare la cele trei ipoteze normative, lipsa motivării, motivare contradictorie ori integral străină de natura cauzei.

Vor fi reîncadrate și analizate prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 raportat la art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., criticile subsumate de recurentă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. referitoare la pretinsa atribuire, prin lege, a competenței de soluționare a litigiului tribunalului arbitral, în lipsa convenției arbitrale.

Instanța supremă constată că cererea de arbitrare a fost inițiată de reclamantă și întemeiată pe dispozițiile art. 21 din Legea nr. 132/2017, alin. (4) al textului legal evocat stipulând că "Despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în termen de 10 zile de la data acceptării ofertei de despăgubire prevăzută la alin. (1) lit. a) sau de la data la care asigurătorul RCA a primit o hotărâre judecătorească definitivă sau acordul entității de soluționare a litigiului cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească. (…)".

Norma invocată de recurentă nr. 18/2017 reglementează modul de soluționare a petițiilor privind activitatea societăților de asigurare - reasigurare și brokerilor de asigurare. Dispozițiile art. 4 alin. (3) din Norma nr. 18/2017 prevăd că dacă rezolvarea aspectelor invocate de petenți este determinată de modul de administrare a unor probe de natură tehnică și juridică care nu privesc exclusiv aplicarea legislației din domeniul asigurărilor, A.S.F. va îndruma persoanele fizice pentru soluționarea litigiului prin intermediul entității de soluționare alternativă a litigiilor în domeniul nebancar, iar cele juridice prin mediere sau arbitraj "fără a fi restrâns dreptul acestora de a acționa pe calea instanței de judecată".

Deși articolul 21 alin. (4) din Legea nr. 132/2017 face trimitere și la "acordul entității de soluționare a litigiului", cauza de față nu este plasată în sfera celor soluționate de o atare entitate, părțile neavând calitatea de "consumator", conform art. 2 pct. 2 din O.G. nr. 21/1992.

Nici art. 23 alin. (6) din Legea nr. 132/2017 nu susține interpretarea recurentei. Acesta prevede că "În cazurile în care despăgubirile se stabilesc prin soluționarea alternativă a litigiilor sau prin hotărâre judecătorească, asigurătorul RCA acordă despăgubiri în baza acordului rezultat în urma soluționării alternative a litigiului sau în baza hotărârii judecătorești rămase definitivă". Or, potrivit art. 606 C. proc. civ., arbitrajul se finalizează cu o hotărâre definitivă și obligatorie, deci nu cu un acord, specific modalităților alternative de soluționare a disputelor.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată nefondată critica recurentei, și, în acord cu motivarea curții de apel care a admis acțiunea în anularea hotărârii arbitrale, reține că, într-un litigiu de natura celui de față, în lipsa unei convenții arbitrale, competența de soluționare a litigiului revine instanței judecătorești.

Norma nr. 18/2017, stabilind că petenții pot apela la "metodele alternative de soluționare a litigiilor, prevăzute de dispozițiile legale în vigoare" nu face decât să le semnaleze posibilitatea de a le folosi, fără a se institui o derogare de la condițiile prevăzute de lege, în sensul invocat de recurentă.

Recurenta a invocat motivul de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând, în esență, faptul că instanța de fond a aplicat greșit dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în condițiile existenței unei norme speciale, respectiv Norma A.S.F. nr. 18/2017. Recurenta a arătat că Norma nr. 18/2017 reprezintă transpunerea la nivel național a Directivei 2009/138 CE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 noiembrie 2009, privind accesul la activitatea și desfășurarea activității de asigurare și reasigurare.

În ceea ce privește criticile recurentei referitoare la încălcarea principiului priorității dreptului european în raport cu cel național, care se analizează din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., dispozițiile unei directive europene netranspuse corespunzător în dreptul național nu pot fi invocate în raporturile dintre particulari, aceasta fiind o consecință a faptului că legislația europeană secundară nu are efect direct decât în plan vertical, adică în relația dintre particulari și stat, nu și în plan orizontal.

Prin urmare, chiar și în ipoteza unei transpuneri incorecte a prevederilor directivei, partea nu s-ar putea prevala de acestea în litigiul cu un alt particular, cum este cel de față.

Având în vedere cele arătate, constatând că eventuala netranspunere conformă a directivei nu poate face obiectul analizei în cadrul prezentului litigiu, precum și faptul că prevederile art. 7 alin. (3) și art. 7 alin. (4) lit. d) din Norma A.S.F. nr. 18/2017 reglementează posibilitatea rezolvării anumitor categorii de litigii prin intermediul unor proceduri de soluționare alternativă, fără însă a deroga de la dispozițiile de principiu ale C. proc. civ. referitoare la condițiile în care poate interveni arbitrajul, ca jurisdicție alternativă, Înalta Curte constată că nu se poate reține aplicarea greșită a dispozițiilor cuprinse în Norma A.S.F. nr. 18/2017.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 108 din 20 octombrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2022.

Referitor la cererea intimatelor C. S.A. și B. privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține următoarele:

Conform dispozițiilor art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei", iar potrivit art. 453 din același cod, "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Înalta Curte constată că intimatele au depus la dosarul cauzei dovezi care atestă efectuarea cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul de avocat, respectiv factura fiscală nr. x/10.04.2023 și ordinul de plată emis de D. în data de 19.04.2023, aflate la dosar.

Constatând culpa procesuală a recurentei-reclamante în promovarea recursului, urmează să fie admisă cererea intimatelor în sensul obligării recurentei-reclamante A. S.R.L. la plata sumei de 6.000 RON, cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Respinge ca inadmisibil recursul formulat împotriva încheierii de ședință din data de 08 iunie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă.

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 108 din 20 octombrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă.

Obligă recurenta-reclamanta A. S.R.L. să plătească intimatelor C. S.A. și B. suma de 6.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 octombrie 2023.