ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2680/2023

Ședința publică din data de 13 decembrie 2023

Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – secția a VI-a Civilă la 13.06.2019, reclamanta Societatea Națională a Sării S.A. a chemat în judecată pe pârâții A., B. și C., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pe pârâtul A. la plata sumei de 45.177,95 RON, pe pârâtul B. la plata sumei de 1.305,72 RON și pe pârâtul C. la plata sumei de 1.997,28 RON, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul produs societății reclamante în perioada în care fiecare dintre aceștia a deținut funcția de director general, astfel cum a fost stabilit prin decizia nr. 5/13.06.2016 emisă de Curtea de Conturi a României; a mai solicitat instanței să dispună actualizarea sumelor pretinse cu indicele de inflație, precum și obligarea pârâților la plata dobânzii penalizatoare aferente.

La 04.07.2019, reclamanta a depus cerere de renunțare la judecată față de pârâtul B..

Acest pârât a formulat întâmpinare, prin care și-a exprimat acordul cu privire la renunțarea la judecată, iar în subsidiar, a invocat excepțiile lipsei calității sale procesuale pasive și a prescripției dreptului material la acțiune.

Prin întâmpinarea formulată, pârâtul A. a invocat excepțiile necompetenței materiale și teritoriale a instanței, netimbrării cererii de chemare în judecată, lipsei autorizării prealabile a directorului general pentru promovarea acțiunii și prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fond, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată.

Tot pe calea întâmpinării, pârâtul C. a invocat excepțiile prescripției dreptului material la acțiune, inadmisibilității și lipsei calității de reprezentant a persoanei care a promovat acțiunea în justiție în numele reclamantei, față de lipsa unei hotărâri a adunării generale a acționarilor prin care să se decidă formularea acțiunii împotriva fostului director general, iar pe fond, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 3085/09.12.2022, Tribunalul București – secția a VI-a Civilă a luat act de renunțarea la judecata cererii formulate în contradictoriu cu pârâtul B., a admis excepția lipsei dovezii calității de reprezentant invocată de pârâtul C. și a anulat cererea de chemare în judecată pentru lipsa dovezii calității de reprezentant; a obligat reclamanta la plata către pârâtul C. a sumei de 900 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, Societatea Națională a Sării S.A. a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 544/30.03.2023, Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă a respins, ca nefondate, apelul și cererea apelantei de obligare a intimaților la plata cheltuielilor de judecată și a obligat apelanta la plata către intimatul C. a sumei de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii civile, reclamanta Societatea Națională a Sării S.A. a declarat recurs, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și a solicitat casarea acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului București – secția a VI-a Civilă.

În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurenta a arătat că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990.

A precizat că, potrivit actului său constitutiv, societatea recurentă este administrată de un consiliu de administrație compus din cinci membri, iar conducerea executivă a societății este asigurată de directorul general, căruia consiliul de administrație îi deleagă o parte din atribuții, astfel că, prin prisma art. 137 din Legea nr. 31/1990, este o societate care funcționează în sistem unitar. Așadar, în situația în care s-ar introduce acțiune împotriva directorului general în funcție, ca urmare a unei hotărâri a adunării generale a acționarilor, ar fi incidente dispozițiile art. 155 alin. (5) din Legea nr. 31/1990, privind suspendarea de drept din funcție a acestuia, iar nu cele ale alin. (4) al aceleiași norme de drept, care se referă la administratori, membrii directoratului si consiliului de supraveghere, aspect care conduce la concluzia că instanțele devolutive au reținut greșit incidența în cauză a dispozițiilor art. 155 alin. (4) din Legea nr. 31/1990.

A susținut că, potrivit aceluiași articol, efectul promovării acțiunii în răspundere asupra mandatului organelor de conducere sau administrare ale unei societăți pe acțiuni este diferit, în funcție de calitatea acestora, operând suspendarea din funcție pentru directori și încetarea mandatului pentru administratori și membrii directoratului, or producerea acestor efecte presupune existența unui mandat valabil.

Recurenta a arătat că, din cuprinsul prevederilor art. 155 din Legea nr. 31/1990 rezultă că această normă de drept vizează doar ipoteza persoanelor care sunt în exercitarea unei funcții sau dețin un mandat valabil la data învestirii instanței, când măsura suspendării sau încetării intervine de drept, astfel că nu se poate aplica în situația foștilor directori generali ai unei societăți. A mai susținut că urmarea acestei concluzii este faptul că acțiunea în justiție, în cazul foștilor directori, nu trebuie supusă aprobării prealabile a adunării generale a acționarilor, ci poate fi promovată de societate prin reprezentantul său legal.

În acest context, recurenta a subliniat că, în speță, condiționând sesizarea instanței cu acțiunea în răspundere a foștilor directori generali de aprobarea prealabilă a adunării generale, prima instanță și cea de apel au interpretat extensiv art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, care are rolul de a debloca situația în care acțiunea împotriva directorului general al societății nu poate fi exercitată deoarece societatea este reprezentată chiar de persoana în cauză, astfel că decizia promovării unei acțiuni în răspundere aparține organului suprem de decizie care este adunarea generală a acționarilor. În cazul său din prezenta cauză, nu se pune problema unei lipse de reprezentare a societății și nu se impunea desemnarea unei persoane prin hotărârea AGA, întrucât societatea avea un alt director general cu drept de reprezentare.

A mai precizat că cererea de chemare în judecată a fost semnată de reprezentantul său legal, directorul general, conform competențelor delegate de consiliul de administrație, în temeiul prevederilor art. 143 din Legea nr. 31/1990 și art. 24.1 din actul constitutiv al societății, aspect stabilit cu autoritate de lucru judecat prin considerentele sentințelor civile nr. 2990/17.10.2019, pronunțată de Tribunalul București – secția a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2019 și nr. 2602/19.09.2019, pronunțată de același tribunal în dosarul nr. x/2019.

Recurenta a susținut că decizia instanței de apel a fost dată cu nerespectarea regulilor de interpretare sistematică a prevederilor art. 155 alin. (1) și alin. (4) din Legea nr. 31/1990 care, dacă ar fi fost corect aplicate, ar fi condus la concluzia că hotărârea AGA este necesară pentru promovarea acțiunii în răspundere împotriva persoanei care are un mandat valabil, iar nu în cazul persoanei al cărei mandat a încetat.

Intimatul C. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Examinând decizia atacată, în limita controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă are ca obiect repararea prejudiciului suferit de Societatea Națională a Sării S.A., astfel cum a fost stabilit prin raportul de control nr. x/09.05.2019 efectuat în urma deciziei nr. 5/13.06.2016 emisă de Curtea de Conturi a României, prin care s-a constatat nerespectarea prevederilor legale privind valorificarea la intern a produselor de sare, în perioada 2013-2015, când societatea a încheiat contracte de livrare a unor astfel de produse, semnate de cei trei pârâți, A., B. și C., care au deținut, succesiv, în perioada menționată, funcția de director general al societății.

Totodată, cererea de chemare în judecată a fost promovată de societatea reclamantă, reprezentată de directorul general în funcție la data sesizării instanței.

Prin hotărârile pronunțate în cauză, instanțele devolutive au statuat în sensul că cererea de chemare în judecată este nulă pentru lipsa dovezii calității directorului general de reprezentant al societății, întrucât nu a intervenit o hotărâre a adunării generale a acționarilor privind promovarea acțiunii în răspundere împotriva foștilor directori generali ai societății și desemnarea unei persoane care să o exercite în justiție.

În recursul de față, disputa litigioasă poartă asupra incidenței în cauză a art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, recurenta invocând interpretarea și aplicarea greșită de către instanța de apel a acestei norme legale.

În concret, chestiunea de drept ce se impune a fi tranșată este aceea dacă și declanșarea acțiunilor în răspundere împotriva foștilor directori trebuie aprobată de adunarea generală a societății, or, încuviințarea de către aceasta din urmă este impusă de legiuitor numai în cazul acțiunilor în răspundere îndreptate împotriva directorilor în funcție ai societății.

Recurenta-reclamantă a susținut, pe tot parcursul procesului, inaplicabilitatea în speță a prevederilor art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, în timp ce intimații s-au prevalat de principiul general ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 143 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, "Consiliul de administrație poate delega conducerea societății unuia sau mai multor directori, numind pe unul dintre ei director general", iar conform art. 152 alin. (1) din aceeași lege, "directorii sunt răspunzători pentru neîndeplinirea îndatoririlor lor (…)".

Totodată, potrivit art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, "Acțiunea în răspundere contra fondatorilor, administratorilor, directorilor, respectiv a membrilor directoratului și consiliului de supraveghere, precum și a cenzorilor sau auditorilor financiari, pentru daune cauzate societății de aceștia prin încălcarea îndatoririlor lor față de societate, aparține adunării generale, care va decide cu majoritatea prevăzută la art. 112", iar în conformitate cu alin. (2) al aceleiași norme de drept, "Adunarea generală desemnează cu aceeași majoritate persoana însărcinată să exercite acțiunea în justiție".

Din examinarea dispozițiilor legale anterior menționate rezultă că acțiunea în justiție vizând răspunderea persoanelor care fac parte din organele de conducere și administrare ale societății pe acțiuni este rezervată adunării generale a acționarilor, care va desemna și persoana împuternicită să o exercite.

Aceste prevederi legale nu pot fi însă analizate izolat, ci trebuie examinate prin raportare la cuprinsul întregului conținut al articolului 155 din LSC, care reglementează efectul pe care îl are decizia adunării generale a acționarilor de a porni o asemenea acțiune, asupra mandatului persoanelor vizate; astfel, art. 155 alin. (4) și (5) din Legea nr. 31/1990 statuează imperativ în sensul că, în cazul administratorilor, respectiv al membrilor directoratului, mandatul acestora încetează de drept de la data adoptării hotărârii, și adunarea generală, respectiv consiliul de supraveghere, va proceda la înlocuirea lor, iar în cazul directorilor, aceștia sunt suspendați de drept din funcție până la rămânerea definitivă a hotărârii.

Prin interpretarea sistematică a întregului articol evocat rezultă că sfera de aplicare a dispoziției art. 155 din LSC include exclusiv administratorii/directorii în funcție la data adunării, aceasta fiind și rațiunea pentru care, urmare a adoptării hotărârii, operează încetarea de drept a mandatului de administrator, respectiv suspendarea de drept a mandatului de director și desemnarea persoanei care să exercite acțiunea în numele societății. Cu alte cuvinte, în ipoteza foștilor administratori/directori, convocarea adunării generale pentru aprobarea promovării unei acțiuni în justiție împotriva acestora și pentru mandatarea unei persoane care să susțină acest demers, nu are caracter obligatoriu. În consecință, în această ultimă împrejurare, acțiunea în răspundere poate fi formulată de către societate prin reprezentantul său legal de la data introducerii acțiunii, conform regulilor generale privind reprezentarea societății în justiție, fără a fi condiționată de intervenirea unei hotărâri a adunării generale a acționarilor în acest sens.

Cum Societatea Națională a Sării S.A. este condusă, potrivit art. 18.23 din actul constitutiv, de un director general, iar la data promovării acțiunii împotriva foștilor directori generali exista o persoană care exercita această funcție, rezultă că, în mod corect cererea de chemare în judecată a fost semnată și susținută de aceasta, în calitate de reprezentant legal al societății, a cărei decizie de acționare în justiție a foștilor directori generali, pentru prejudiciile cauzate acesteia în exercitarea mandatelor, este necondiționată de existența prealabilă a unei hotărâri a acționarilor adoptată în același sens.

Interpretarea contrară ar goli practic de conținut prevederile alin. (4) și (5) ale art. 155 din LSC, în condițiile în care, în mod firesc, numai un mandat funcțional, activ, poate fi încetat, cu înlocuirea mandatarului sau suspendat până la rămânerea definitivă a hotărârii instanței asupra acțiunii în răspundere.

În sprijinul acestei interpretări sistematice a textului art. 155 din LSC vine și conținutul art. 155

1

din același act normativ care, la alin. (1), prevede că "dacă adunarea generală nu introduce acțiunea în răspundere prevăzută la art. 155 și nici nu dă curs propunerii unuia sau mai multor acționari de a iniția o asemenea acțiune, acționarii reprezentând, individual sau împreună, cel puțin 5% din capitalul social au dreptul de a introduce o acțiune în despăgubiri, în nume propriu, dar în contul societății, împotriva oricărei persoane prevăzute la art. 155 alin. (1)", pentru ca, la alin. (4) să statueze în sensul că "după rămânerea definitivă a hotărârii instanței de admitere a acțiunii prevăzute la alin. (1), adunarea generală a acționarilor, respectiv consiliul de supraveghere va putea decide încetarea mandatului administratorilor, directorilor și membrilor consiliului de supraveghere, respectiv al membrilor directoratului, și înlocuirea acestora", neputându-se concepe, în mod firesc o încetare a unui mandat inexistent, deja încetat, ci, dimpotrivă, numai o încetare a unui mandat al directorilor în funcție, cu consecința înlocuirii acestora.

Această concluzie contravine interpretării art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 fundamentate pe ideea că legiuitorul nu face vreo distincție între foștii directori generali și cei în funcție, iar alin. (4) și (5) ale textului legal citat ar viza exclusiv directorii generali în funcție. Ea este susținută și prin conținutul art. 48 alin. (3) teza I din Legea nr. 24/2000 republicată, privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative potrivit căruia, "dacă în cuprinsul unui articol se utilizează un termen sau o expresie care are în contexul actului normativ un alt înțeles decât cel obișnuit, înțelesul specific al acesteia trebuie definit în cadrul unui alineat subsecvent [...]".

Or, în condițiile nedefinirii în cuprinsul art. 155 din Legea nr. 31/1990 a sancțiunii generate de adoptarea hotărârii de demarare a acțiunii în răspundere contra directorilor, respectiv suspendarea de drept din funcție până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, această noțiune juridică are, în mod evident, înțelesul din vorbirea obișnuită, respectiv încetarea temporară și obligatorie a exercitării prerogativelor atașate funcției de director general, măsură ce nu-și poate găsi aplicabilitatea decât în contexul unui mandat viabil.

Conchizând, succesiunea logică a dispozițiilor normative cuprinse în textul art. 155 din Legea nr. 31/1990, armonia, conexiunea și raportul firesc dintre alineatele acestuia sunt argumente suficiente în sprijinul unei concepții unitare a reglementării în discuție, circumscrise exclusiv directorilor generali în funcție, iar nu în sprijinul unei concepții generale, vizând atât foștii directori, cât și pe cei în funcție.

În aceste condiții, dezlegarea dată excepției lipsei dovezii calității de reprezentant în etapele devolutive ale procesului reflectă încălcarea art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, astfel că motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este fondat. Întrucât pronunțarea unei soluții nefavorabile a produs recurentei o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin casarea deciziei atacate, în considerarea argumentelor expuse, recursul va fi admis, în baza art. 496 și 497 C. proc. civ.

Ca o consecință, stabilind că, în mod greșit, prima instanță a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului, Înalta Curte, făcând aplicarea prevederilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ., la care art. 497 C. proc. civ. face trimitere și, văzând solicitarea reclamantei din memoriul de apel ca, în cazul admiterii căii de atac a apelului, cauza să fie trimisă spre rejudecare la prima instanță, va casa decizia atacată și sentința civilă nr. 3085/09.12.2022 pronunțată de Tribunalul București – secția a VI-a Civilă și va trimite cauza, pentru o nouă judecată, primei instanțe.

În rejudecare, vor fi avute în vedere prevederile art. 501 C. proc. civ., cu luarea în considerare a dezlegărilor obligatorii statuate prin prezenta decizie, ocazie cu care instanța va aprecia și asupra cererilor privind cheltuielile de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă Societatea Națională a Sării S.A. împotriva deciziei civile nr. 544/30.03.2023, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă.

Casează decizia recurată și sentința civilă nr. 3085/09.12.2022 pronunțată de Tribunalul București – secția a VI-a Civilă și trimite cauza spre o nouă judecată primei instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 decembrie 2023.