ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2573/2023

Obiectul cauzei Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 11.08.2021 pe rolul Tribunalul București, secția a IV-a Civilă, reclamanta Statul Român prin Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională Pentru Restituirea Proprietăților a solicitat ca prin hotărârea care se va pronunța în cauză să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 330.139 RON reprezentând diferența dintre valoarea de 298.261 RON - prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/16.05.2011 de către expert evaluator A. S.R.L. și valoarea de 298.261 RON stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului teren intravilan în suprafață de 454 mp situat în str. x, Cluj Napoca, jud. Cluj, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plații efective. Totodată, a mai solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății. I.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința civilă nr. 766/20.05.2022, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea de chemare în judecată formulată ca prescrisă. I.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia civilă nr. 2A din 9 ianuarie 2023 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul formulat de apelantul reclamant Statul Roman prin Ministerul Finanțelor împotriva sentinței civile nr. 766/20.05.2022, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca nefondat. I.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei Curții de Apel București a declarat recurs reclamantul Statul Roman prin Ministerul Finanțelor. I.

Motivele de recurs Susținând nelegalitatea hotărârii recurate în temeiul motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă. În aplicarea normelor de drept material antereferite, instanța de control judiciar reține în mod eronat că momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripție este cel al emiterii deciziei de despăgubire. Arată că o condiție esențială pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală o reprezintă existența unui prejudiciu. Pentru a se putea repara prejudiciul cauzat victimei, acesta trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să fie cert, să nu fi fost reparat încă, să fie direct, să fie personal să rezulte din încălcarea sau atingerea unui interes legitim. În primul rând, reclamantul din litigiul pendinte este Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor, iar raportul de evaluare a fost validat de o altă entitate. Transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Ministerului Finanțelor pentru fapte care aparțin instituțiilor acestuia și nu lui însuși. Pe de altă parte, chiar dacă pârâta din prezenta cauză s-a aflat, la momentul derulării procedurii administrative, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor, aceasta nu înseamnă că existau pârghiile legale necesare identificării și cuantificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat prin prezenta acțiune, având în vedere că sunt persoane juridice de sine stătătoare, cu atribuții diferite. În al doilea rând, selectarea și contractarea experților ANEVAR s-a efectuat de către ANRP și nu de către CCSD, după cum lasă să se înțeleagă instanța de apel prin considerentele sale. În al treilea rând, cei doi reprezentanți ai Ministerului Economiei și Finanțelor în CCSD nu puteau avea alte atribuții principale, decât cele prevăzute de art. 13 alin. (1) din Legea nr. 247/2005. A pretinde că cei doi reprezentanți aveau sau trebuia să aibă o competență profesională similară unui expert evaluator autorizat acreditat de ANEVAR, pentru a face o analiză critică, pe fond, a raportului de expertiză în vederea identificării unui eventual prejudiciu prin supraevaluarea imobilelor expertizate, depășește cadrul legal stabilit de legiuitor. În al patrulea rând, nici la data întocmirii raportului inițial de evaluare nici ulterior, până la data de 26.04.2013, când, prin H.G. nr. 572/2013 autoritatea pârâtă a trecut în subordinea Guvernului și în coordonarea primului ministru, nu a existat niciun indiciu care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să justifice exercitarea unui eventual control ce ar fi avut temei în relația de subordonare dintre minister și pârâtă. În ceea ce privește determinarea pagubei produse în patrimoniul reclamantului, aceasta a putut fi stabilită doar ca urmare a punerii în aplicare de către ANRP a măsurilor dispuse de Curtea de Conturi, respectiv a verificării, expertizării și reevaluării rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în perioada 2009-2011. Instanța de control judiciar în mod eronat a apreciat că reclamantul ar fi avut posibilitatea de a cunoaște prejudiciul mai devreme de data înregistrării în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. x/18.01.2021 emisă de autoritatea pârâtă prin care au fost înștiințați despre diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaționale de Evaluare. I.

Apărările formulate în cauză În termen legal, intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Totodată, a invocat excepția inadmisibilității recursului, excepție care a fost calificată de către instanță ca fiind o apărare pe fondul căii de atac. Întâmpinarea a fost comunicată recurentul-reclamant, iar acesta nu a formulat răspuns la întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: Analizând criticile deduse judecății, Înalta Curte urmează să constate că acestea sunt încadrabile în motivul de nelegalitate invocat și astfel, excepția nulității (impropriu indicată de intimată ca fiind a inadmisibilității) nu poate fi primită. Criticile au însă caracter nefondat, potrivit considerentelor ce urmează să fie expuse. Critica de nelegalitate dedusă judecății prin intermediul căii extraordinare de atac este aceea că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit normele de drept material privind prescripția extinctivă, argumentele recurentului fiind subsumate motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv de recurs care, însă, deși încadrabil în textul legal menționat, nu poate fi primit. Dreptul subiectiv dedus judecății este un drept de creanță născut din pretinsa săvârșire a unei fapte ilicite de către pârâta ANRP, constând în aceea că la nivelul anului 2011, în procesul de acordare a despăgubirilor pe temeiul Legii nr. 10/2001, a întocmit, prin evaluatori autorizați, un raport de evaluare cu nerespectarea standardelor internaționale (supraevaluat), raport care a fost apoi avizat de către consilierii pârâtei. În baza acestui raport a fost emisă, de către ANRP, Decizia de despăgubiri nr. 10032/26.05.2011 (conținând titluri de despăgubiri) în temeiul căreia au fost apoi eliberate titluri de conversie în acțiuni, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 și opțiunii exprimate de către beneficiari. Astfel, având în vedere dreptul de creanță pretins (corespunzător unei pagube provenite dintr-un raport supraevaluat, întocmit la nivelul anului 2011 și pe baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate), în cauză sunt incidente dispozițiile art. 201 din Legea nr. 71/2011 ("prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit"), coroborate cu cele ale art. 8 din Decretul nr. 167/1958, referitoare la prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită. În aplicarea prevederilor legale menționate, s-a apreciat că momentul de la care trebuie considerat că începe cursul prescripției este reprezentat de data emiterii deciziei de despăgubiri nr. 6239/30.06.2009. Potrivit dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 "prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea". Textul legal stabilește două momente, alternative, care pot marca începutul prescripției - unul subiectiv (al cunoașterii efective a pagubei și a celui care răspunde de ea) și unul obiectiv, legat de data la care păgubitul trebuie să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Instituirea celor două momente alternative urmărește să armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite (căreia nu i s-ar putea opune prescripția înainte de a avea posibilitatea de a acționa întrucât nu a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea) și pe cel al asigurării finalității, scopului reglementării acestei instituții, aceea de lămurire a situațiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea și stabilitatea circuitului civil. De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea de către legiuitor a unui moment obiectiv de la care începe să curgă prescripția extinctivă se bazează și pe ideea culpei prezumate a victimei, de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea. În cauză, prevalându-se de momentul subiectiv (reprezentat de data comunicării de către ANRP a adresei nr. x/18.01.2021, prin care Ministerul Finanțelor era informat despre existenta unei diferențe de valoare în privința raportului întocmit în 2011), recurentul învederează că nu a putut acționa înaintea datei respective întrucât nu cunoștea întinderea prejudiciului (despre care a luat cunoștință doar în urma definitivării verificărilor dispuse după controlul Curții de Conturi, conform deciziei nr. 10/2013). Susținerea recurentului nu își are temei în dispoziția legală, care nu condiționează exercițiul dreptului la acțiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoașterea întinderii acesteia, ci doar de cunoașterea existenței pagubei și a celui care răspunde de ea. Întinderea pagubei reprezintă o chestiune de probațiune și respectiv, de verificare jurisdicțională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influențeze sau să determine începutul cursului prescripției extinctive (pentru că în absența lui titularul dreptului nu ar putea acționa). În același timp, nu poate fi reținută susținerea recurentului potrivit căreia înainte de verificarea rapoartelor de evaluare (așa cum s-a dispus de către Curtea de Conturi) nici măcar nu se putea ști dacă există vreo pagubă. Sub acest aspect, instanța de apel a reținut în mod corect incidența dezlegărilor cu valoare de principiu conținute în Decizia în interesul legii nr. 19/2019, conform căreia intervenția Curții de Conturi, prin intermediul controalelor exercitate, nu poate influența cursul prescripției extinctive, întrucât izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba, neexistând nicio dispoziție legală care să stabilească faptul că actul de control are valoarea întreruptivă a cursului prescripției, astfel încât invocarea acestuia este irelevantă. S-a statuat, de asemenea, că paguba constatată, urmare a unor astfel de controale, este preexistentă raportului Curții de Conturi și prin intermediul actului de control doar se constată abateri de la aplicarea legii, în baza unor documente care ar fi trebuit să fie la îndemâna și spre verificarea prealabilă a celui care a încuviințat o cerere în afara cadrului legal. Aceste statuări cu valoare de principiu ale instanței supreme, aplicabile mutatis mutandis și în prezenta cauză, demonstrează că existența pagubei, ca element în funcție de care să se aprecieze asupra începutului cursului prescripției înăuntrul căreia să se ceară repararea ei, nu poate avea ca premisă actul de control al Curții de Conturi (fiind preexistentă acestuia și posibil de determinat, prin recurgerea la mecanisme de control interne și prin exercitarea adecvată a prerogativelor legale, ce revin instituțiilor statului care, în speță, a presupus folosirea adecvată a resurselor financiare). În realitate, prevalându-se de aceste aspecte vizând imposibilitatea cunoașterii întinderii și respectiv, a existenței pagubei pentru argumentele arătate anterior - care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detașat momentul începerii cursului prescripției de cel al nașterii dreptului la acțiune (ca titularul dreptului să nu fie sancționat pentru că nu a putut acționa), recurentul-reclamant tinde să deplaseze data începerii cursului prescripției pentru a situa demersul său înăuntrul termenului de prescripție. În acest sens, recurentul identifică un singur moment de început al curgerii prescripției, respectiv cel subiectiv, reprezentat de data la care debitorul său l-a înștiințat că ar avea un drept de creanță (prin transmiterea de către ANRP a adresei nr. x/18.02.2020), decurgând din diferențele de valoare constatate în privința rapoartelor de evaluare întocmite. Recurentul ignoră faptul că scopul reglementării, atunci când a instituit și un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripția extinctivă, a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligențe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acțiunii și valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei și a celui care răspunde de ea. În exercitarea atribuțiilor sale de determinare a faptelor relevante pentru judecată, instanța de apel a stabilit că momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripție al dreptului material la acțiune în litigiul de față este momentul emiterii Deciziei de despăgubire pe numele beneficiar(ului/lor) - în speță, 26.05.2011, apreciind în acest sens că la data respectivă reclamantul putea și trebuia să cunoască împrejurările relevante. Această apreciere nu este supusă cenzurii instanței de recurs, din perspectiva elementelor de fapt pe care ea se bazează. Dintre chestiunile ce pot fi examinate în recurs, se observă că este întemeiată în drept aprecierea Curții de apel cu privire la existența unei relații de subordonare a ANRP față de reclamant, având în vedere că ANRP este o instituție a statului, înființată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuții în legătură cu aplicarea legilor reparatorii și trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor (finanțată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei și Finanțelor), situație confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) și menținută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului și în coordonarea prim-ministrului. Ca atare, față de relația de subordonare a instituției pârâte față de reclamant, s-a reținut corect că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaște atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, încă de la acea dată. În egală măsură, considerentele anterior reținute sunt aplicabile și în cazul Curții de Conturi a României, instituție care exercită controlul, în numele statului, asupra modului de întrebuințare a banilor publici. Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptățește pe recurent să se prevaleze de incidența unui moment subiectiv (data la care, în 2021, debitorul împotriva căruia își îndreaptă acțiunea îl încunoștințează că ar avea o creanță) întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speță este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripției, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurentul că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptățit să acționeze. Demersul, în acești termeni, al recurentului este unul care pe de o parte, nesocotește reglementarea momentului de început al cursului prescripției (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea, neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar pe de altă parte, înseși funcția și finalitatea prescripției extinctive, de a sancționa pasivitatea, lipsa de diligență, pentru lămurirea situațiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilității circuitului civil. În ceea ce privește susținerea potrivit căreia instanța de apel ar fi ignorat dispozițiile art. 25 alin. (2), art. 35 și art. 37 din Decretul nr. 31/1954, care statuează că transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului Român pentru fapte care aparțin instituțiilor acestuia, și nu lui însuși, Înalta Curte constată că aceasta este eronată. Sub acest aspect, se constată că Statul este reprezentat în procedura administrativă de restituire de ANRP, că își exercită drepturile și obligațiile prin instituții și autorități publice cărora le deleagă o parte din atribuțiile sale și că, în temeiul acestui raport, instituția sau autoritatea publică respectivă are obligația de a acționa în reprezentarea statului pentru îndeplinirea atribuțiilor conferite de acesta, iar statul, la rândul lui, trebuie să exercite supravegherea și controlul modului în care aceste atribuții sunt îndeplinite de instituțiile sale. Prin urmare, nu este vorba de fapte aparținând instituțiilor statului, iar nu lui însuși, cum greșit afirmă recurentul, ci de fapte săvârșite de către instituțiile statului, în exercitarea unor atribuții ce le revin prin delegare de la acesta și de ale căror consecințe statul răspunde. Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român împotriva deciziei nr. 2A din 9 ianuarie 2023 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.