ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1820/2023

Ședința publică din data de 27 septembrie 2023

Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 20.11.2018, reclamanta A.. a chemat în judecată pe pârâta SOCIETATEA NAȚIONALĂ A SĂRII S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei la efectuarea recepției finale a havezei nr. 1, la restituirea sumei de 212.500 euro, executată la 26.10.2018 din scrisoarea de garanție nr. 1331/G/2016, și a dobânzii legale penalizatoare calculate de la data executării și până la restituirea sumei reținute.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepțiile tardivității și inadmisibilității formulării capătului al doilea de cerere, iar pe fond a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

Pârâta a formulat, totodată, cerere reconvențională, solicitând obligarea A.. la ridicarea havezei de la sediul Sucursalei Salina Ocna Dej și la plata sumei de 394.400 euro - reprezentând prejudiciul ce i-a fost cauzat prin încălcarea art. 4 și 9 din contractul nr. x/2016 - și a daunelor-interese reprezentând dobânda legală penalizatoare, calculată de la 07.12.2018 și până la data plății efective.

Prin sentința civilă nr. 2395/26.11.2020, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepțiile tardivității și inadmisibilității capătului al doilea de cerere, a admis acțiunea principală și a obligat pârâta-reclamantă la efectuarea recepției finale a havezei nr. 1, la restituirea către reclamanta-pârâtă a sumei de 212.500 euro, executată la 26.10.2018 din scrisoarea de garanție nr. 1331/G/2016, și la plata dobânzii legale penalizatoare calculată de la 26.10.2018 și până la restituirea întregii sume. Cererea reconvențională a fost respinsă ca neîntemeiată, ca și cererea pârâtei-reclamante de obligare a reclamantei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentințe și a încheierii din 01.10.2020, pârâta SOCIETATEA NAȚIONALĂ A SĂRII S.A. a declarat apel; prin întâmpinare, intimata-reclamantă a invocat excepția inadmisibilității apelului.

La termenul din 26.11.2021, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins proba cu expertiză tehnică judiciară solicitată de apelanta-pârâtă și excepția inadmisibilității apelului, iar prin decizia civilă nr. 2091, pronunțată la aceeași dată, a respins ca nefondat apelul.

Pârâta, SOCIETATEA NAȚIONALĂ A SĂRII S.A., a declarat recurs împotriva deciziei instanței de apel, iar reclamanta A.. a declarat recurs incident.

Prin recursul principal, recurenta-pârâtă a solicitat casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată Curții de Apel București.

Printr-un prim motiv de recurs, pârâta a susținut că decizia atacată nesocotește prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fiind motivată insuficient și omițând analiza motivelor de apel și a excepțiilor invocate.

Dezvoltând critica, subsumată pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., a afirmat că instanța de prim control judiciar, reluând considerentele primei instanțe, nu a statuat asupra situației de fapt pe baza probelor administrate în calea de atac, ceea ce ar reflecta deopotrivă lipsa analizei proprii a probatoriului, dar și a motivelor de fapt și de drept pe care s-a întemeiat respingerea apelului.

Argumentând același motiv de casare, recurenta-pârâtă a imputat instanței de apel că, prin ignorarea notelor de ședință din 25.06.2021 - în cuprinsul cărora a invocat excepția necompetenței generale a instanțelor române -, a încălcat art. 248 alin. (1) C. proc. civ., întrucât nu s-a pronunțat asupra excepției cu prioritate, anterior statuării asupra fondului apelului.

A apreciat că dispozițiile instanțelor devolutive asupra capătului de cerere privind restituirea sumei de 212.500 euro au încălcat competența de ordine publică a altei instanțe.

O altă critică a vizat nesoluționarea apelului declarat împotriva încheierii primei instanțe din 01.10.2020, prin care au fost respinse obiecțiunile formulate împotriva raportului de expertiză tehnică.

A conchis că acest motiv de recurs impune anularea hotărârii și trimiterea cauzei spre o nouă judecată curții de apel, care să statueze și asupra aspectelor ignorate în primul ciclul procesual, cu încălcarea principiului disponibilității.

Printr-un alt motiv de casare, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a afirmat încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, apreciind că instanțelor poloneze și nu celor române le revenea competența de soluționare a capătului de cerere privind restituirea sumei de 212.500 euro, din moment ce garanției de bună execuție nr. 1331/G/2016, emisă de B., instituție bancară din Polonia, îi sunt aplicabile Regulile uniforme pentru garanții la cerere (U.R.D.G. 758).

A solicitat admiterea excepției necompetenței generale în judecarea capătului de cerere nr. x și respingerea lui ca nefiind de competența instanțelor române.

În continuare, pârâta a susținut că decizia instanței de apel a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, indicând incidența art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Printr-o primă critică, a invocat încălcarea și aplicarea greșită a art. 1.266-1.268 C. civ., afirmând că instanța de apel a modificat conținutul drepturilor și obligațiilor asumate de părți, deturnând interpretarea contractului de la finalitatea ei legală - determinarea și identificarea voinței reale și concordante -, demers în care instanța este chemată să aibă în vedere scopul urmărit de părți, negocierile, practicile și conduita acestora.

Autoarea căii de atac a apreciat că instanțele de fond au expus un raționament invalid în privința interpretării raportului juridic, deoarece au soluționat cauza exclusiv în temeiul art. 5 din contract, dar au ignorat art. 4 și 9, omițând din analiza lor elementele esențiale - contractul, caietul de sarcini și oferta tehnică a furnizorului.

Afirmând că în temeiul art. 4, furnizorul are obligația de a livra utilajul conform specificațiilor din caietul de sarcini - cu troliu și soft-starter -, a combătut dezlegarea instanței de apel, precizând că nu a acceptat livrarea bunurilor fără dotările respective, ci a subliniat constant caracterul lor esențial.

A conchis că interpretarea instanței de apel este rezultatul unei greșite aplicări a art. 1.266 și 1.267 C. civ. și a reiterat că nu poate fi obligată la efectuarea recepției finale a utilajului, în raport cu art. 14.3, 14.4, 15.4 din contract, câtă vreme furnizorul nu și-a îndeplinit obligația de a înlocui produsul sau de a face modificările necesare.

Printr-o altă critică, autoarea căii de atac a invocat încălcarea și aplicarea greșită a art. 1.270 C. civ., susținând că instanța de apel i-a atribuit greșit culpa pentru neefectuarea recepției finale, deși reclamanta este cea care nu și-a îndeplinit cu buna-credință obligațiile asumate.

O altă critică a vizat încălcarea și aplicarea greșită a art. 254 C. proc. civ., prin respingerea, pretins nemotivată, a cererii de efectuare în apel a unei noi expertize tehnice de specialitate.

Recursul pârâtei a fost întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 3, 6 și 8 C. proc. civ.

La 06.05.2022, reclamanta a formulat atât întâmpinare - prin care a invocat excepțiile netimbrării recursului pârâtei și a inadmisibilității solicitării de reținere a cauzei spre rejudecare - cât și recurs incident, prin care a solicitat casarea în parte a deciziei.

Recurenta-reclamantă a criticat atât soluția dată excepției inadmisibilității apelului, cât și - în temeiul art. 461 alin. (2) C. proc. civ., pentru situația în care ar fi admis recursul principal - considerentele instanței de apel cu privire la interpretarea voinței concordante a părților, în privința celor doi parametri pretins neîndepliniți de utilaj - soft starter și troliul pentru cablul electric.

Autoarea căii de atac a apreciat greșită soluția dată excepției inadmisibilității apelului cu privire la obligarea pârâtei la plata sumei de 212.500 euro, afirmând că art. 476 alin. (2) C. proc. civ. impunea instanței de apel să respingă apelul ca inadmisibil, prin raportare la adresa nr. x/20.04.2021, care echivala cu o achiesare tacită, în sensul art. 464 alin. (3) C. proc. civ.

Prin cealaltă critică, autoarea recursului incident a susținut că aplicarea corectă a art. 1.266-1.268 C. civ. presupunea ca instanța de apel să rețină nu numai că absența celor doi parametri tehnici nu poate justifica refuzul de recepție al utilajului, față de caracterul lor neesențial, ci, mai mult, că părțile au renunțat la respectivele caracteristici prin acceptarea ofertei.

Recursul incident a fost întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a formulat întâmpinare față de recursul incident, solicitând respingerea acestuia ca nefondat.

În cauză, s-a derulat procedura de filtrare a recursurilor, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., fiind întocmit raportul asupra admisibilității în principiu, în conformitate cu art. 493 alin. (2) C. proc. civ. acesta a fost comunicat părților, potrivit încheierii din 08.03.2023, fiindu-le adus la cunoștință că au dreptul de a depune punct de vedere la raport, în termen de 10 zile de la comunicare. Recurenta-reclamantă s-a prevalat de acest drept, opinând că recursul principal nu îndeplinește condițiile de admisibilitate.

Prin încheierea din 10.05.2023, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a respins excepția netimbrării recursului principal și a admis în principiu ambele căi de atac declarate, stabilind termen de judecată pentru soluționarea acestora, astăzi, 27.09.2023.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele:

Vor fi analizate, în primul rând, motivele de recurs formulate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., în legătură cu apelul declarat împotriva soluției date primului capăt de cerere, iar pentru a facilita înțelegerea considerentelor sale, instanța supremă va sintetiza pretenția reclamantei, apărările pârâtei și statuările instanțelor devolutive în legătură cu acesta.

Așadar, prin primul capăt de cerere, reclamanta - furnizor în contractul SNS S.A. nr. 152/23.11.2016 (în continuare, "contractul de furnizare") -, a solicitat, în temeiul art. 10.1 din contract, obligarea pârâtei-beneficiar, SOCIETATEA NAȚIONALĂ A SĂRII S.A., la efectuarea recepției finale a utilajului furnizat - o haveză, mașină utilizată în industria minieră.

Pârâta s-a apărat prin întâmpinare, susținând că haveza nu corespunde caietului de sarcini; totodată, a arătat că a denunțat contractul la 07.12.2018, în temeiul art. 24.1. Prin cererea reconvențională, a solicitat obligarea furnizorului la plata sumei de 394.400 euro - prețul achitat pentru haveză - și a penalităților de întârziere pentru perioada cuprinsă între termenul de livrare - 04.10.2017 - și data denunțării unilaterale a contractului.

Prima instanță a respins atât apărările pârâtei, cât și cererea reconvențională, statuând că acele condiții tehnice invocate pentru refuzul recepției finale a utilajului - lipsa sistemului de pornire soft starter și a troliului cablu electric - puteau fi cunoscute de la momentul verificării datelor tehnice ale utilajului cu cerințele din caietul de sarcini; în privința vitezei de tăiere, a reținut că raportul de expertiză tehnică a constatat că acest criteriu este îndeplinit.

Susținerea centrală din apelul pârâtei a fost că haveza nu corespunde "constructiv și funcțional" și a fost fundamentată atât pe respingerea recepției prin procesul-verbal nr. x/05.09.2017, cât și pe neremedierea de reclamantă a neconformităților menționate în minutele nr. x/11.12.2017 și nr. x/15.03.2018.

Curtea de apel a respinsul apelul; a apreciat că, în condițiile existenței unor inadvertențe între oferta tehnică și specificațiile din caietul de sarcini, stabilirea voinței concordante a părților impune interpretarea contractului conform art. 1.266 C. civ., demers la finalul căruia a conchis că utilajul îndeplinește cerințele esențiale stabilite prin contract și, de aceea, nu poate fi refuzat de către beneficiar, chiar dacă nu sunt îndepliniți anumiți parametri, pornirea soft starter și troliul.

A reținut, totodată, că sancționarea din perspectivă contractuală a lipsei celor două caracteristici tehnice nu face parte din cadrul procesual, prin raportare la cauza și obiectul cererii reconvenționale.

Prin critica întemeiată pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susține că instanța de prim control judiciar nu s-a pronunțat asupra apelului formulat împotriva încheierii din 01.10.2020.

Instanța supremă înlătură acest motiv de recurs, inadmisibil din perspectiva art. 445 C. proc. civ., care impun părții să formuleze cerere de completare, în condițiile art. 444 din același cod, și se opun exercitării directe, pentru îndreptarea unei astfel de omisiuni, a recursului.

Este nefondată și critica prin care se susține că decizia atacată încalcă exigențele reglementate de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât nu cuprinde analiza argumentelor inserate în cererea de apel de pârâtă.

Soluția instanței de apel s-a întemeiat pe două constatări esențiale de fapt: că pornirea soft starter și troliul electric nu reprezintă parametri esențiali ai contractului, iar al treilea parametru în dispută, viteza de tăiere, este satisfăcut.

Raționamentul curții de apel urmărește modul în care documentele contractuale au prevăzut caracteristicile tehnice în litigiu, dar mai ales constată, în mod legitim, că litigiul nu pune în discuție eventuale daune-interese pentru lipsa unor calități neesențiale.

Instanța de control judiciar devolutiv a procedat, așadar, convergent obligațiilor impuse de art. 477-479 C. proc. civ., iar faptul că nu a analizat argumentele care excedau cadrul procesual nu poate atrage nelegalitatea hotărârii, din moment ce motivele pertinente ale pârâtei, rezumate anterior de instanța supremă, au primit un răspuns specific și explicit, permițând atât părții să exercite recursul, cât și prezentei instanțe să realizeze controlul judiciar.

Printr-o primă critică circumscrisă art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoarea căii de atac afirmă că interpretarea dată contractului de instanța de apel a modificat conținutul drepturilor și obligațiilor, fiind greșit surprinsă voința reală a părților și încălcată obligația de interpretare sistematică a contractului.

Sintetizând criticile expuse în secțiunea III.1 a memoriului de recurs, în măsura în care acestea obiectivează aspecte de nelegalitate, Înalta Curte reține că pârâta consideră că refuzul său de preluare a bunului este justificat, prin aceea că utilajul livrat nu corespunde cerințelor din caietul de sarcini, iar reclamanta a încălcat astfel art. 4, 5 și 9 din contractul de furnizare.

Criticile recurentei nu relevă nelegalitatea deciziei atacate.

Strategia procesuală a pârâtei, actuala recurentă, în combaterea primului capăt de cerere a fost structurată pe două paliere - lipsa caracteristicilor tehnice convenite pentru utilaj și denunțarea unilaterală a contractului la 07.12.2018.

Dat fiind că reclamanta nu a apelat considerentele prin care prima instanță a invalidat denunțarea contractului, instanța de apel a fost învestită numai cu verificarea celei dintâi apărări, care antama caracterul justificat al refuzului de realizare a recepției finale.

Astfel cum instanța supremă va arăta în continuare, soluția dată primului capăt de cerere de instanțele devolutive reflectă în mod just că, la momentul preluării bunului, pârâta nu și-a conservat dreptul de a refuza recepția utilajului pentru lipsa celor trei elemente tehnice, iar această deficiență nu poate fi suplinită prin invocarea obligației de furnizare a utilajului în condițiile convenite, asumată de reclamantă prin art. 4 și 9 din contract.

Aceasta cu atât mai mult cu cât pârâta-beneficiar nu a învestit instanțele cu desființarea contractului pentru încălcarea de către reclamanta-furnizor a obligației de a livra un bun conform și nici nu a solicitat atragerea răspunderii furnizorului în temeiul obligației de garanție.

Din starea de fapt definitiv conturată de instanțele devolutive rezultă o serie de elementele factuale, pe care instanța supremă le va evoca, întrucât ele reprezintă eșafodajul legalității deciziei atacate.

Astfel, s-a reținut că cele trei elemente de divergență s-au aflat inserate în caietul de sarcini, dar nu și în oferta furnizorului.

La 21.08.2017, a avut loc recepția cantitativă a utilajului, iar subsecvent, părțile au inițiat procedura recepției finale, al cărei principal efect juridic este reprezentat de constatarea viciilor aparente și a calității bunului livrat.

Prin procesul-verbal nr. x/05.09.2017, pârâta-beneficiar a respins, în temeiul art. 14.4 din contract, preluarea prin recepție a utilajului, măsură dispusă pentru o serie de aspecte care nu corespundeau specificațiilor prevăzute de caietul de sarcini, între care nu se află menționate cele trei proprietăți aflate în litigiu.

În fine, s-a mai reținut că lipsa sistemului de pornire soft starter și a troliului electric erau vicii aparente și, totodată, că neconformitățile înscrise în procesul-verbal din 05.09.2017 erau remediate la momentul sesizării instanțelor.

Reținând toate aceste statuări, Înalta Curte subliniază că art. 1.767 C. civ. surprinde specificul contractului de furnizare, care constă în transmiterea proprietății către beneficiar la momentul predării bunurilor; în regulă generală, acest moment marchează și preluarea prin recepție a bunurilor, care sunt verificate atât din perspectivă cantitativă, cât și calitativă.

Dacă la momentul preluării bunurilor, beneficiarul nu informează furnizorul despre eventuale lipsuri, art. 1.771 coroborat cu art. 1.690 alin. (3) C. civ. activează prezumția conform căreia obligația furnizorului de a preda bunul s-a executat în condițiile prevăzute de contract. Totuși, beneficiarul păstrează dreptul de a invoca viciile ascunse și carența calităților convenite, în condițiile art. 1.707 alin. (2) și (1).714 C. civ.

Transpunând aceste prevederi în analiza litigiului, se constată că părțile litigante au agreat distinct, prin art. 14 al contractului de furnizare, etapa recepției cantitative și pe cea a recepției finale a bunurilor, aceasta din urmă subordonată punerii în funcțiune a utilajului.

La 05.09.2017, recepția finală a fost respinsă, iar ulterior acestui moment recurenta, în calitate de beneficiar, avea dreptul să refuze preluarea bunului, în condițiile art. 14.4 din contract și a dispozițiilor legale evocate, numai pentru viciile inserate în înscrisul încheiat cu respectiva ocazie, între care nu se află și cele trei specificații aflate în litigiu, astfel cum rezultă din etapele devolutive ale procesului.

Viciile notificate de recurentă subsecvent acestui moment nu mai puteau pune în discuție neconformitatea obligației de predare a intimatei, iar cum prin actul sesizator instanțele nu erau învestite cu activarea obligației de garanție pentru vicii ascunse sau lipsa calităților convenite, refuzul recurentei de a prelua bunul a fost în mod legal considerat nejustificat, prin prisma art. 1.771 coroborat cu art. 1.690 alin. (3) și (1).709 C. civ.

De aceea, față de considerentele expuse, instanța supremă confirmă soluția instanțelor de fond și înlătură critica privind greșita interpretare, prin prisma dispozițiilor de drept material, a contractului de furnizare încheiat de părți.

Printr-o critică subsecventă, deși invocă aplicarea greșită a art. 1.270 C. civ., apreciind că au fost ignorate art. 4 și 9.2. din contract, recurenta-pârâtă nu argumentează cum s-a produs transgresarea sau greșita aplicare a forței obligatorii a contractului.

Argumentele susținute în dezvoltarea criticii nu pot fi analizate subsumat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât privesc statuările instanței de apel asupra faptelor și propun instanței de recurs să impună o concluzie contrară celei reținute în etapa procesuală precedentă, respectiv că reclamanta-furnizor nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale.

Prin următoarea critică se pretinde încălcarea și aplicarea greșită a art. 254 C. proc. civ., în legătură cu respingerea cererii de refacere a probei cu expertiză în apel.

Instanța supremă înlătură critica, reamintind că dispozițiile instanțelor de apel în privința administrării probelor pot fi criticate prin recurs numai sub aspectul legalității aplicării normelor de procedură, din perspectiva pct. 5 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ.

Or, în cauză, instanța de apel a conchis după ascultarea părților că, față de raportul existent la dosar, acestea nu au oferit argumente pentru utilitatea unei noi expertize, iar această apreciere este circumscrisă statuărilor instanței devolutive asupra concludenței, pertinenței și aprecierii probelor și, deci, excedează sfera recursului.

Al doilea segment al recursului principal vizează, prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 3 și 6 C. proc. civ., dispozițiile instanței de apel în legătură cu soluția dată capătului al doilea de cerere.

În temeiul pct. 6 al normei amintite, autoarea căii de atac reproșează instanței de apel că nu s-a pronunțat asupra excepției necompetenței generale a instanțelor române, invocată prin notele de ședință depuse la 24.06.2021, dar și că decizia a fost pronunțată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, făcând trimitere la instanțele din Polonia, considerate competente în temeiul Regulilor uniforme pentru garanții la cerere 758, emise de Camera Internațională de Comerț cu sediul la Paris.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., recurenta a solicitat și "admiterea excepției necompetenței generale a instanțelor române în judecarea capătului de cerere nr. x (…) și (…) respingerea acestui capăt de cerere ca nefiind de competența instanțelor române".

În construcția sintetizată anterior, critica de nemotivare va fi încadrată și examinată circumscris art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât vizează, în realitate, încălcarea unor norme de procedură prin nepronunțarea instanței de fond asupra excepției necompetenței generale a instanțelor române.

Se va proceda simetric și cu argumentele subsumate excepției necompetenței generale, dar și ipotezei de casare reglementată de pct. 3 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., susțineri care reiterează argumentele deja deduse instanței de apel, al căror examen nu este relevant pentru dezlegarea cauzei de față.

Din verificarea dosarului de apel rezultă că, prin secțiunea I.1. a notelor de ședință depuse la 24.06.2021, apelanta-pârâtă a combătut afirmațiile părții potrivnice privind supunerea scrisorii de garanție bancară legii poloneze, solicitând ca instanța, în subsidiar, în eventualitatea în care va admite apărările intimatei, să constate că al doilea capăt de cerere nu este de competența instanțelor române, ci a celor poloneze. Subsecvent, a invocat și excepția necompetenței generale a instanțelor române.

Într-adevăr, curtea de apel nu a statuat asupra legii aplicabile scrisorii de garanție, dar această abordare nu reflectă încălcarea unor reguli de procedură, ci este, dimpotrivă, concordantă atât cu cadrul procesual, cât și cu mecanismul raportului juridic examinat, care nu făceau necesară o atare analiză.

Aceasta, deoarece instanțele devolutive au fost învestite de reclamantă cu a verifica dacă modalitatea de executare și efectele contractului de furnizare validează pretențiile obiectivate prin actul sesizator: cererea de obligare a pârâtei la recepția finală și cererea de restituire a sumei de 212.500 euro, contravaloare a scrisorii de garanție nr. 1331/G/2016, executată la 26.10.2018.

În cadrul procesual configurat, examinarea judiciară a îndreptățirii reclamantei la restituirea sumei de 212.500 euro a impus doar analiza executării contractului de furnizare, plasat într-un plan paralel raporturilor juridice derivând din garanția autonomă. Tocmai de aceea, examinarea sau stabilirea modalității de executare a scrisorii de garanție bancară nu interesau cauza de față.

De aceea, Înalta Curte constată nefondate și înlătură atât criticile formulate în legătură cu omisiunea analizării excepției necompetenței internaționale a instanțelor române, cât și această excepție, invocată și în recurs.

Pășind la examinarea recursului incident, Înalta Curte constată următoarele:

Un prim segment al recursul incident este îndreptat împotriva considerentelor deciziei din apel, însă construcția imprecisă propusă de recurenta-reclamantă ignoră art. 461 alin. (2) C. proc. civ., întrucât nu evidențiază inechivoc nici considerentele contestate și nici modul în care ele să fie înlocuite de instanța de recurs.

Pe de altă parte, deși în concordanță cu obiectul recursului, putea contesta exclusiv dezlegări de drept ce ar prejudicia-o, autoarea căii de atac solicită ca instanța de recurs să statueze în fapt asupra probatoriului, pentru a conchide asupra voinței concordante a părților, demers incompatibil cu calea extraordinară de atac exercitată.

Complementar, astfel cum instanța supremă a notat deja, în cadrul procesual conturat de părți și față de principiul disponibilității, neîntrunirea de către utilaj a două dintre caracteristicile tehnice aflate în litigiu nu a fost aptă să conducă la respingerea cererii introductive, deși datele litigiului nu confirmă susținerea reclamantei că părțile ar fi renunțat la cele trei specificații aflate în divergență.

Pentru aceste considerente, motivul de recurs este înlăturat, fiind nefondat.

Al doilea segment al recursului vizează greșita soluționare a excepției inadmisibilității apelului cu privire la soluția dată celui de-al doilea capăt de cerere, recurenta apreciind că art. 464 alin. (3) și 467 alin. (2) C. proc. civ. au fost greșit aplicate, în raport cu adresa reclamantei nr. x/20.04.2021.

Critica nu poate fi primită.

Înscrisul menționat nu poate fi circumscris art. 464 alin. (3) C. proc. civ., de care se prevalează autoarea căii de atac, întrucât pârâta a propus reclamantei o convenție al cărei scop era limitarea curgerii dobânzii legale penalizatoare, fără ca reclamanta să poată intra în posesia sumei stabilite prin hotărârea instanței de fond, anterior soluționării definitive a litigiului.

Or, de esența achiesării este natura sa unilaterală, cu consecința producerii efectelor ei independent de acceptarea celeilalte părți; dimpotrivă, actul ce emană de la reclamantă nu numai că nu obiectivează voința acesteia în sensul amintit, dar nici nu s-a probat că a fost urmată de executarea hotărârii condamnatorii, anterior pronunțării deciziei atacate.

De aceea, pentru toate considerentele prezentate în această decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 496 - 497 C. proc. civ. va respinge ca nefondate atât recursul principal declarat de recurenta-pârâtă SOCIETATEA NAȚIONALĂ A SĂRII S.A., cât și recursul incident declarat de recurenta-reclamantă A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursul principal declarat de recurenta-pârâtă SOCIETATEA NAȚIONALĂ A SĂRII S.A. și recursul incident declarat de recurenta-reclamantă A.. împotriva deciziei civile nr. 2091/26.11.2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 septembrie 2023.