Decizia nr. 746/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 05.08.2021 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/2021, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 986.836 RON, reprezentând diferența dintre valoarea de 1.116.100 RON - prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/23.02.2011 de către expert evaluator S.C. A. S.A. și valoarea de 129.264 RON - stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului teren intravilan în suprafață de 2.025 m.p. (225+1800), situat în Călărași, județul Călărași, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății efective; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății efective.

Sentința Tribunalului București – secția a IV-a Civilă Prin sentința civilă nr. 1602/19.11.2021, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea, ca prescrisă.

Decizia Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie Prin decizia civilă 787A din 24 mai 2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul formulat de apelantul-reclamant Statului Român, prin Ministerul Finanțelor împotriva sentinței civile nr. 602/19.11.2021, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Recursul exercitat în cauză Împotriva deciziei civile nr. 787A din 24 mai 2022, pronunțată de către Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor. Criticile de nelegalitate invocate de recurent sunt subsumate prevederilor art. 488 alin. (1) punctul 6 și 8 C. proc. civ. În dezvoltarea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., recurentul apreciază că instanța de apel, deși modifică considerentele primei intanțe, menține ca temeinică și legală această sentință și respinge, ca nefondat, apelul promovat de reclamant. Prin sentința civilă nr. 1602/19.15.2021, prima instanță a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de autoritatea pârâtă prin întâmpinare, respingând, ca prescrisă, cererea de chemare în judecată. Argumentul instanței de fond îl constituie împrejurarea că potrivit dispozițiilor art. 8 din Decretul Lege nr. 167/1958 privitor la extincția extinctivă: "'Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea". Așadar, deși instanța reține că momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui care răspunde de ea este data comunicării, de către autoritatea intimată, a adresei nr. x/18.01.2021 prin care s-a adus la cunoștința reclamanților despre existența diferențelor dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea reală a acestor imobile, stabilită ca urmare a reevaluării făcută cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaționale de Evaluare, apreciază că, sub aspectul momentului obiectiv, începutul curgerii termenului prescripției este data emiterii deciziei de despăgubire nr. x/26.05.2011 pe numele beneficiarilor. În considerentele deciziei civile recurate (pagina 9, pct. 2) instanța de control judiciar în apel reține, contrar considerentelor din sentința civilă nr. 1602/19.11.2021 că "într-adevăr, momentul la care începe să curgă termenul de prescriptie nu este cel la care a fost emisă decizia de compensare (n.r. despăgubire) de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor – 26.05.2011 ... așa cum a reținut prima instanță, ci cel la care apelantul-reclamant trebuia să cunoască faptul că despăgubirile au fost supraevaluate". Totodată, la pagina 10 paragrafele 1 și 2 ale deciziei civile recurate, instanța de apel nu arată într-o modalitate neechivocă care este momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, rezumându-se la a preciza că "...un termen de 3 ani de la emiterea actelor contestate este unul rezonabil ... raportat la durata demersurilor necesare în vederea stabilirii cu certitudine a pagubei...", și că "un termen de 7 ani pentru efectuarea de către Guvern a unui control care i-ar fi permis să identifice deficientele în activitatea Autoritătii Naționale pentru Restituirea Proprietătilor, ce ar face ca acțiunea, introdusă la 10 ani de la producerea pagubei să fie depusă totuși în termenul de prescritie de 3 ani, este cu mult peste ceea ce se poate considera un termen rezonabil. În raport de acest ultime considerente al instanței de apel arată că, astfel cum a precizat la punctul II din recurs și cum de altfel se reține la pagina 1 a deciziei civile recurate, demersul judiciar formulat în dosarul nr. x/2021 are ca obiect pretenții în contradictoriu cu Autoritatea Națională Pentru Restituirea Proprietăților, și nu are petite formulate prin care să fie contestate actele avute în vedere (fără ca acestea să fie indicate) de instanța de control judiciar în apel. În acest context urmează instanța de recurs urmează să observe contradictorialitatea vădită între considerentele deciziei civile recurate nr. 787A/24.05.2022, menținerea ca legală și temeinică a sentinței civile și soluția de respingere ca nefondat a apelului promovat de reclamantul Ministerul Finanțelor. În dezvoltarea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., recurentul apreciază că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul 167/1958 privitor la prescripția extinctivă. În aplicarea normelor de drept material anterior menționate, instanța de apel, în mod greșit și de o manieră echivocă, arată că în legătură cu momentul de început al curgerii termenului de prescripție acesta este: "...cel la care apelantul-reclamant trebuia să cunoască faptul că despăgubirile au fost supraevaluate", "un termen de 3 ani de la emiterea actelor contestate este unul rezonabil...raportat la durata demersurilor necesare în vederea stabilirii cu certitudine a pagubei...", "un termen de 7 ani pentru efectuarea de către Guvern a unui control care i-ar fi permis să identifice deficiențele în activitatea Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, ce ar face ca acțiunea, introdusă la 10 ani de la producerea pagubei, să fie depusă totuși în termenul de prescripție (3 ani), este cu mult peste ceea ce se poate considera un termen rezonabil". Critică aceste considerente ale deciziei instanței de apel, motivat de faptul că într-o decizie de speță Înalta Curte a statuat că "...prescripția începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea...". Față de aceste statuări, în mod greșit instanța de apel a apreciat că momentul de la care reclamantul-apelant din prezenta cauză ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba (stabilită cu certitudine), cât și pe cei responsabili de producerea acesteia, se încadrează într-unul dintre cele trei indicate în mod echivoc în decizia recurată. O condiție esențială pentru a fi angajată răspunderea civilă delictuală o reprezintă existența unui prejudiciu. Pentru a se putea repara prejudiciul cauzat victimei, acesta trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să fie cert, să nu fi fost reparat încă, să fie direct, să fie personal și să rezulte din încălcarea sau atingerea unui interes legitim. Cât timp instanța de fond a calificat cererea reclamantului în despăgubiri ca fiind una de drept comun, întemeiată pe dispozițiile art. 1000 C. civ., față de prevederile art. 25 alin. (2), art. 35 și art. 37 din Decretul nr. 31/1954, transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului Român pentru fapte care aparțin instituțiilor acestuia și nu lui însuși. Chiar dacă atât pârâta din prezenta cauză, cât și organul emitent al deciziei de despăgubire și a titlurilor de conversie s-au aflat, la momentul derulării procedurii administrative, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor, aceasta nu înseamnă că existau pârghiile legale necesare identificării și cuantificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat prin acțiune, având în vedere că acestea sunt persoane juridice de sine stătătoare, cu atribuții distincte. Nici la data întocmirii raportului de evaluare, nici ulterior nu a existat vreun indiciu care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare și nici ulterior nu a existat vreun indiciu care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să justifice exercitarea unui eventual control ce ar fi avut temei în relația de subordonare dintre minister și pârâtă. Chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorității pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi și finalizat prin Decizia nr. 10/10.10.2013, aceasta nu ar fi dus la stabilirea, cu certitudine, a pagubei, deoarece întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin parcurgerea următoarelor operațiuni: verificarea tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și reevaluarea acestor rapoarte, în vederea stabilirii prejudiciului produs. Deci, reclamantul-recurent era în imposibilitate de a cunoaște paguba la momentul indicat de instanța de control judiciar în apel. Arată că, din analiza circumstanțelor cauzei se disting următoarele raporturi de prepușenie: raportul de prepușenie născut între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și experții evaluatori, în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză și raportul de prepușenie născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și consilierii care au avizat rapoartele de expertiză pentru a intra în ședință, aceștia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare. În consecință, instanța de apel în mod eronat a apreciat că reclamantul ar fi avut posibilitatea de a cunoaște prejudiciul, mai devreme de data de 19 ianuarie 2021, data înregistrării în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. x/18.01.2021 emisă de autoritatea pârâtă, motiv pentru care solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare către instanța de apel.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată în termen legal de către intimata Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților s-a invocat excepția inadmisibilității recursului, motivat de faptul că aceasta nu este motivată. Recurentul-reclamant, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea ca neîntemeiată a excepției inadmisibilității recursului, întrucât demersul juridic inițiat nu se regăsește în situațiile de excepție reglementate de dispozițiile art. 483 alin. (2) C. proc. civ., iar acesta cuprinde motive de nelegalitate.

Procedura în fața Înaltei Curți Dosarul a fost înregistrat la 2 august 2022 pe rolul secției I civile a instanței supreme. După epuizarea etapelor prevăzute de procedura de regularizare, prin rezoluția din data de 13 februarie 2023 s-a fixat termen la 4 mai 2023 pentru soluționarea, în ședință publică, a recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând criticile deduse judecății, Înalta Curte urmează să constate că acestea sunt încadrabile în motivele de nelegalitate invocate, excepția nulității (impropriu indicată de intimată ca fiind a inadmisibilității) neputând fi primită. Criticile au însă caracter nefondat, potrivit considerentelor ce vor fi arătate. Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a susținut că instanța de prim control judiciar, deși nu a împărtășit argumentarea tribunalului cu privire la momentul subiectiv și momentul obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție, stabilind alte momente, contrare argumentării oferite de tribunal, a respins apelul formulat, existând astfel o contradicție între considerentele deciziei recurate și soluția de respingere a apelului, ca nefondat. Din perspectiva acestui motiv de nelegalitate invocat, care vizează prin conținutul său nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) pct. b) C. proc. civ., recurentul s-a referit la teza privind motivarea contradictorie. Practic, ceea ce critică recurentul subsumat acestui motiv de casare este contradicția între, pe de-o parte, decizia recurată și hotărârea primei instanțe, iar pe de altă parte, între considerentele hotărârii atacate și soluția dată asupra fondului apelului. Critica este nefondată. Înalta Curte observă că instanța de apel, ținând cont de limitele efectului devolutiv, determinate de ceea ce s-a apelat, a schimbat considerentele reținute de tribunal în ceea ce privește momentul de la care începe să curgă prescripția extinctivă și a oferit propria motivare care să susțină soluția de menținere a hotărârii pronunțate în primă instanță, aceea de respingere a acțiunii formulate, ca prescrisă. Astfel, instanța de apel a reținut că momentul curgerii termenului de prescripție nu este cel la care a fost emisă decizia de compensare de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (26.05.2011) sau cel la care au fost emise titlurile de conversie de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților (18.11.2011), așa cum a reținut prima instanță, ci cel la care apelantul-reclamant trebuia să cunoască faptul că despăgubirile au fost supraevaluate. În acest sens, curtea a constatat că nu i se poate pretinde autorității publice care are dreptul să controleze activitatea unei entități subordonate să efectueze verificări zilnice. De asemenea, curtea a arătat că un termen de 3 ani de la emiterea actelor contestate este unul rezonabil, raportat atât, pe de o parte, la durata demersurilor necesare în vederea stabilirii cu certitudine a pagubei, astfel cum au fost indicate în cererea de apel (1. verificarea, prin intermediul unui expert evaluator autorizat ANEVAR a tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și, ca urmare a acestei activități, identificarea rapoartelor de evaluare întocmite cu nerespectarea Standardelor Internaționale de Evaluare; 2. reevaluarea, de către un expert evaluator autorizat ANEVAR, a rapoartelor de evaluare identificate în etapa descrisă la punctul anterior, în vederea stabilirii prejudiciului produs), precum și la mijloacele juridice, financiare și logistice de care dispune Guvernul României, ca autoritate publică a puterii executive ce asigură realizarea politicii interne și externe a țării și exercită conducerea generală a administrației publice, cât și, pe de altă parte, la faptul că pentru ca reclamantul să poată acționa în instanță la acesta se adaugă și termenul general de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958. Din cuprinsul deciziei recurate, rezultă că instanța de apel a exprimat, pe larg, argumentele care îi susțin aprecierea momentului de la care a început să curgă termenul de prescripție, prin raportare la dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 și la Decizia nr. 19/2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, considerentele exprimate fiind clare, concise și neechivoce, chiar dacă în parte sunt diferite de cele ale primei instanțe. Întrucât prin intermediul apelului se provoacă controlul judiciar asupra hotărârii primei instanțe, realizându-se o rejudecare în fond a cauzei, în limita a ceea ce s-a apelat, în cazul în care se adoptă soluția primei instanțe, în motivarea deciziei, instanța de apel poate să se refere la motivele hotărârii primei instanțe și să le însușească sau poate să prezinte propriile argumente în susținerea aceleiași soluții pronunțate în cauză. Or, în acest context, nu poate fi primită susținerea recurentului vizând existența unor motive contradictorii, în condițiile în care se afirmă o contradictorialitate la nivelul considerentelor deciziei pronunțate în apel cu cele reținute de prima instanță. În acest sens, se cuvine a fi subliniat că, prin prisma punctului 6 al art. 488 din C. proc. civ., motivarea contradictorie trebuie să se regăsească în decizia din apel și nu să fie în legătură cu o altă hotărâre pronunțată într-o etapă procesuală anterioară. Analizând în continuare critica recurentului din perspectiva contradictorialității între considerente și dispozitiv, se observă că instanța de apel a examinat, în detaliu, criticile din apelul declarat de reclamant și a constatat că sunt neîntemeiate, drept pentru care apelul a fost respins, aspect ce se regăsește și în dispozitivul deciziei atacate, astfel că și din aceast punct de vedere existența unor motive contradictorii nu poate fi reținută. Îndatorirea de a motiva coerent și unitar hotărârea sub aspectul tuturor cererilor, fără a exista contradicții între considerente sau între unele considerente și dispozitiv, constituie o garanție pentru justițiabili, în fața eventualului arbitrariu judecătoresc, fiind singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a putea exercita un eficient control judiciar. Curtea de apel a respectat aceste exigențe, motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția la care s-a oprit instanța, astfel că nu se poate susține cu temei că este vorba de motive contradictorii, atâta vreme cât considerentele deciziei sprijină soluția din dispozitiv și nici nu există considerente contradictorii. Criticile recurentului nu susțin contradictorialitatea, ci vizează exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția dată excepției prescripției extinctive, astfel că dezlegarea tranșată prin hotărârea instanței de apel este legală sub aspectul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. În continuare, examinând critica subsumată art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din perspectiva încălcării și aplicării greșite a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, se constată că este, de asemenea, nefondată. Prezenta acțiune are ca obiect obligarea pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la plata sumei de 986.836 RON, reprezentând diferența dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului teren intravilan în suprafață de 2.025 m.p. (225+1800), situat în Călărași, județul Călărași, și valoarea de 1.116.100 RON, stabilită în baza raportului de evaluare nr. x/23.02.2011 de către expert evaluator S.C. A. S.A în dosarul nr. x C. civ., actualizată cu indicele de inflație de la data achitării titlurilor de plată. În justificarea demersului, reclamantul a invocat decizia nr. 10/10.10.2013 emisă de Curtea de Conturi a României, care, în urma raportului de control nr. x/26.04.2013 efectuat la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților în perioada 01.01.2007-31.12.2011, a constatat o serie de nereguli relativ la nerespectarea cerințelor standardelor internaționale de evaluare cu privire la estimarea valorii de piață a proprietăților imobiliare supuse evaluării și a stabilit în sarcina președintelui pârâtei verificarea tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în perioada 2009-2011, luarea măsurilor de expertizare și reevaluare a imobilelor ce fac obiectul rapoartelor de evaluare care nu respectă cerințele impuse și care au o valoare mai mare de 500.000 RON. Totodată, s-a stabilit în sarcina entității auditate obligația de determinare a întinderii prejudiciului cauzat bugetului de stat prin plata unor despăgubiri supraevaluate și întreprinderea de măsuri legale în vederea recuperării acestuia. Se reține că legalitatea și temeinicia deciziei nr. 10/10.10.2013 emisă de Curtea de Conturi a României a fost verificată în justiție, cu consecința menținerii ei prin sentința civilă nr. 2767/17.10.2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, definitivă prin nerecurare. Temeiul juridic invocat de reclamant a fost reprezentat de prevederile art. 998-999 și art. 1000 alin. (3) din C. civ. de la 1864, precum și cele ale art. 103 din Legea nr. 71/2011, în speță, răspunderea pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudicii fiind guvernată de legea în vigoare la momentul săvârșirii ei. Fapta ilicită a fost indicată ca fiind întocmirea raportului de evaluare de către experți autorizați în calitate de prepuși ai pârâtei, cât și omologarea de către pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a raportului de evaluare nr. x/23.02.2011, aspect ce a condus la emiterea deciziei nr. x/26.05.2011 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Prejudiciul a fost argumentat din perspectiva diferenței semnificative între evaluarea întocmită de către expert evaluator S.C. A. S.A. și valoarea stabilită de către expert evaluator S.C. B. S.R.L. la data de 05.11.2020. Instanța de apel, aplicând principiul general al curgerii termenului de prescripție, reglementat de art. 8 din Decretul nr. 167/1958, a reținut că momentul obiectiv al curgerii termenului de prescripție este un termen de 3 ani de la emiterea actelor contestate, întrucât nu i se poate pretinde autorității publice care are dreptul să controleze activitatea unei entități subordonate să efectueze verificări zilnice. Prin urmare, cum decizia de compensare a fost emisă de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la data de 26.05.2011, iar titlurile de conversie au fost emise de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la data de 18.11.2011, din considerentele deciziei de apel rezultă că, cel mai târziu, termenul de prescripție începe să curgă de la data de 18.11.2014. Recurentul-reclamant a criticat acest raționament, invocând că era în imposibilitate de a cunoaște paguba la momentul indicat de instanța de apel, arătând că nu putea cunoaște prejudiciul mai devreme de 19.01.2021, data înregistrării în evidențele sale a adresei nr. x/18.01.2021 emisă de pârâtă, prin care a fost încunoștințat despre diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestora, a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor impuse de Standardele Internaționale de Evaluare. Critica este nefondată, în condițiile în care, cu privire la momentul de la care prescripția extinctivă începe să curgă, dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 stabilesc două momente alternative, de la care prescripția poate începe să curgă, și anume, pe de o parte, un moment subiectiv, cel al cunoașterii efective a pagubei și a celui care răspunde de ea, iar pe de altă parte, un moment obiectiv, cel al datei la care păgubitul trebuia (putea și trebuia) să cunoască aceleași elemente. Nu poate primită susținerea recurentului cu privire la incidența în cauză a momentului subiectiv ca punct de început al prescripției dreptului material la acțiune, și anume data înregistrării adresei nr. x/18.01.2021, având în vedere că acesta trebuia, având posibilitatea efectivă, să cunoască existența faptei și a prejudiciului cel mai târziu la data de 18 noiembrie 2014, cu atât mai mult cu cât titlul de conversie emis în baza acesteia a fost comunicat și Fondului Proprietatea unde statul deținea, la acel moment, calitatea de acționar unic, conform art. 7 alin. (1) din Legea nr. 247/2005. Astfel, instanța de apel a apreciat judicios că cel mai târziu de la data de 18 noiembrie 2014 reclamantul putea să cunoască paguba ce va urma a fi produsă bugetului de stat și persoana răspunzătoare de producerea acesteia. Prin urmare, susținerea recurentului că nu a avut posibilitatea să cunoască prejudiciul înainte de comunicarea adresei nr. x/18.01.2021 nu își are temei în dispoziția legală, care nu condiționează exercițiul dreptului la acțiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoașterea întinderii acesteia, ci doar de cunoașterea existenței pagubei și a celui care răspunde de ea. În ce privește întinderea pagubei, aceasta este o chestiune de probațiune și de verificare jurisdicțională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influențeze sau să determine începutul cursului prescripției extinctive. De asemenea, nu poate fi primită critica recurentului că nu putea ști că există o pagubă înainte de verificarea rapoartelor de evaluare. În această privință, instanța de apel în mod corect a soluționat excepția prescripției extinctive, cu referire la considerentele Deciziei nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, incidentă în cauza dedusă judecății, chiar dacă obiectul pricinii este altul, de vreme ce există identitate de rațiune în ceea ce privește modul de calcul al termenului de prescripție atunci când se pune problema emiterii unui raport al Curții de Conturi și a efectelor acestuia. Astfel, prin această decizie, aplicabilă mutatis mutandis în prezenta cauză, instanța supremă a tranșat problema de drept referitoare la momentul de început al termenului de prescripție pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator, statuările din cuprinsul acestei decizii fiind obligatorii pentru instanțele de judecată, potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., începând cu momentul publicării acesteia în Monitorul Oficial, respectiv 24 octombrie 2019. Prin decizia anterior menționată, ale cărei considerente sunt valabile și în prezenta cauză, s-a reținut că, sub aspectul curgerii prescripției extinctive, nu are relevanță constatarea făcută și comunicată de organul de control al Curții de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, deoarece controlul efectuat constată doar abaterile sau neregularitățile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziție de către instituția supusă controlului, iar paguba constatată, preexistentă raportului Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entității controlate. Instanța supremă a statuat, la paragraful 60 din considerentele deciziei, că izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată. S-a mai reținut în considerentele deciziei, la paragrafele 61-62, că nu există nicio dispoziție legală care să dispună explicit că actul de control al Curții de Conturi reprezintă punctul de plecare al cursului prescripției extinctive, respectiv că acest act nu poate reprezenta nici măcar un act de întrerupere a cursului prescripției extinctive, iar a susține că momentul curgerii termenului de prescripție este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control ar însemna a se lăsa lipsită de eficiență însăși instituția prescripției, care sancționează pasivitatea în exercițiul dreptului subiectiv, o pasivitate care nu poate fi justificată de entitatea controlată pe necunoașterea și neaplicarea dispozițiilor legale (paragraful 64). Așadar, s-a statuat că, în ceea ce privește momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, se aplică dreptul comun, fie că este vorba de prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, fie că este vorba de dispozițiile art. 2528 din noul C. civ. Prin urmare, Înalta Curte constată că nu prezintă relevanță, pentru determinarea momentului de început al cursului prescripției, data comunicării adresei nr. x/2021, recurentul ignorând că scopul reglementării, atunci când a instituit și un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripția extinctivă, a fost tocmai ca titularul să depună diligențe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acțiunii și valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei și a celui care răspunde de ea. Susținerile reclamantului în sensul că nici Statul Român și nici Ministerul Finanțelor nu au avut atribuții în procesul de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv care nu au putut fi restituite în natură sau că Statul Român nu a fost parte în procedura administrativă, finalizată cu emiterea deciziei de despăgubire, sunt nefondate, din moment ce Statul Român a reglementat procedura acordării măsurilor compensatorii pentru imobilele preluate în mod abuziv în timpul regimului comunist, având obligația să urmărească derularea acesteia și să controleze instituțiile pe care chiar reclamantul le-a stabilit pentru implementarea procedurii menționate. Cu alte cuvinte, ANRP este o instituție înființată chiar de stat, pentru a se ocupa de procesul acordării măsurilor compensatorii pentru imobilele preluate în mod abuziv în timpul regimului comunist. Prin urmare, Statul Român nu se poate disocia de instituțiile sale. În egală măsură, statul (compus din totalitatea autorităților și instituțiilor publice) nu poate pretinde că nu a avut atribuții să controleze o instituție înființată special chiar de acesta, neputând susține că nu are cunoștință despre ce a făcut sau trebuia să facă el însuși. Nici împrejurarea că Statul Român nu a fost parte în dosarul în care a fost pronunțată sentința nr. 2767/17.10.2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin care a fost respinsă contestația ANRP împotriva deciziei Curții de Conturi, nu este de natură să lase soluția instanței de apel fără temei legal. Nefondată este si critica recurentului că, față de prevederile art. 25 alin. (2), art. 35 și art. 37 din Decretul nr. 31/1954, nu se poate transfera Statului Român răspunderea pentru producerea prejudiciului pentru fapte ce aparțin instituțiilor acestuia, în materie fiind aplicabile normele dreptului public, în concepția cărora statul are răspundere directă, dar numai pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale. De asemenea, recurentul a considerat că nu poate fi ținut responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenții săi, deoarece aceștia, cât privește modul de a le îndeplini, nu se află într-un raport de dependență față de autoritatea statului. Sub acest aspect, se reține că statul este reprezentat în procedura administrativă de restituire de ANRP, că își exercită drepturile și obligațiile prin instituții și autorități publice cărora le deleagă o parte din atribuțiile sale, iar în temeiul acestui raport, instituția sau autoritatea publică respectivă are obligația de a acționa în reprezentarea statului pentru îndeplinirea atribuțiilor conferite de acesta, iar statul, la rândul lui, trebuie să exercite supravegherea și controlul modului în care aceste atribuții sunt îndeplinite de instituțiile sale. Astfel, trebuie avut în vedere că stabilirea despăgubirilor în cadrul normativ existent la momentul emiterii titlurilor de despăgubire (Legea nr. 247/2005 – Titlul VII) se realiza prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componență făceau parte președintele ANRP și un reprezentant al Ministerului Finanțelor Publice (art. 13 alin. (1). De asemenea, titlurile de despăgubiri astfel emise, în numele și pe seama Statului Român, încorporau drepturile de creanță împotriva statului și erau valorificate prin conversia lor în acțiuni la Fondul Proprietatea (art. 3 lit. a). Acest Fond a funcționat sub forma unei societăți de investiții, deținută inițial în întregime de Statul Român, în calitate de acționar unic, până la transmiterea acțiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite (art. 7 Titlul VII). În ce privește ANRP, aceasta este tot o instituție a statului, înființată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuții în legătură cu aplicarea legilor reparatorii și trecută, prin H.G. nr. 572/30.07.2013, în subordinea Guvernului și în coordonarea prim-ministrului. Prin urmare, nu este vorba de fapte aparținând instituțiilor, iar nu statului, cum greșit afirmă recurentul, ci de fapte săvârșite de către instituțiile statului, în exercitarea unor atribuții ce le revin prin delegare de la acesta și de ale căror consecințe statul răspunde. Ca atare, față de atribuțiile ce reveneau deopotrivă recurentului și pârâtei în procesul de evaluare și acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, față de relația de subordonare a instituției pârâte față de reclamant, existentă la data săvârșirii faptei ilicite imputate (întocmirea raportului de evaluare și, respectiv, omologarea acestuia prin emiterea deciziei de despăgubiri), rezultă că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaște atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, încă din momentul producerii ilicitului afirmat. Astfel fiind, Statul, prin Ministerul Finanțelor, putea și trebuia să acționeze pentru recuperarea pagubei, instanța de apel stabilind un termen rezonabil de 3 ani de la data emiterii celor două acte contestate, care marchează și momentul de început al curgerii prescripției extinctive înăuntrul unui termen de 3 ani. Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptățește pe recurent să se prevaleze de incidența unui moment subiectiv (data la care, în 2021, debitorul împotriva căruia își îndreaptă acțiunea îl încunoștințează că ar avea o creanță) întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speță este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripției, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurentul că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptățit să acționeze. În ceea ce privește referirea recurentului la considerentele deciziei nr. 513/07.03.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția I civilă, în privința căreia nu s-a demonstrat că vizează o situație identică, nu este suficientă pentru admiterea căii de atac deduse judecății, cu atât mai mult cu cât jurisprudența nu reprezintă izvor de drept, potrivit art. 1 din C. civ. Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivele de recurs invocate sunt nefondate în ansamblul lor, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.