ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1366/2023

Ședința publică din data de 24 mai 2023

Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 25.08.2021, A., persoană juridică de naționalitate italiană, a chemat în judecată pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să o oblige pe pârâtă la plata sumelor de 1.372.429,80 euro, reprezentând costuri directe și de 1.044.000 euro, costuri indirecte, pentru acoperirea prejudiciului pretins suportat în vederea înlăturării viciilor bunurilor vândute și să dispună reducerea prețului de achiziție cu 70%, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 568/23.03.2022, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins cererea și a obligat reclamanta la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 20.824,09 RON.

Apelul promovat de reclamantă împotriva acestei sentințe a fost respins, prin decizia civilă nr. 1575/31.10.2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă; prin aceeași hotărâre, apelanta a fost obligată la plata către intimată a sumei de 23.224,19 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, A. a declarat recurs, solicitând casarea ei și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanței de apel.

În motivare, recurenta a arătat că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază și că a fost dată cu încălcarea și greșita aplicare a normelor de drept material; a invocat, astfel, motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea primului motiv de recurs, a arătat că instanța de prim control judiciar a încălcat normele de procedură ale art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., cât timp considerentele deciziei pe care a pronunțat-o nu respectă exigențele motivării corespunzătoare, care să ofere certitudinea analizării efective și complete a cauzei; astfel, recurenta a subliniat că instanța de apel s-a rezumat la a indica art. 2.3 din contractul încheiat cu intimata și la a aprecia că respectiva clauză nu necesită vreo interpretare, deoarece conținutul ei este clar; în acest context, autoarea căii de atac a apreciat că decizia nu cuprinde nicio mențiune care să se refere la particularitățile inerente unui litigiu vizând comerțul internațional de bunuri, în special cu privire la practicile statornicite între părți și la modul de interpretare a Convenției Națiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internațională de mărfuri, încheiată la Viena în 1980, la care România a aderat prin Legea nr. 24/1991, convenție care impune, în opinia sa, un standard de analiză mai ridicat; cum prezentase aceste critici prin memoriul de apel și fie nu au fost analizate, fie au fost tratate în mod superficial, recurenta a afirmat că decizia atacată reflectă și nesocotirea limitelor învestirii și a obligației instanței de a se pronunța asupra a ceea ce s-a cerut; a invocat, așadar, încălcarea art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

În dezvoltarea celui de-al doilea motiv de recurs, a arătat că decizia atacată a fost dată cu încălcarea art. 4, 8, 9, 35, 36, 38, 39, 50, 67 și 74 din Convenția de la Viena asupra contractelor de vânzare internațională de mărfuri, încheiată în 1980, coroborat cu art. 4.3, 5.1.2 și 7.1.1 din principiile C. și art. 1.266 și 1.268 alin. (2) și (3) C. civ.

Subliniind că, în lumina acordului internațional evocat, vânzătorul (intimata) ar fi trebuit să-i predea mărfuri a căror cantitate, calitate și tip corespund celor care au fost prevăzute în contract și că, dacă în actul părților privit ca instrumentum, nu sunt prevăzute în mod expres detalii cu privire la aceste aspecte, soluția nu este cea a instanțelor de fond, recurenta a arătat că, într-un asemenea caz, avut în vedere art. 35 alin. (2) lit. a) din Convenția de la Viena asupra contractelor de vânzare internațională de mărfuri, încheiată în 1980 (în continuare, CVIM), care prevede că mărfurile nu sunt conforme dacă nu sunt adecvate întrebuințărilor la care servesc în mod obișnuit mărfuri de același tip. În acest sens, a susținut că argila caolinoasă livrată de intimată este întrebuințată în mod obișnuit la fabricarea de plăci ceramice, că partea adversă cunoștea acest aspect și că ar fi trebuit să fie înlăturate susținerile celei din urmă, potrivit cărora argila ar fi putut fi utilizată și în alte industrii (cosmetică, farmaceutică, a vopselelor ori a instalațiilor sanitare). Ca atare, recurenta a apreciat că în mod nelegal instanțele anterioare s-au raportat, în mod exclusiv, la clauza regăsită în art. 2.3 din contract, în care s-a stipulat ca argila să întrunească o condiție de umiditate, și că, procedând în acest mod, au nesocotit practicile statornicite între părți, din care ar reieși că acestea au agreat ca marfa să îndeplinească și alte criterii de conformitate, suplimentar față de cele agreate prin contract.

În acest context, a invocat art. 4.3 și 5.1.2 din principiile C., care, în opinia sa, sunt aplicabile față de art. 7 din CVIM și care fac referire la practicile stabilite între părți, dar și ale art. 7.1.1, care definesc noțiunea de neexecutare. De asemenea, a criticat aprecierile instanțelor anterioare, care s-au raportat doar la art. 2.3 din contract, considerând că o atare dezlegare încalcă regulile de interpretare ale art. 1.266 C. civ., care prevăd că la stabilirea voinței concordante se ține seama, între altele, de negocierile purtate de părți, de practicile statornicite între acestea și de comportamentul lor ulterior încheierii contractului.

Autoarea căii de atac a subliniat că a susținut în fața instanței de apel că sunt întrunite cerințele necesare pentru obligarea intimatei la acoperirea prejudiciului cauzat și că a demonstrat că argila caolinoasă livrată este neconformă în înțelesul art. 35 CVIM, că intimata este răspunzătoare de această neconformitate potrivit art. 36 CVIM, că a supus marfa examinării în cel mai scurt termen posibil, în acord cu dispozițiile art. 38 CVIM, că a notificat intimatei lipsa de conformitate într-un termen rezonabil, în conformitate cu art. 39 CVIM și că cererea sa ar fi trebuit să fie admisă, în temeiul art. 50 și 74 CVIM, dar niciun aspect dintre cele expuse nu a fost analizat și toate au fost înlăturate, doar în considerarea clauzei de la art. 2.3 din contract.

În continuare, recurenta a afirmat că în mod eronat s-a reținut, în etapele anterioare ale procesului, că prevederile art. 35 alin. (2) lit. a) și b) CVIM nu pot fi primite; după ce a prezentat pasaje din doctrină, prin care au fost interpretate aceste dispoziții, a apreciat că, față de relația contractuală preexistentă între părți și față de uzanțele dintre ele, rezultă că acestea au agreat implicit menținerea standardelor mărfii; a mai arătat că, inclusiv pe pagina sa de internet, se făcea referire, în baza acordului părților, la colaborarea cu intimata, fiind astfel notorie întrebuințarea pe care o dădea argilei; de aceea, a considerat că intimata nu poate invoca faptul că nu ar fi cunoscut scopul pentru care argila era achiziționată, iar acesta presupunea o calitate a produselor finite determinată deja prin prisma uzanțelor dintre părți; din această perspectivă, recurenta a apreciat că diferența între întrebuințarea generală ori cea specială se estompează. Prezentând considerații doctrinare și asupra art. 40 CVIM, autoarea recursului a mai susținut că ar trebui înlăturate apărările intimatei, cât timp neconformitatea este vădită prin prisma relațiilor anterioare dintre părți și a specificului domeniului în care ambele activează.

La 23.05.2023 la dosar a fost înregistrată întâmpinarea depusă de intimată, însă la termenul de astăzi, instanța supremă, apreciind că aceasta a fost depusă cu depășirea termenului prevăzut de lege, a aplicat sancțiunea decăderii intimatei din dreptul de a propune probe și de a invoca excepții în afara celor de ordine publică; considerentele de fapt și de drept care au fundamentat această măsură se regăsesc în practica.

Analizând actele dosarului, precum și hotărârea atacată, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte reține următoarele:

Așa cum a fost reținută în etapele devolutive ale procesului, situația de fapt care a generat litigiul de față derivă din încheierea, între părți, a contractului de vânzare internațională de mărfuri nr. x/11.11.2019, în temeiul căruia intimata s-a obligat să-i livreze recurentei 150.000 tone de argilă caolinică într-o perioadă de cinci ani; în art. 2.3 din contract, părțile au agreat ca umiditatea maximă a argilei să fie mai mică de 14%.

Invocând prevederi ale Convenției Națiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internațională de mărfuri încheiate la Viena în anul 1980, la care România a aderat prin Legea nr. 24/1991, recurenta a afirmat că utilizează argila pe care o achiziționează de la intimată ca materie primă pentru producerea de plăci ceramice și că argila livrată la 17.02.2021 și la 12.04.2021 are un conținut ridicat de oxid de fier și un conținut scăzut de oxid de aluminiu, fapt ce a făcut necesară amestecarea ei cu produse de calitate superioară, operațiune care a generat costuri suplimentare și, ca atare, a prejudiciat-o.

Cererea reclamantei a fost respinsă în primă instanță, iar hotărârea acesteia a fost păstrată în apel, reținându-se, în ambele etape procesuale, că singura cerință de calitate a argilei, asupra căreia părțile au convenit, era cea regăsită în textul art. 2.3 din contract.

Criticând decizia din apel, recurenta a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea atacată va fi casată când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază ori când cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura cauzei, respectiv când a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Examinând primul motiv de recurs, Înalta Curte constată că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă, între alte mențiuni, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanțiile pe care art. 6.1 din Convenția Europeană privind Drepturile Omului le oferă, include dreptul părților de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Aceasta implică mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, pentru a le aprecia pertinența în determinarea situației de fapt. Obligația de motivare impune o apreciere întotdeauna atașată de natura cauzei, de circumstanțele acesteia, de stilul judiciar și de tipologia actului de justiție. Motivarea unei hotărâri este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu presupune un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte - desigur, nici ignorarea lor -, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Or, respingând calea ordinară de atac promovată, instanța de apel a reținut, într-o manieră sintetică, faptul că părțile au stabilit, în clauza regăsită în art. 2.3 din contract, singura cerință de calitate a argilei și că existența acestui acord exclude incidența Convenției Națiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internațională de mărfuri încheiate la Viena în anul 1980, la care România a aderat prin Legea nr. 24/1991.

O atare dezlegare este corectă și, reiterând că în jurisprudența sa constant s-a statuat că evaluarea motivării unei hotărâri nu se face din perspectiva dimensiunii ei cantitative, ci a celei calitatative, Înalta Curte va verifica în continuare incidența celui de-al doilea motiv de recurs, în cadrul căruia recurenta a adus în dezbatere încălcarea art. 4, 8, 9, 35, 36, 38, 39, 50, 67 și 74 din Convenția de la Viena asupra contractelor de vânzare internațională de mărfuri, încheiată în 1980, coroborat cu art. 4.3, 5.1.2 și 7.1.1 din principiile C. și art. 1.266 și 1.268 alin. (2) și (3) C. civ.

Dintre aceste texte, recurenta a acordat o atenție deosebită art. 35 și 36 din Convenție, construindu-și întregul raționament pe premisa aplicării lor extinse; ca atare, analiza va fi, în mod simetric, expusă în cele ce urmează.

Dacă art. 35 alin. (1) din Convenție instituie în sarcina vânzătorului obligația de a preda cumpărătorului "mărfuri a căror cantitate, calitate și tip corespund celor prevăzute în contract și ale căror ambalaj sau condiționare corespund celui prevăzut în contract", dispozițiile art. 36 stabilesc că "Vânzătorul este răspunzător, în conformitate cu contractul și prezenta convenție, de orice lipsă de conformitate care există în momentul transmiterii riscurilor către cumpărător, chiar dacă această lipsă nu apare decât ulterior. Vânzătorul este, de asemenea, răspunzător de orice lipsă de conformitate care apare după momentul indicat în paragraful precedent și care este imputabilă neexecutării oricărei obligații ale sale, inclusiv celei de garanție potrivit cu care, în timpul unei anumite perioade, mărfurile vor rămâne adecvate întrebuințărilor lor normale ori unei întrebuințări speciale sau vor păstra calitățile ori caracteristicile specificate".

Prin urmare, criteriul primar la care analiza trebuie să se raporteze, pentru a stabili măsura în care se poate atrage răspunderea vânzătorului, este cel care derivă din acordul părților, materializat în contract.

Chiar și doctrina citată de autoarea căii de atac apreciază că, în interpretarea prevederilor art. 35 alin. (1) din Convenția Națiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internațională de mărfuri din 11.04.1980, trebuie avute în vedere, în primul rând, cerințele contractului.

Cum înseși părțile au identificat caracteristicile mărfii care urma a fi livrată, criteriul primar amintit devine unic și exclude, astfel, orice referire la eventualele practici statornicite între părți ori la principiile C., din care ar rezulta, potrivit recurentei, că mărfurile nu sunt conforme dacă nu sunt adecvate întrebuințărilor la care mărfuri de același tip servesc în mod obișnuit.

De aceea, va fi înlăturată aprecierea autoarei căii de atac, potrivit căreia părțile ar fi agreat ca marfa să îndeplinească, suplimentar față de cerința stabilită în contract, și alte criterii de conformitate, care să vizeze conținutul de oxid de fier și de oxid de aluminiu. Mai mult decât atât, natura caolinoasă a argilei ce face obiect al contractului părților consolidează concluzia expusă mai sus, indicând faptul că argila este originară, care se găsește în chiar locul formării ei; așa fiind, este firesc ca intimata să nu-și fi asumat cerințe suplimentare de conformitate față de cele care fuseseră agreate contractual. Ca atare, atât timp cât părțile au convenit livrarea unei cantități de argilă caolinoasă, a cărei singură condiție de conformitate presupunea încadrarea ei într-un grad maxim de umiditate, eventuala existență a unor defecte, chiar intrinseci mărfii, nu probează că ea nu ar fi fost conformă.

Aceste considerații demonstrează caracterul nefondat al criticilor prin care recurenta aduce în dezbatere prevederile art. 4, 8, 9, 38, 39 și 67 din Convenție, căci examenul pe care putea și trebuia să îl facă putea viza numai încadrarea argilei livrate în gradul maxim de umiditate, unica cerință de conformitate a calității pe care părțile au agreat-o; din această perspectivă, nu are relevanță nici întrebuințarea - generală ori specială - pe care recurenta urma să o dea argilei livrate și nici dacă această destinație era sau nu cunoscută de intimată.

Ca atare, în condițiile existenței unui acord și în măsura - necontestată - în care intimata a livrat recurentei argilă care respectă procentul de umiditate stabilit în contract, marfa este conformă, întrucât art. 35 pct. 2 lit. a)-d) din Convenția de la Viena, care enumeră cerințele de conformitate, este incident numai dacă părțile nu convin altfel. Din același motiv, al conformității mărfii, Înalta Curte nu poate reține nici încălcarea art. 67 din Convenție, care se referă la transferul riscurilor.

Așa fiind, este inutilă dezbaterea tezei pe care recurenta o propune, asupra necesității efectuării unor analize chimice a conținutului de oxid de fier și de oxid de aluminiu, care să stabilească măsura în care în marfa livrată putea fi identificată o lipsă intrinsecă de conformitate, care să aibă semnificația unor vicii ascunse.

Se cuvine subliniat și că, în condițiile stipulării neechivoce, în art. 2.3 din contract, a întinderii obligației asumate, nu este necesar să se apeleze la regulile de interpretare a contractelor, prevăzute de art. 1.266 și 1.268 alin. (2) și (3) C. civ.

În aceste condiții, recurenta nu este îndreptățită la acordarea remediilor la care se referă art. 44, 45, 50 și 74 din Convenție, iar respingerea pretențiilor sale, în etapele anterioare ale procesului, este o măsură adoptată în justa aplicare a legii, ce se cuvine a fi păstrată și în recurs; de aceea, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1575/31.10.2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 mai 2023.