ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2264/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă în data de 28.07.2021, sub nr. x/2021, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor și Statul Român prin Ministerul Finanțelor, obligarea acestora la plata sumei de 673.187 RON, reprezentând diferență dintre o despăgubire ce ar fi trebuit determinată prin aplicarea grilei notariale din anul anterior emiterii deciziei de compensare și despăgubirea determinată prin aplicarea grilei notariale din anul 2013 și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată. În drept, au fost invocate prevederile art. 2, art. 21 alin. (6) și art. 35 alin. (1) 1 din Legea nr. 165/2013, prevederile Legii nr. 193/2021, precum și dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința nr. 322/07.03.2022, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, ca neîntemeiată și a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia nr. 13A/09.01.2023, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de către reclamant împotriva sentinței.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul A., invocând faptul că hotărârea atacată este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și a art. 2 lit. b) din Legea nr. 165/2013, care instituie principiul echității. Asupra admisibilității recursului, a invocat faptul că decizia atacată poartă în mod incorect mențiunea "definitivă", în condițiile în care acțiunea ce face obiectul dosarului nr. x/2021 nu este dintre cele cărora li se aplică prevederile art. 35 alin. (4) din Legea nr. 165/2013. A arătat că art. 35 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, la care se referă prevederile art. 35 alin. (4) din același act normativ, vizează strict litigiile care au ca obiect contestațiile contra deciziilor emise de entitățile învestite cu soluționarea de notificări, contra deciziilor emise de CNCI, litigii prin care se solicită soluționarea notificărilor direct de către instanța de judecată, precum și litigii care au ca obiect obligarea acestor entități administrative de a emite decizii de soluționare a notificărilor. De asemenea, a invocat și că acțiunea ce face obiectul prezentului dosar nu este una dintre cele indicate de art. 483 alin. (2) C. proc. civ., motiv pentru care a apreciat că are deschisă calea de atac a recursului împotriva deciziei atacate, invocând, în acest sens, și prevederile art. 457 alin. (2) C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de casare a arătat că motivarea deciziei recurate nu precizează nimic în legătură cu aspectul dacă există o dispoziție a legii speciale care limitează aplicarea principiului echității pentru situația în care, urmare a modificării criteriului de evaluare a bunului pentru care se stabilește compensația prin puncte, se creează o situație de diferențiere între persoanele îndreptățite cărora li s-a emis o decizie de compensare și celor cărora nu li s-a emis o decizie de compensare. Nu a lămurit dacă există sau nu un drept la despăgubire atunci când statul recunoaște, prin expunerea de motive a legilor prin care a schimbat criteriul de evaluare, că e necesară această schimbare tocmai pentru că păstrarea criteriului inițial a cauzat "prejudicii" persoanelor îndreptățite. Nu a precizat dacă mai este sau nu mai este ceva de discutat despre existenta unei discriminări, atunci când statul recunoaște, prin expunerea de motive a legilor prin care a schimbat criteriul de evaluare, că "Legea nr. 165/2013 (...) încalcă principiul echității, dar și pe cel al discriminării între diferitele categorii de persoane care au solicitat măsuri reparatorii: a) tratament inegal al solictărilor soluționate față de cele nesoluționate" (expunerea de motive a Legii nr. 22/2020). De asemenea, nu a lămurit dacă există sau nu un drept la despăgubire pentru repararea "inegalității" create, din moment ce este recunoscut faptul discriminării însăși de către stat, prin intermediul legiuitorului. În loc să argumenteze, într-un mod rezonabil, asupra chestiunilor de drept (nu de fapt) precizate anterior, chestiuni invocate prin cererea de chemare în judecată, instanța de apel a considerat necesar să dea întâietate faptului că recurentul a solicitat o sumă de bani ca diferență între o despăgubire ce ar fi trebuit calculată după actualul criteriu de evaluare și cea calculată pe baza criteriului inițial de evaluare. Adică instanța de apel nu a fost precupată să verifice temeinicia și fundamentele juridice ale pretenției deduse judecății, ci doar a stabilit, similar cu prima instanță, că recurentul pretinde să i se aplice noul criteriu de evaluare și să i se acorde o diferență de despăgubire. Totodată, instanța de apel a precizat că, deși prima instanță nu a analizat într-o manieră explicită dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 12 la CEDO, a făcut referire la dispozițiile art. 2 din Legea nr. 165/2013 și a concluzionat în sensul inexistenței unei discriminări. Recurentul arată că a devenit inutilă orice explicație și argumentare a instanței de apei în legătură cu inexistența unei "situații diferite", în circumstanțele în care legiuitorul însuși precizează explicit, în expunerea de motive a legii modificatoare, că rațiunea pentru care este necesară modificarea criteriului de evaluare o reprezintă exact aceea că vechiul criteriu a creat inechitate și discriminare și "tratament inegal al solicitărilor soluționate față de cele nesoluționate". Susține că nu e acceptabil ca o instanță de judecată, care are ca atribuție aplicarea legii, așa cum este ea interpretată de către legiuitor, să susțină altceva decât a avut în vedere legiuitorul însuși. Apreciază că întreaga argumentare a instanței de apel expusă la paginile 11-12 ale deciziei recurate, privitoare la inexistența unei situații discriminatorii, ar fi fost deplin justificată în situația în care legiuitorul ar fi lăsat un gol în privința considerațiilor care au legitimat adoptarea legii modificatoare, însă nu există un asemenea vid în legătură cu rațiunile care au justificat insistența în implementarea unui nou criteriu de evaluare - anume că vechiul criteriu a produs inechitate, discriminare și tratament inegal între cei cărora li s-au soluționat notificările pe baza vechiului criteriu (între care se înscrie și recurentul) și cei cărora nu li s-au soluționat notificările. Argumentul instanței de apel potrivit căruia "tratamentul juridic diferit prin efectul modificărilor legislative nu constituie o faptă discriminatorie, sens în care persoanele sau situațiile în care acestea se găsesc nu sunt în poziții comparabile" demonstrează, fără niciun dubiu, că instanța de apel nu a dorit să ia în considerare motivația pe care legiuitorul a expus-o în termeni expliciți în expunerea de motive a legilor prin care s-a instituit noul criteriu de evaluare. Cu alte cuvinte, există un refuz al instanței de apel de a observa voința legiuitorului, respectiv voința de a repara un prejudiciu cauzat prin aplicarea vechiului criteriu de evaluare. Prin urmare, susține că dacă, prin legea modificatoare, legiuitorul a urmărit să înlăture un prejudiciu, atunci refuzul instanței de apel de a proceda într-un mod similar este lipsit de rațiuni rezonabile. Argumentul instanței de apel conform căruia "este adevărat că în expunerea de motive privind procesul legislativ finalizat cu Legea nr. 193/2021, care a modificat Legea nr. 165/2013, se face vorbire despre asigurarea unui sistem unitar și echitabil pentru foștii proprietari, dar acest act normativ a fost edictat de legiuitor pentru foștii proprietari, față de care nu s-a finalizat procesul de acordare de măsuri reparatorii", este ilogic, dacă se susține că sistemul este unitar, dar îi vizează numai pe unii. Fără îndoială că instanța de apel nu putea să nu observe că scopul și voința legiuitorului a fost acela de a crea un sistem unitar și echitabil prin introducerea unui nou criteriu de evaluare, însă stângăciile și imperfecțiunile legiuitorului trebuie reglementate de organismele de implementare a legii, pornind de la intenția și voința explicit exprimată de legiuitor, în manieră concordantă acestei intenții și voințe, nicidecum într-o manieră antagonică. Așadar, dacă tot a constatat că expunerea de motive a legislației modificatoare a urmărit să introducă un sistem unitar și echitabil, atunci instanța de apel ar fi trebuit să interpreteze și să argumenteze într-o manieră concordantă ideii de sistem unitar (același pentru toți, fără niciun fel de diferențiere). În mod esențial și evident, în condițiile în care art. 2 lit. b) din Legea nr. 165/2013 statuează foarte precis că "principiile care stau la baza acordării măsurilor prevăzute de prezenta lege sunt: (...) b) principiul echității", referindu-se în mod expres la "acordarea măsurilor", înseamnă că legiuitorul conferă aplicabilitate acestui principiu până în momentul în care este asigurat caracterul echitabil al măsurii acordate. Așadar, principiul echității, reglementat expres de Legea nr. 165/2013, vizează echitatea reparației până în punctul în care aceasta este asigurată în mod complet, iar faptul că recurentului i s-a emis o decizie de compensare în raport cu un criteriu de evaluare considerat de legiuitor ca fiind inechitabil, înseamnă că dreptul acestuia recunoscut de lege la o reparație echitabilă nu s-a epuizat în momentul în care i s-a emis decizia de compensare sau în care i s-au plătit efectiv titlurile de plată emise în baza acestei decizii, ci el continuă să dăinuiască până în momentul în care caracterul echitabil al reparației este concretizat. Ca atare, în condițiile în care însăși instanța de apel precizează că dispozițiile modificatoare, care au instituit noul criteriu de evaluare, se aplică numai celor cărora nu li s-au soluționat cererile, înseamnă că însăși instanța de judecată acceptă ideea că recurentul poate fi discriminat pentru simplul fapt că s-ar fi epuizat procesul de despăgubire prin emiterea deciziei de compensare și a titlurilor de plată, aspect care atrage nelegalitatea deciziei recurate, întrucât art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale interzice, cu caracter general, orice formă de discriminare. Cât privește aspectul că recurentul și-a limitat pretenția de despăgubire doar la diferența dintre o despăgubire care ar fi trebuit să fie echitabilă, pe baza unui criteriu de evaluare care să nu fie inechitabil, și despăgubirea care i s-a acordat pe baza criteriului vechi și inechitabil de evaluare, nu înseamnă că recurentul solicită să i se aplice noile dispoziții legale modificatoare, ci înseamnă doar că dorește să-i fie reparat un prejudiciu recunoscut de stat în mod oficial, cauzat prin aplicarea unui criteriu de evaluare inechitabil. Practic, prejudiciul pe care recurentul l-a suferit este un prejudiciu material, iar pe lângă acest prejudiciu avea dreptul și la repararea prejudiciului moral cauzat prin aplicarea unui criteriu de evaluare inechitabil. Mai invocă și faptul că repararea prejudiciului material l-ar fi îndreptățit să pretindă actualizarea acestuia cu inflația și plata de daune-interese cel puțin sub forma dobânzii legale, în considerarea faptului că debitorul obligației de plată a unei despăgubiri echitabile (statul) nu are reglementată răspunderea precum orice alt debitor al unei obligații de plată a unei creanțe scadente. De aceea, consideră că pretenția de reparare a prejudiciului, prin plata diferenței de despăgubire pe care a solicitat-o, este formulată în termenii cei mai rezonabili, iar instanța de recurs ar fi trebuit să observe acest lucru.

Apărările formulate în cauză În data de 26.04.2023, în termenul legal pentru depunerea întâmpinării, intimata Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor (CNCI) a formulat un punct de vedere, prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului. În argumentarea excepției invocate, intimata a arătat că, în motivarea în fapt a cererii, reclamantul a arătat că, prin decizia de compensare nr. 16576/21.08.2017, CNCI a validat dreptul său la măsuri reparatorii pentru imobilul din București, str. x, preluat abuziv de regimul comunist prin Decretul nr. 92/1950, în cuantum de 925.991 puncte, urmare a aplicării grilei notariale din anul 2013, iar o astfel de cerere se judecă, potrivit art. 35 din Legea 165/2013, la secția civilă a tribunalului în a cărei circumscripție se află sediul entității care a emis respectiva decizie. A arătat că, în conformitate cu prevederile art. 35 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, partea are la dispoziție doar calea de atac a apelului, nu și pe cea a recursului. Reiese, deci că, potrivit art. 35 din Legea nr. 165/2013, hotărârea tribunalului este supusă apelului, a cărui soluționare intră în competența curții de apel. Drept urmare, din coroborarea dispozițiilor art. 634 alin. (1) pct. 4, art. 483 alin. (2) teza finală și art. 35 din Legea nr. 165/2013, rezultă că decizia atacată nu este susceptibilă de recurs, fiind pronunțată în cadrul soluționării unui apel declarat împotriva unei hotărâri supuse numai apelului, recursul formulat de către recurentul-reclamant fiind inadmisibil. În data de 12.05.2023, în termenul legal, recurentul a formulat răspuns la întâmpinarea depusă de CNCI, prin care a solicitat respingerea inadmisibilității recursului, motivat de faptul că prevederile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 se referă la acțiunile exercitate împotriva "deciziilor emise cu respectarea prevederilor art. 33 și 34", fiind vorba despre acțiuni prin care se contestă "deciziile emise" de entitățile învestite cu soluționarea notificărilor și "deciziile emise" de CNCI, iar art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 se referă la acțiunile exercitate în cazul în care entitățile învestite de lege nu emit deciziile în termenele prevăzute de art. 33 și art. 34 din respectivul act normativ. Așadar, hotărârile pronunțate cu privire la acțiunile reglementate de art. 35 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 165/2013 sunt acțiuni care privesc emiterea sau neemiterea unor decizii de către entități cu competențe în procedura de soluționare a notificărilor, procedură care, în cazul recurentului, s-a epuizat încă din anul 2017, la momentul emiterii deciziei nr. 16576. Arată că acțiunea ce face obiectul prezentului dosar nu este una dintre cele reglementate de art. 35 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 165/2013, astfel că hotărârea instanței de apel poate fi supusă recursului, potrivit dispozițiilor dreptului comun prevăzute de art. 483 alin. (1) C. proc. civ. Totodată, acțiunea ce face obiectul litigiului pendinte nu este una dintre cele pentru care art. 483 alin. (2) C. proc. civ. nu permite exercitarea căii de atac a recursului. Susține că acțiunea ce face obiectul dosarului nr. x/2021 reprezintă o acțiune în dezdăunare pentru o faptă interzisă de art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, normă juridică obligatorie care interzice orice formă de discriminare, chiar și aceea rezultată din modificarea cadrului legislativ. Prin acțiunea ce face obiectul prezentului dosar, recurentul a solicitat instanței să observe că legiuitorul însuși a considerat că este inechitabil și creează prejudiciu pentru persoanele îndreptățite respectivul criteriu al grilei notariale din anul 2013 și a insistat în modificarea acestui criteriu, adoptând mai multe legi în acest sens (Legea nr. 22/2020, Legea nr. 219/2020 și Legea nr. 193/2021), iar prin instituirea unui nou criteriu, care asigură stabilirea unei despăgubiri echitabile, s-a creat o situație discriminatorie pentru persoanele îndreptățite cărora li s-au soluționat cererile de despăgubire pe baza criteriului inechitabil și creator de prejudiciu, astfel cum a precizat legiuitorul în expunerile de motive la legile modificatoare. Or, pretenția dedusă judecății în prezentul dosar nu are legătură cu acțiunile la care se referă art. 35 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, fiind posibilă exercitarea căii de atac a recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este inadmisibil pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Analizând actele și lucrările dosarului se constată că obiectul demersului judiciar al recurentului-reclamant este reprezentat de solicitarea de obligare a intimaților-pârâți la plata sumei de 673.187 RON, reprezentând diferența dintre despăgubirea ce ar fi trebuit determinată prin aplicarea prevederilor art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 193/2021, care stabilesc raportarea la grila notarială din anul anterior emiterii deciziei de compensare, și despăgubirea acordată acestuia prin decizia de compensare nr. 16576/21.08.2017, emisă de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor ca efect al aplicării dispozițiilor anterior referite în forma aplicabilă la data emiterii deciziei, respectiv prin raportare la grila notarilor publici valabilă la data intrării în vigoare a legii, în anul 2013. În cuprinsul cererii de chemare în judecată, recurentul-reclamant a arătat faptul că revine Tribunalului București, secția civilă, competența de soluționare a cauzei în primă instanță, în conformitate cu prevederile art. 35 alin. (1) 1 din Legea nr. 165/2013. De asemenea, în dezvoltarea motivelor acțiunii, recurentul-reclamant a făcut referire la decizia de compensare nr. 16576/21.08.2017, prin care i-a fost validat dreptul la măsuri reparatorii, și a invocat existența unei situații discriminatorii, ca urmare a adoptării Legii nr. 193/2021 (prin care au fost modificate prevederile art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013), între persoanele îndreptățite cărora li s-au stabilit despăgubiri în baza grilei notariale din anul 2013, situație în care se găsește și acesta, și persoanele cărora urmează să le fie stabilite despăgubiri în baza grilei notariale din anul anterior celui emiterii deciziei de compensare. Tot în legătură cu temeiul de drept al acțiunii, recurentul-reclamant a mai invocat și prevederile art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului, care interzic, cu titlu general, discriminarea, dar și dispozițiile art. 2 lit. b) din Legea nr. 165/2013, care stabilesc principiul echității în acordarea măsurilor prevăzute de respectivul act normativ. Date fiind limitele demersului judiciar, astfel cum au fost menționate anterior, se constată că litigiul pendinte poartă asupra întinderii dreptului recurentului-reclamant la măsuri compensatorii, astfel cum i-a fost recunoscut acesta prin decizia de compensare nr. 16576/21.08.2017, fiind invocată ipoteza unei facta pendentia în ceea ce privește stabilirea măsurilor reparatorii în echivalent care se pot acorda în schimbul imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist, conform cadrului normativ în vigoare și ca efect al acesteia, suplimentarea despăgubirilor la care pretinde că este îndreptățit. Așadar, prezenta pricină constituie un litigiu întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 165/2013, din moment ce se referă, în esență, la modalitatea de aplicare a prevederilor art. 21 alin. (6) din acest act normativ, în acord cu principiul echității și al interzicerii discriminării. Calificarea juridică a prezentului litigiu, ca fiind unul ce decurge din aplicarea dispozițiilor Legii nr. 165/2013, a fost reținută inclusiv de prima instanță, când, prin încheierea din 21 februarie 2022, verificându-și competența, în temeiul art. 131 alin. (1) cu referire la art. 35 din Legea nr. 165/2013, tribunalul a constatat că este competent să soluționeze cauza sub toate aspectele, încheiere necontestată de către părți. Or, în conformitate cu prevederile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, "deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 și 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității, în termen de 30 de zile de la data comunicării", iar potrivit alin. (4) al aceluiași articol "hotărârile judecătorești pronunțate potrivit alin. (3) sunt supuse numai apelului". Din această normă rezultă că singura cale de atac ce poate fi promovată împotriva hotărârilor pronunțate de tribunal în litigiile întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 165/2013 este apelul. Vor fi înlăturate susținerile recurentului-reclamant din cuprinsul memoriului de recurs, astfel cum au fost dezvoltate în răspunsul la întâmpinare, privitoare la admisibilitatea prezentei căi de atac prin aceea că dispozițiile art. 35 alin. (4) din Legea nr. 165/2013 se referă doar la "acțiuni care privesc emiterea sau neemiterea unor decizii de către entități cu competențe în procedura de soluționare a notificărilor", procedură despre care recurentul-reclamant a afirmat că, în ceea ce îl privește, s-a epuizat din anul 2017, ca efect al emiterii deciziei de compensare, respectiv că acțiunea ce face obiectul prezentei cauze "nu este o acțiune dintre cele reglementate de art. 35 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 165/2013". Cu toate că recurentul-reclamant nu a declanșat un demers judiciar prin care să atace per se decizia de compensare nr. 16576/21.08.2017, emisă în favoarea sa și în legătură cu care și-a valorificat integral drepturile patrimoniale, ca efect al emiterii a cinci titluri de plată, aspect necontestat în cauză, ceea ce omite acesta este că finalitatea demersului său juridic vizează tocmai emiterea unei noi decizii de compensare reprezentând diferența de despăgubire pe care o pretinde, ca urmare a faptului că măsurile reparatorii realizate prin efectul deciziei de compensare sunt neîndestulătoare și tinde, astfel, să-și suplimenteze drepturile recunoscute în favoarea sa prin decizia de compensare din 2017, ca efect al unei modificări implicite a acestui act juridic. În acest sens, însuși recurentul-reclamant precizează, în mod expres, în cuprinsul cererii introductive, faptul că "procedura care trebuie urmată pentru plata efectiva a sumei diferență trebuie determinată conform principiului simetriei formelor, astfel că se impune emiterea unei decizii de compensare suplimentare de către pârâta CNCI și a titlurilor de plată aferente acesteia de către pârâta ANRP (...)." Fiind o acțiune având ca scop emiterea unei noi decizii de compensare, litigiul se circumscrie prevederilor art. 35 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, având în vedere că, în legătură cu aplicarea alin. (1) și (2) ale aceluiași articol, art. 35 alin. (3) din lege precizează în mod clar că, în respectivele cazuri, instanța judecătorească se pronunță asupra existenței și întinderii dreptului de proprietate și dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii în condițiile prezentei legi, precum în prezenta pricină. Prin urmare, potrivit art. 35 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, decizia care face obiectul prezentei căi extraordinare de atac este definitivă, purtând această mențiune în dispozitiv. Conform principiului legalității, o hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege sau, cu alte cuvinte, căile de atac a hotărârilor judecătorești nu pot exista în afara legii. Regula are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție prevăzând că mijloacele procesuale de atac a hotărârii judecătorești sunt cele prevăzute de lege, iar exercitarea acestora se realizează în condițiile legii. Totodată, potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (2) teza finală C. proc. civ., nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului. Aceste dispoziții se coroborează cu cele ale art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., potrivit cărora sunt hotărâri definitive hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum și cele neatacate cu recurs. Așadar, cum decizia nr. 13A din 09 ianuarie 2023 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă este dată în apel și este definitivă, calea de atac exercitată de reclamant are caracter inadmisibil. De asemenea, relevante în prezenta cauză sunt și considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 680/2021 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 35 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 48 din 17 ianuarie 2022. Prin decizia amintită, instanța de contencios constituțional a observat că, în cauza analizată, materia exceptată de la posibilitatea formulării căii de atac a recursului este cea a hotărârilor pronunțate în domeniul Legii nr. 165/2013, lege care are un obiect propriu de reglementare, cuprinzând reguli specifice, adoptate de legiuitor în considerarea caracteristicilor proprii procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, așa cum acesta a fost configurat în baza marjei statului de apreciere cu privire la soluțiile legislative adecvate acestui scop. Or, a reținut Curtea Constituțională, că prevederile criticate nu vizează cereri evaluabile în bani, astfel că nu atrag incidența Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017 (par. 20). Faptul că reglementarea criticată nu permite recursul, conform art. XVIII alin. (2) teza finală din Legea nr. 2/2013 sau art. 483 alin. (2) teza a doua din C. proc. civ., se datorează tocmai criteriului materiei, care este, în cazul de față, identificabil prin însuși obiectul de reglementare al Legii nr. 165/2013 (par. 21). Această dezlegare, obligatorie erga omnes, conform art. 147 alin. (4) din Constituție, este aplicabilă mutatis mutandis și în raport cu susținerile recurentului-reclamant, obiectul acțiunii fiind, astfel cum s-a arătat, strâns legat de emiterea unei noi decizii de compensare de către intimata-pârâtă Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, valorificabilă în condițiile art. 31 din Legea nr. 165/2013, act normativ cu un obiect propriu de reglementare, care exclude posibilitatea atacării cu recurs a hotărârilor judecătorești pronunțate potrivit art. 35 alin. (3) din acest act normativ. Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 13A din 09 ianuarie 2023 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.