AFFAIRE VITIELLO c. ITALIE

AFFAIRE VITIELLO c. ITALIE (CtEDO, 2007)

SECȚIUNEA A DOUA CAUZA VITIELLO c. ITALIA (solicitarea nr. 6870/03) HOTĂRÂREA STRASBURG 17 iulie 2007 DEFINITIVF 17/10/2007 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. În cauza Vitiello c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din F. Tulkens, președintă, dnii A.B. Baka, I. Cabral Barreto, V. Zagrebelsky, dnii A. Mularoni, D. Jočienė, dnii D. Popović, judecători, și dlui Dolle, graffière de secțiune După ce ați deliberat în camera Consiliului la 5 iulie 2005 și 26 iunie 2007, înmânați hotărârea care a fost adoptată la această ultimă dată procedura La originea cazului (n 6870/03) îndreptat împotriva Republicii Italiene și dintre care doi resortisanți ai acestui stat, Raffaela Vitiello și Salvatore Vitiello ( Dl Balletta și dl Razzano, avocații din Panzano (Benevent). Guvernul italian (adică cel care îl reprezintă) este reprezentat de agentul său, dl I. Braguglia, și de co-agentul său, dl F. Crisafolli. Reclamanții au susținut în special încălcarea dreptului lor de a-și respecta proprietatea și de a avea acces la o instanță. Printr-o decizie din 5 iulie 2005, camera a declarat cererea parțial admisibilă, atât reclamanții, cât și guvernul au prezentat observații scrise suplimentare (art. 1 din Regulamentul de procedură). La o dată nespecificată, V. și S. au construit un depozit pentru uz comercial lângă clădirea reclamanților. 1. Procedura în fața instanțelor penale 9. A fost inițiată o procedură penală împotriva V. și S. pentru încălcarea regulilor de urbanism (abuzo edilizio) (10) Reclamantul s-a constituit părți civile în această procedură. 11. Prin intermediul unei hotărâri depuse la grefa din 24 iulie 2000, Tribunalul din Torre Annunziata a condamnat V. (S. fiind între timp decedat) la un an și opt luni de închisoare, precum și la o amendă de 1 500 În plus, tribunalul a ordonat municipiului Pompei să demoleze clădirea în litigiu, a pus costurile de demolare în sarcina lui V. și a ordonat restabilirea locurilor așa cum erau inițial. În cele din urmă, a recunoscut reclamantului dreptul la despăgubiri, care trebuie cuantificat de instanțele civile competente. 12. V. a făcut apel la această hotărâre. 13. printr-o hotărâre depusă la grefa la 12 mai 2001, Curtea de Apel a condamnat V. la un an de închisoare și la o amendă de 1 000 În plus, aceasta a confirmat ordinul de demolare a construcției în litigiu și dreptul reclamanților la o despăgubire care urma să fie cuantificată de instanțele civile competente, însă a revocat ordinul de recuperare a locurilor în starea lor anterioară. 14. V. a prevăzut cassation 15. Prin o hotărâre depusă la grefă la 15 ianuarie 2002, Curtea de Casație a decăzut V. din recursul său. 16. Demolarea construcției în litigiu nu a avut loc niciodată. 2. Procedura de rectificare 17. Între timp, la 7 august 2001, V. a introdus în fața autorităților municipale din Pompei o cerere de a obține rectificare (sanatoria) a construcției în litigiu. 18. Prin scrisoarea din 23 septembrie 2005, reclamanții au informat grefa de respingere, printr-un decret din 16 iulie 2002, cu privire la această cerere. II. DREPTUL INTERNE PERTINENT CU PRIVIRE LA constituirea de părți civile 19. Articolele relevante din Codul de procedură penală (raportul CPP) dispun de art. 79 Constituția părții civile are loc începând cu ședința preliminară (...) art. 90 Partea vătămată își exercită drepturile și facultățile care îi sunt recunoscute în mod expres prin lege și, în plus, în orice etapă a procedurii, poate prezenta memorii și, cu excepția cazului în care se încalcă, poate indica elemente de probă. art. 101 Partea vătămată poate numi un reprezentant legal pentru exercitarea drepturilor și a facultăților de care se bucură (...) 20. Art. 7 din Legea nr. 47 din 28 februarie 1985, în părțile sale relevante, prevede că, în cazul în care se realizează construcții în absența unui permis de construcție sau cu încălcarea acestuia (...) primarul trebuie să dispună de demolarea acestuia. (3) În cazul în care persoana responsabilă de încălcarea regulilor de urbanism nu procedează la demolare (...), proprietatea construcției și a terenului din apropierea acesteia este transferată fără costuri municipiului (...) (5) Construcția achiziționată astfel patrimoniului municipiului trebuie demolată pe cheltuiala persoanei care a încălcat regulile de urbanism (...) (9) În cazul în care demolarea nu a fost deja efectuată, judecătorul care emite o sentință de condamnare (...) ordinul. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Cu privire la excepțiile preliminare ale guvernului 22. Guvernul reiterează excepția de neobosire a căilor de atac interne, precum și a celei întemeiate pe lipsa de calitate a victimei, ridicată deja în stadiul admisibilității cererii. 23. Curtea constată că cele două excepții au fost deja respinse în decizia privind admisibilitatea din 5 iulie 2005 și că guvernul se bazează pe argumente care nu sunt de natură să repună în discuție această decizie. Prin urmare, excepțiile nu pot fi reținute. Pe fondul Tezei părților Guvernul 24. În primul rând, guvernul observă că ordinul de demolare pronunțat de instanțele penale răspunde, ca atare, cerinței de protecție a intereselor colectivității și nu ale persoanelor fizice, și anume ale reclamanților. 25. Aceasta este într-adevăr o măsură de natură administrativă, urmărind scopul de interes general de a restabili situația de fapt pe care normele de urbanism încălcate intenționau să o protejeze. 26. Prin urmare, neexecutarea ordinului de demolare nu ar constitui, ca atare, o încălcare a unui drept individual cu caracter privat al reclamanților și, prin urmare, nu ar putea fi considerată o interferență în dreptul acestora la respectarea bunurilor în sensul art. 1 din Protocolul nr. 27. Cu titlu subsidiar, guvernul susține că procedura de soluționare inițiată de V. este încă în curs de desfășurare. Or, în cazurile în care a existat un început de execuție a ordinului de demolare împotriva căruia persoana interesată a formulat opoziție în fața instanțelor competente ( incident di esecuzione) ), Curtea de Casație a afirmat necesitatea de a suspenda executarea ordinului de demolare în cazul în care o cerere de rectificare a fost prezentată în formele și termenele legale, însoțită de plata solicitată. Guvernul recunoaște că prezenta cauză este diferită față de cele menționate anterior luate în considerare de Curtea de Casație, însă consideră totuși că această jurisprudență ar trebui să orienteze acțiunea instanțelor precum cea a administrațiilor publice. 28. Chiar presupunând că neexecutarea ordinului de demolare a constituit o interferență în dreptul reclamanților în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, un astfel de sacrificiu ar fi inferior celui care ar lovi același drept al lui V., în cazul în care un astfel de ordin ar fi executat atunci când procedura de soluționare este încă în curs și situația încă susceptibilă de a fi reglată. 29. Reclamanții se opun argumentelor guvernului, susținând în special că, printr-un decret din 16 iulie 2002, autoritățile municipale au respins cererea de rectificare formulată de V. Apreciere a Curții Regula aplicabilă 30. În cazul de față, Curtea constată că refuzul autorităților municipale de a se conforma hotărârii definitive a instanțelor penale a avut drept consecință menținerea în stare neregulamentară a construcției realizată de V. Având în vedere proximitatea acestei construcții cu locuințele reclamanților, autoritățile italiene sunt responsabile de interferența în dreptul de proprietate al reclamanților; intervenția în cauză nu constituie nici expropriere, nici reglementare a utilizării bunurilor, ci intră sub incidența primei propoziții din primul paragraf al art. 1. Cu privire la respectarea articolului 1 din Protocolul nr. 31. Curtea amintește că art. 1 din Protocolul nr 1 impune ca o interferență a autorității publice în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor să fie legală: a doua teză din primul paragraf al acestui articol nu permite, într-adevăr, privarea de proprietate decât în condițiile prevăzute de lege ; al doilea paragraf recunoaște statelor dreptul de a reglementa utilizarea bunurilor prin punerea în aplicare a legilor 32. În plus, preeminența dreptului, unul dintre principiile fundamentale ale unei societăți democratice, este inerent tuturor articolelor Convenției (a se vedea, printre altele, Belvedere Alberghiera S.r.l. Italia, nr 31524/96, § 63 CEDH 2000 VI, Amuur c. Franța , Hotărârea din 25 iunie 1996, Rec., 1996 III, p. 850-851, § 50) și implică obligația statului sau a unei autorități publice de a se supune unei hotărâri sau hotărâri pronunțate împotriva acestora (a se vedea, mutatis mutandis Hornsby c. Grecia, Hotărârea din 19 martie 1997, Rec. 1997 II, p. 511, punctul 41). Aceeași constatare este valabilă și în cazul actelor organelor administrative cu caracter definitiv și executoriu. 33. Prin urmare, necesitatea de a verifica dacă s-a menținut un echilibru corect între cerințele interesului general al comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului (a se vedea Sporrong și Lönnroth c. Suedia , Hotărârea din 23 septembrie 1982, seria A n 52, p. 26, § 69) nu se poate face simțită decât atunci când s-a dovedit că intervenția în litigiu a respectat principiul legalității și nu era arbitrară (a se vedea Iatridis c. Grecia [GC], n 31107/96, § 58, CEDO 1999 II). 34. În cazul de față, Curtea consideră că este oportun să reamintească anumite fapte care îi par esențiale. În primul rând, Curtea arată că printr-o procedură încheiată printr-o hotărâre a Curții de Casație, instanțele penale au ordonat definitiv demolarea construcției în litigiu, dat fiind că aceasta fusese realizată cu încălcarea normelor de urbanism; prin urmare, autoritățile municipale aveau obligația de a proceda astfel, dar nu au luat nicio inițiativă în acest sens. 35. În al doilea rând, Curtea trebuie să constate că instanțele penale au recunoscut, de asemenea, definitiv că reclamanții au suferit o pagubă materială din cauza construcției ilegale și, prin urmare, au recunoscut dreptul la despăgubiri, eventuala procedură în fața instanțelor civile fiind necesară doar pentru a o cuantifica. 36. În sfârșit, în ceea ce privește procedura de rectificare inițiată de V. în fața municipalității Pompei, Curtea arată că aceasta s-a încheiat la 16 iulie 2002 printr-o respingere a cererii de rectificare. 37. Prin urmare, din faptele cauzei rezultă că refuzul sau omiterea administrației municipale de a demola construcția în litigiu nu avea niciun temei juridic în dreptul intern. O astfel de concluzie scutește Curtea de a verifica dacă s-a menținut un echilibru corect între cerințele de interes general al comunității și imperativele de protecție a drepturilor individuale (a se vedea Antonetto c. Italia, nr 15918/89, 20 iulie 2000 și Fotopoulou c. Grecia, n 667/72/01, 18 noiembrie 2004). 38. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. II. PRIVIND VIOLAȚIA ALEGATĂ A ARTICOLULUI 6 alineatul (1) DIN CONVENȚIA 39. Invocând dreptul la o protecție judiciară efectivă, reclamanții se plâng de imposibilitatea de a obține executarea hotărârii definitive a instanțelor penale prin care se dispune de demolarea clădirii în litigiu. Ei invocă art. 6 alineatul (1) din convenție, care, în părțile sale relevante, dispune de art. 6 alineatul (1) din convenție. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) □ Teze ale părților 40. Guvernul susține că nicio instanță națională nu a recunoscut reclamanților dreptul la demolare a clădirii în litigiu. Constituirea de părți civile în cadrul procedurii în fața instanțelor penale ar fi fost, într-adevăr, acceptată numai în scopul acordării unei despăgubiri și nu pentru obținerea ordinului de demolare. 41. Din cauza lipsei unui drept individual al reclamanților la demolare, guvernul concluzionează că art. 6 alineatul (1) din convenție nu a fost încălcat în speță. 42. În orice caz, guvernul susține că ordinul de demolare nu constituie o măsură a cărei punere în aplicare este o obligație inevitabilă pentru destinatarii săi, deoarece administrația poate, în anumite condiții prevăzute de lege, să suspende execuția sa și chiar să o ignore. 43. Reclamanții se opun tezei guvernului. Aprecierea Curții 44. Curtea amintește că, potrivit jurisprudenței sale, dreptul la o instanță ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă și obligatorie să rămână inoperabilă în detrimentul unei părți. Prin urmare, executarea unei hotărâri sau a unei hotărâri, din orice instanță, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din procesul de judecată, în sensul articolului 6 (a se vedea, printre altele, Imobiliar Saffi c. Italia [GC], nr. 27743/93, § 63 in fine, CEDO 1999-V, și Hornsby c. Grecia, citată anterior, punctul 40). 45. În cazul de față, Curtea consideră că motivul invocat de reclamanți din punctul de vedere al dreptului de acces la o instanță se confundă cu cel întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1, în măsura în care reclamanții se plâng în acest sens de prejudiciile care decurg din imposibilitatea de a obține demolarea construcției în litigiu 46. Având în vedere concluzia formulată la alineatul 38, Comisia nu consideră că este necesar să o examineze separat în conformitate cu art. 6 alineatul (1) din Convenție. III. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 47. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante permite să se șteargă numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Pe baza unei expertize pe care au depus-o, reclamanții solicită plata unei sume de 153 864 EUR, egală cu scăderea valorii clădirii lor din cauza prezenței construcției în litigiu. 49. Guvernul susține că reclamanții nu au dreptul la nicio sumă, deoarece neexecutarea ordinului de demolare nu ar constitui o încălcare a unui drept individual cu caracter privat al reclamanților. În orice caz, guvernul susține că reclamanții nu și-au susținut cererea. 50. În plus, guvernul susține că expertiza depusă de solicitanți nu ar fi fost stabilită pe baza unor criterii obiective. 51. În plus, guvernul susține că ordinul de demolare rămâne de executat și că clădirea reclamanților își va recupera valoarea după demolare. 52. În sfârșit, guvernul arată că, în conformitate cu hotărârea instanțelor penale, reclamanții ar putea iniția o acțiune în fața instanțelor civile pentru a obține despăgubiri. 53. Curtea consideră că, având în vedere circumstanțele speței și indiferent de rezultatul care va fi rezervat problemei demolării, o despăgubire ar constitui o despăgubire adecvată pentru prejudiciul suferit de solicitanți. În această privință, Curtea arată că instanțele penale au stabilit definitiv că reclamanții au suferit un prejudiciu material din cauza construcției ilegale efectuate de V. (punctele 11 și 13 de mai sus). Cu toate acestea, având în vedere că, în conformitate cu hotărârea acestor instanțe, reclamanții pot iniția o acțiune în fața instanțelor civile pentru a obține despăgubiri, Curtea consideră că nu este necesar să se acorde o sumă cu titlu de prejudiciu material. 55. Guvernul reiterează argumentele prezentate mai sus și susține că, în orice caz, suma solicitată este excesivă. 56. Curtea admite că reclamanții trebuie să fi suferit un prejudiciu moral mai ales din cauza frustrării cauzate de refuzul sau omiterea administrației de a proceda la demolarea construcției în litigiu, în pofida deciziei definitive a instanțelor în materie de drept penal, că nu compensează suficient constatarea încălcării (a se vedea, printre altele, Antonetto c. Italia, citată anterior, Dactylidi c. Grecia , nr. 52903/99, § 58, 27 martie 2003 și Fotopoulou c. Grecia , citată anterior). Statuând în echitate, Curtea alocă, în acest sens, 5 000 EUR fiecărui solicitant. Costuri și cheltuieli de judecată 57. Reclamanții solicită plata a 9 556,38 EUR cu titlu de cheltuieli și cheltuieli în ceea ce privește procedura în fața Curții. 58. Guvernul susține că suma solicitată este exorbitantă și se bazează pe înțelepciunea Curții. 59. Curtea amintește jurisprudența sa potrivit căreia alocarea cheltuielilor și cheltuielilor de judecată în temeiul articolului 41 presupune că se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În plus, cheltuielile de judecată nu pot fi recuperate decât în măsura în care se referă la încălcarea constatată (a se vedea, de exemplu, Beyeler c. Italia (satisfacție echitabilă) [GC], nr. 33202/96, § 27, 28 mai 2002 Sahin c. Germania [GC], nr. 30943/96, § 105, CEDO 2003-VIII). 60. Curtea tocmai a concluzionat că încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1, prin care se admite astfel teza reclamanților. În cazul în care Curtea nu se îndoiește de necesitatea cheltuielilor solicitate și nici de faptul că acestea au fost efectiv angajate în acest scop, aceasta consideră totuși excesive onorariile revendicate pentru procedura de la Strasbourg. Prin urmare, consideră că acestea trebuie rambursate doar parțial. EUR în total, plus orice sumă care poate fi datorată ca impozit pe această sumă. Interese moratoriu 61. Curtea consideră că este adecvat să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DE CESAR, CURTEA, LA UNANIMITATE, respinge excepțiile preliminare ale guvernului așa-numit că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 6 alineatul (1) din Convenție, afirmă că statul pârât trebuie să plătească, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 2 din convenție, următoarele sume 5 000 EUR (cinci mii EUR) fiecărui solicitant pentru daune morale; ii. 3 000 EUR (trei mii EUR) reclamanților, împreună, pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată iii. orice sumă care poate fi datorată ca impozit pe aceste sume de la expirarea termenului respectiv și până la plata acestuia, aceste sume vor fi majorate de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Întocmit în limba franceză și comunicat în scris la 17 iulie 2007 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Dolle Tulkens Grefier Președinte

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE

VITIELLO c. ITALIE

(Requête n

o

6870/03)

ARRÊT

STRASBOURG

17 juillet 2007

DÉFINITIF

17/10/2007

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article

44 §

2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l'affaire Vitiello c. Italie,

La Cour européenne des Droits de l'Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de

:

M

me

F. Tulkens,

présidente,

MM.

A.B. Baka,

I. Cabral Barreto,

V. Zagrebelsky,

M

mes

A. Mularoni,

D. Jočienė,

MM.

D. Popović,

juges,

et de M

me

S.

Dollé,

greffière de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil les 5 juillet 2005 et 26

juin 2007,

Rend l'arrêt que voici, adopté à cette dernière date

:

PROCÉDURE

1.

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n

o

6870/03) dirigée contre la République italienne et dont deux ressortissants de cet Etat, M

me

Raffaela Vitiello et M. Salvatore Vitiello («

les requérants

»), ont saisi la Cour le 12 février 2003 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Les requérants sont représentés par M

es

M Balletta et R. Razzano, avocats à Pannarano (Bénévent). Le gouvernement italien («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M. I. M. Braguglia, et par son coagent, M. F. Crisafulli.

3.

Les requérants alléguaient en particulier une atteinte à leur droit au respect de leurs biens et d'accès à un tribunal.

4.

Par une décision du 5 juillet 2005, la chambre a déclaré la requête partiellement recevable.

5.

Tant les requérants que le Gouvernement ont déposé des observations écrites complémentaires (article

59

§

1 du règlement).

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE

6.

Les requérants sont nés respectivement en 1952 et 1923 et résident à Pompei (Naples).

7.

Ils sont propriétaires d'un immeuble sis à Pompei à proximité de la zone archéologique.

abuso edilizio

).

juillet

2000, le tribunal de Torre Annunziata condamna V. (S. étant entre-temps décédé) à un an et huit mois d'emprisonnement ainsi qu'à une amende de 1

500

000 ITL pour violation de règles d'urbanisme. En outre, le tribunal ordonna à la municipalité de Pompei de procéder à la démolition de la construction litigieuse, mit les frais de démolition à la charge de V. et ordonna le rétablissement des lieux tels qu'ils étaient initialement. Enfin, il reconnut aux requérants le droit à un dédommagement, à quantifier par les juridictions civiles compétentes.

000

000 ITL. En outre, elle confirma l'ordre de démolition de la construction litigieuse et le droit des requérants à un dédommagement à quantifier par les juridictions civiles compétentes, mais révoqua l'ordre de rétablissement des lieux dans leur état antérieur.

sanatoria

) de la construction litigieuse.

II.

LE DROIT INTERNE PERTINENT

A.

Sur la constitution de partie civile

CPP

») disposent

:

Article 79

«

La constitution de partie civile a lieu à partir de l'audience préliminaire (...)

»

Article 90

«

La partie lésée exerce les droits et les facultés qui lui sont expressément reconnus par la loi et peut en outre, à tout stade de la procédure, présenter des mémoires ainsi que, sauf en cassation, indiquer des éléments de preuve.

»

Article 101

«

La partie lésée peut nommer un représentant légal pour l'exercice des droits et des facultés dont elle jouit (...)

»

B.

Sur la démolition

o

47 du 28 février 1985, dans ses parties pertinentes, dispose

:

«

2.

Dans le cas où des constructions sont réalisées en l'absence d'un permis de construire ou en violation de celui-ci (...) le maire doit en ordonner la démolition.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N

o

1

21

.

Les requérants se plaignent des dommages découlant de l'impossibilité d'obtenir la démolition de la construction réalisée par leurs voisins. Ils invoquent l'article 1 du Protocole n

o

1, qui se lit ainsi

:

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes.

»

A.

Sur les exceptions préliminaires du Gouvernement

22.

Le Gouvernement réitère l'exception de non-épuisement des voies de recours internes, ainsi que celle tirée de l'absence de qualité de «

victime

», déjà soulevées au stade de la recevabilité de la requête.

B.

Sur le fond

1.

Thèses des parties

a)

Le Gouvernement

24.

A titre principal, le Gouvernement observe que l'ordre de démolition prononcé par les juridictions pénales répond en tant que tel à l'exigence de protection des intérêts de la collectivité et non pas des particuliers, à savoir les requérants.

o

1.

V. est toujours pendante. Or, dans des affaires dans lesquelles il y avait eu un commencement d'exécution de l'ordre de démolition contre lequel l'intéressé avait formé opposition devant les juridictions compétentes (

incidente di esecuzione

), la Cour de cassation a affirmé la nécessité de suspendre l'exécution de l'ordre de démolition lorsqu'une demande en régularisation a été présentée dans les formes et les délais légaux, accompagnée du paiement exigé. Le Gouvernement reconnaît que la présente affaire est différente par rapport

à celles

prises en considération par la Cour de cassation, mais considère toutefois que cette jurisprudence devrait orienter l'action des juridictions comme celle des administrations publiques.

o

1, un tel sacrifice serait inferieur à celui qui frapperait le même droit de V., dans le cas où un tel ordre serait exécuté lorsque la procédure en régularisation est toujours pendante et la situation encore susceptible d'être régularisée.

b)

Les requérants

2.

Appréciation de la Cour

a)

La règle applicable

30.

En l'espèce, la Cour observe que le refus des autorités municipales de se conformer à la décision définitive des juridictions pénales a eu comme conséquence le maintien en l'état de la construction réalisée irrégulièrement par V. Compte tenu de la proximité de cette construction avec l'habitation des requérants, les autorités italiennes sont responsables de l'ingérence dans le droit de propriété des requérants

; l'ingérence en question ne constitue ni une expropriation ni une réglementation de l'usage des biens, mais relève de la première phrase du premier alinéa de l'article 1.

b)

Sur l'observation de l'article 1 du Protocole n

o

1

o

1 exige qu'une ingérence de l'autorité publique dans la jouissance du droit au respect des biens soit légale : la seconde phrase du premier alinéa de cet article n'autorise, en effet, une privation de propriété que «

dans les conditions prévues par la loi

»

; le second alinéa reconnaît aux Etats le droit de réglementer l'usage des biens en mettant en vigueur des «

lois

».

Belvedere Alberghiera S.r.l. c. Italie

, n

o

31524/96, §

63, CEDH 2000

‑

VI,

Amuur c. France

, arrêt du 25 juin 1996,

Recueil des arrêts et décisions

1996

‑

III, pp. 850-851, § 50) et implique le devoir de l'Etat ou d'une autorité publique de se plier à un jugement ou un arrêt rendu à leur encontre (voir,

mutatis mutandis

,

Hornsby c. Grèce

, arrêt du 19 mars 1997,

Recueil

1997

‑

II, p. 511, § 41). La même constatation vaut pour les actes des organes administratifs ayant un caractère définitif et exécutoire.

33.

Il s'ensuit que la nécessité de rechercher si un juste équilibre a été maintenu entre les exigences de l'intérêt général de la communauté et les impératifs de la sauvegarde des droits fondamentaux de l'individu (voir

Sporrong et Lönnroth c. Suède

, arrêt du 23 septembre 1982, série

A n

o

52, p. 26, § 69) ne peut se faire sentir que lorsqu'il est avéré que l'ingérence litigieuse a respecté le principe de la légalité et n'était pas arbitraire (voir

Iatridis c. Grèce

[GC], n

o

31107/96, §

58, CEDH 1999

‑

II).

34.

Dans le cas d'espèce, la Cour estime opportun de rappeler certains faits qui lui paraissent essentiels. D'abord, la Cour relève que par une procédure conclue par un arrêt de la Cour de cassation, les juridictions pénales ont définitivement ordonné la démolition de la construction litigieuse, étant donné que celle-ci avait été réalisée en violation des règles d'urbanisme. Les autorités municipales avaient donc le devoir de procéder ainsi, mais elles n'ont toutefois pris aucune initiative en ce sens.

37.

Il ressort donc des faits de la cause que le refus ou l'omission de l'administration municipale de procéder à la démolition de la construction litigieuse n'avait aucune base légale en droit interne. Une telle conclusion dispense la Cour de rechercher si un juste équilibre a été maintenu entre les exigences de l'intérêt général de la communauté et les impératifs de la sauvegarde des droits individuels (voir

Antonetto c. Italie

, n

o

15918/89, 20

juillet 2000 et

Fotopoulou c. Grèce

, n

o

66725/01, 18 novembre 2004).

o

1.

II.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »

A.

Thèses des parties

40.

Le Gouvernement soutient qu'aucune juridiction nationale n'a reconnu aux requérants le droit à la démolition de l'immeuble litigieux. La constitution de partie civile dans la procédure devant les juridictions pénales n'aurait en effet été acceptée qu'aux fins de l'octroi d'un dédommagement et non pas pour obtenir l'ordre de démolition.

43.

Les requérants s'opposent à la thèse du Gouvernement.

B.

Appréciation de la Cour

44.

La Cour rappelle que, selon sa jurisprudence, le droit à un tribunal serait illusoire si l'ordre juridique interne d'un Etat contractant permettait qu'une décision judiciaire définitive et obligatoire reste inopérante au détriment d'une partie. L'exécution d'un jugement ou arrêt, de quelque juridiction que ce soit, doit donc être considérée comme faisant partie intégrante du « procès » au sens de l'article 6 (voir, entre autres,

Immobiliare Saffi c. Italie

[GC], n

o

22774/93, § 63

in fine

, CEDH 1999-V, et

Hornsby c. Grèce

, précité, § 40).

o

1, dans la mesure où les requérants se plaignent à ce titre des dommages découlant de l'impossibilité d'obtenir la démolition de la construction litigieuse.

46.

Eu égard à la conclusion formulée au paragraphe 38, elle n'estime pas nécessaire de l'examiner séparément sous l'angle de l'article 6 § 1 de la Convention.

III.

SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

47.

Aux termes de l

'

article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage matériel

48.

S'appuyant sur une expertise qu'ils ont déposée, les requérants sollicitent le versement d'une somme de 153

864 EUR, égale à la diminution de valeur de leur immeuble en raison de la présence de la construction litigieuse.

B.

Dommage moral

000 EUR.

Antonetto

c. Italie

, précité,

Dactylidi

c. Grèce

, no 52903/99, §

58, 27

mars

2003 et

Fotopoulou

c. Grèce

, précité). Statuant en équité, la Cour alloue à ce titre 5

000 EUR à chacun des requérants.

C.

Frais et dépens

556,38 EUR à titre de frais et dépens en ce qui concerne la procédure devant la Cour.

Beyeler

c. Italie

(satisfaction équitable) [GC], no 33202/96, § 27, 28 mai 2002

;

Sahin

c. Allemagne

[GC], no 30943/96, § 105, CEDH 2003-VIII).

60.

La Cour vient de conclure à la violation de l'article 1 du Protocole no 1, admettant ainsi la thèse des requérants. Si la Cour ne doute pas de la nécessité des frais réclamés ni qu'ils aient été effectivement engagés à ce titre, elle trouve cependant excessifs les honoraires revendiqués pour la procédure à Strasbourg. Elle considère dès lors qu'il n'y a lieu de les rembourser qu'en partie. Compte tenu des circonstances de la cause, la Cour alloue aux requérants, conjointement, 3

000

EUR au total, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt sur cette somme.

D.

Intérêts moratoires

61.

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À l'UNANIMITÉ,

1.

Rejette

les exceptions préliminaires du Gouvernement

;

2.

Dit

qu'il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n

o

1

;

3.

Dit

qu'il n'y a pas lieu d'examiner séparément le grief tiré de l'article 6 § 1 de la Convention

;

4.

Dit

a)

que l

'

Etat défendeur doit verser, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article

44

§

2 de la Convention, les sommes suivantes

:

i.

5 000 EUR (cinq mille euros) à chaque requérant pour dommage moral ;

ii.

3 000 EUR (trois mille euros) aux requérants, conjointement, pour frais et dépens

;

iii.

tout montant pouvant être dû à titre d'impôt sur lesdites sommes

;

b)

qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

5.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 17 juillet 2007 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

S.

Dollé

F.

Tulkens

Greffière

Présidente