ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2211/2023

Ședința publică din data de 16 noiembrie 2023

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată în data de 23.08.2021 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Public, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâta la plata sumei de 712.163 RON reprezentând diferența dintre valoarea de 912.000 RON, prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/15.09.2009 întocmit de S.C. A. S.R.L., și valoarea de 199.837 RON stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului teren situat în municipiul Târgu Jiu, județul Gorj. De asemenea, reclamantul a solicitat actualizarea sumei cu indicele de inflație și acordarea dobânzii legale, atât actualizarea, cât și dobânda urmând să fie calculate începând cu data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății efective a debitului.

Prin sentința civilă nr. 801 din 20 mai 2022, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția tardivității cererii de chemare în garanție și a respins ca tardiv formulată cererea de chemare în garanție.

A fost obligată pârâta ANRP la plata către chemata în garanție S.C. A. S.R.L. a sumei de 2000 RON reprezentând onorariu de avocat și a sumei de 297,29 RON reprezentând cheltuieli de transport, ambele sume având caracterul cheltuielilor de judecată aferente cererii de chemare în garanție respinse ca tardive.

A fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune în privința acțiunii principale formulate de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, și a fost respinsă acțiunea principală ca prescrisă.

Prin decizia civilă nr. 455A din 16 martie 2023, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva sentinței civile nr. 801/20.05.2022 pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă în dosarul nr. x/2021.

A admis apelul declarat de apelantul reclamant Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a anulat în parte sentința civilă nr. 801/20.05.2022 și evocând fondul în apel, a respins ca neîntemeiată acțiunea.

A păstrat soluția cu privire la cererea de chemare în garanție.

A obligat pe apelanta pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la plata către intimata chemată în garanție S.C. A. S.R.L. a sumei de 2000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București au declarat recurs reclamantul Ministerul Finanțelor, în reprezentarea Statului Român, și pârâta Autoritatea Națională pentru Compensarea Imobilelor, căi de atac cu a căror soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă.

4.1. Recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanțelor, în reprezentarea Statului Român

În susținerea căii de atac formulate, întemeiată pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., recurentul arată că hotărârea instanței de apel este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea exigențelor referitoare la caracterul cuprinzător al motivării hotărârii judecătorești, precum și cu încălcarea prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituția României, art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, art. 6 C. proc. civ. și art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Totodată, hotărârea este nelegală și din perspectiva interpretării și aplicării eronate a dispozițiilor art. 9 și art. 269-271 C. proc. civ., precum și a art. 1241 C. civ.

Din perspectiva motivului de recurs reglementat de pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., recurentul arată că hotărârea este insuficient motivată, de vreme ce instanța de apel nu a analizat conținutul înscrisurilor depuse la dosarul cauzei de către Ministerul Finanțelor, în reprezentarea Statului Român, care au fost înaintate chiar de către intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Or, instanța de apel ar fi trebuit să analizeze aceste înscrisuri, cu observarea valorii prejudiciului ce reiese din cuprinsul acestora.

Neanalizarea nejustificată a acestor înscrisuri echivalează cu lipsa oricărei analize asupra pretențiilor părții reclamante, astfel că respingerea cererii de chemare în judecată, ca nefondată, nu poate fi caracterizată drept o hotărâre suficient motivată.

Astfel au fost încălcate dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în cauză lipsind elementul de validitate a hotărârii din apel, în condițiile în care instanța nu și-a îndeplinit obligația de a arăta argumentele pro și contra ce au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată.

Din perspectiva pct. 5, precum și a pct. 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurentul a precizat că prin cererea de chemare în judecată a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri, cu mențiunea potrivit căreia în privința acestora sunt incidente prevederile art. 269-270 C. proc. civ., dat fiind faptul că acestea au fost înaintate la dosar de către pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Astfel, înscrisurile întocmite de un agent public în limitele atribuției sale, în cazul de față funcționari ai pârâtei ANRP, se bucură de prezumția de autenticitate, iar cel care invocă un act autentic este dispensat de sarcina probei, aceasta revenind persoanei care contestă exactitatea sau autenticitatea înscrisului.

Înscrisurile înaintate Ministerului Finanțelor de către intimata-pârâtă ANRP reprezintă înscrisuri autentice în înțelesul art. 269 C. proc. civ., iar pârâta ar fi trebuit să se înscrie în fals în măsura în care ar fi contestat că sumele prevăzute de cel de-al doilea raport de evaluare nu corespund realității, or aceasta nu a întreprins niciun demers care să indice intenția de a contesta actele întocmite de expertul verificator/evaluator, și transmise Ministerului Finanțelor spre valorificare.

Mai mult decât atât, pârâta este cea care a înștiințat reclamantul despre existența și întinderea prejudiciului și i-a solicitat să întreprindă demersuri pentru recuperarea acestui prejudiciu.

În concluzie, pentru că nu s-a procedat la contestarea sumelor și înscrierea în fals de către pârâtă, reiese că decizia recurată este rezultatul încălcării dispozițiilor art. 269-271 C. proc. civ., ceea ce atrage incidența motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., dar și al încălcării art. 1241 C. civ., ce atrage incidența motivului de nelegalitate reglementat de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

4.2. Recursul declarat de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților

Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate, cu consecința, în principal, a obligării apelantului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de judecata cauzei la fond, și în subsidiar, diminuarea acestora.

În dezvoltarea motivelor de recurs a arătat că înțelege să critice soluția pronunțată de curtea de apel cu privire la cuantumul onorariului de avocat stabilit în sarcina acesteia.

În acest sens, a arătat că, în mod netemeinic și nelegal, a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2297,29 RON pentru fond și 2000 RON pentru apel, reprezentând onorariu avocat, sumă ce ar fi disproporționată în raport cu dificultatea, amploarea și durata cauzei.

Sub acest aspect, al solicitării de reducere a onorariului de avocat, invocă jurisprudența Curții Constituționale - decizia nr. 492/08.06.2006.

În același sens arată că este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care, învestită fiind cu soluționarea pretențiilor de rambursare a cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse și onorariile avocațiale, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute, în limita unui cuantum rezonabil.

Menționează că suportarea de către aceasta a cheltuielilor de judecată ar constitui o sarcină mult prea oneroasă, care ar greva asupra bugetului instituției, buget care este parte integrantă a bugetului de stat, și care asigură și resursele financiare necesare funcționării instanțelor de judecată.

Concluzionând, recurenta-pârâtă arată că, în conformitate cu prevederile art. 453 C. proc. civ., la baza cheltuielilor de judecată se află culpa procesuală, aceasta fiind dovedită prin însăși hotărârile prin care a fost finalizat dosarul. În speță, apreciază că aceste cheltuieli cad în sarcina reclamantului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor.

În data de 26 iunie 2023, pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a formulat întâmpinare la recursul reclamantului, prin care invocă excepția inadmisibilității, motivat de faptul că recurentul s-ar folosi de un argument deja statuat în mod definitiv prin pronunțarea deciziei nr. 501 din 15 martie 2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2021.

Întâmpinarea a fost comunicată reclamantului și intimatei-chemate în garanție, care nu au formulat răspunsuri la întâmpinare.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

II.1 Examinând recursul declarat de recurentul-reclamant Ministerul Finanțelor, în reprezentarea Statului Român, prin prisma dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Recurentul-reclamant a susținut nelegalitatea deciziei recurate, prin prisma motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Toate criticile formulate au ca unic punct de pornire împrejurarea că instanța de apel s-a pronunțat fără a ține cont de înscrisurile pe care le-a depus la dosar și care i-au parvenit de la intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților în etapa prelitigioasă, acestea, în opinia recurentului-reclamant, având valoarea unor înscrisuri autentice, ce trebuiau avute în vedere din perspectiva sarcinii probei și a soluționării pe fond a litigiului.

Înalta Curte constată că prin acțiunea introductivă, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata unei sume de bani în temeiul răspunderii civile delictuale, invocând atât răspunderea pentru fapta proprie, cât și răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, faptele ilicite imputate constând în întocmirea raportului de evaluare de către experții autorizați - în calitate de prepuși ai autorității, cât și omologarea raportului de evaluare de către pârâta ANRP, ce a condus la emiterea Deciziei nr. 6526/30.06.2009 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Instanța de apel, infirmând soluția primei instanțe prin care a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune, evocând fondul, în mod corect, a analizat întrunirea în cauză a condițiilor răspunderii civile delictuale pe care a fost întemeiată cererea de chemare în judecată, analiză în urma căreia a constatat lipsa prejudiciului solicitat.

Prin motivele de recurs, recurentul arată că instanța de apel nu a avut în vedere înscrisurile înaintate Ministerului Finanțelor, de către intimata-pârâtă ANRP, și care reprezintă înscrisuri autentice în înțelesul art. 269 C. proc. civ.

Or, deși recurentul nu arată în mod expres care sunt acele înscrisuri despre care face vorbire, Înalta Curte constată că adresa nr. x/18.01.2021 emanând de la intimata ANRP, și de care reclamantul se prevalează, nu reprezintă un înscris autentic care ar avea efectul degrevării acestuia de a proba întrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale, astfel cum se susține, de vreme ce nu sunt întrunite condițiile cumulativ prevăzute de art. 269 C. proc. civ., iar pe de altă parte, prin adresa invocată pârâta nu își asumă obligația de plată a sumei pretinse prin demersul judiciar inițiat, astfel cum induce aluziv recurentul.

La o simplă analiză, reiese că adresa x/18.01.2021 a fost emisă în continuarea corespondenței purtate între instituția pârâtă și reclamant, prin aceasta pârâta ANRP informând Ministerul Finanțelor despre continuarea procedurii de reevaluare, respectiv despre împrejurarea că în 520 de cazuri dintre cele 569 de imobile ce au făcut obiect al reevaluării, s-au constatat diferențe valorice. La adresa în discuție a fost anexat un tabel, la poziția 371 regăsindu-se dosarul nr. x C. civ., ce face obiectul prezentului dosar, în care sunt indicate valoarea primului raport, valoarea celui de-al doilea raport, diferența rezultată între cele două și detaliile deciziei, precum și titlurile de conversie emise. Așadar, nu se poate reține că prin adresa nr. x/18.01.2021, pârâta și-a asumat față de reclamant obligația de plată a sumei de 712.163 RON.

În ce privește valoarea probatorie a înscrisurilor administrate în cauză reprezentând rapoarte de expertiză extrajudiciare, instanța de apel a reținut în considerentele deciziei recurate că este vorba despre două rapoarte de expertiză, care au fost întocmite în ani diferiți, de persoane diferite și care au avut în vedere criterii diferite, având așadar aceeași valoare probatorie. De asemenea, de vreme ce raportul de expertiză întocmit în 2009 nu a fost anulat, acesta nu poate fi înlăturat prin efectuarea unui alt raport de expertiză cu aceeași valoare probatorie.

Prin recursul formulat, reclamantul reiterează caracterul de înscrisuri autentice ce ar fi fost în mod abuziv înlăturate din analiza de instanțele fondului, fără a indica în mod expres ce înscrisuri ar avea această natură. De asemenea, se remarcă o reiterare a motivelor de apel, în recursul formulat nefiind dezvoltate critici concrete în raport de motivarea instanței de apel, ci alegații cu caracter general privind înlăturarea nelegală a înscrisurilor autentice emanând de la pârâtă în etapa prelitigioasă.

Din susținerile recurentului având un puternic caracter ambiguu, reiese că se cere instanței a se da o valoare absolută atât adresei de informare prin care a fost adusă la cunoștința sa existența unui prejudiciu și valoarea acestuia, cât și raportului de reevaluare, înlăturând din analiză primul raport de evaluare întocmit în anul 2009, depus de asemenea la dosar de către reclamant, afirmându-se că din actele ulterioare ar rezulta consimțământul ANRP cu privire la conținutul înscrisului.

Înalta Curte reține că a se da o valoare absolută înscrisurilor depuse de către reclamant, care în opinia acestuia probează indubitabil atât caracterul întemeiat al cererii, cât și cuantumul prejudiciului încercat, fără a se proceda la o analiză a condițiilor specifice cererii de chemare în judecată întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, ar echivala cu reducerea rolului instanțelor la o simplă formalitate de consfințire a celor cuprinse în cel de-al doilea raport de expertiză, ceea nu poate fi primit.

În plus, susținerile recurentului privind forța obligatorie cu care se impun concluziile celui de-al doilea raport de expertiză în baza pretinsului caracter de înscris autentic, nu au în vedere împrejurarea că suma stabilită și achitată persoanelor îndreptățite a fost determinată în baza unei expertize ce nu a fost anulată, având așadar o valoare probatorie egală.

Mai mult, Înalta Curte observă că instanța de apel a realizat o analiză proprie a celor două înscrisuri reprezentând rapoarte de expertiză întocmite în cauză în etapa prelitigioasă, respectiv raportul de evaluare din anul 2009 și raportul de reevaluare din anul 2020, concluzionând că prin acest al doilea raport nu se verifică modalitatea de expertizare din 2009, ci își întemeiază concluziile tot pe oferte de vânzare-cumpărare a unor terenuri similare, fără a identifica vânzări efective, fără a se inspecta la fața locului imobilele, precum și fără a aplica corecțiile impuse de situația de fapt reală a comparabilelor, ajunge la o altă valoare.

Se reține așadar că valoarea probatorie a celor două înscrisuri administrate în cauză este egală, neexistând argumente pentru a se reține prevalența unuia dintre cele două înscrisuri astfel cum pretinde recurentul. Curtea de apel, observând că în cauză au fost întocmite două expertize ale căror concluzii sunt contradictorii, în mod corect a reținut că deși există fapta ilicită săvârșită de expretul B., din cadrul S.C. A. S.R.L., nu se poate reține ca fiind dovedit prejudiciul, în condițiile în care și evaluatorul C. S.R.L. a întocmit cel de-al doilea raport de expertiză cu aceleași neregularități ca primul raport, neaplicând în mod corect metoda comparației vânzărilor directe, și selectând cele trei oferte de vânzare de terenuri cu ajutorul aplicației D., adică aleatoriu.

Rezultă așadar, contrar susținerilor recurentului, că instanța de prim control judiciar a expus argumentele care au condus la formarea convingerii judecătorului pentru înlăturarea concluziilor celui de-al doilea raport d expertiză, realizând o analiză proprie, efectivă și substanțială atât de ordin calitativ, cât și cantitativ, expunând acele circumstanțe care fac din cel de-al doilea raport întocmit, o probă neconvingătoare.

Drept urmare, au fost examinate probele administrate în cauză în conformitate cu dispozițiile art. 264 C. proc. civ., pe fiecare în parte și pe toate în ansamblul lor, alin. (2) al acestui articol făcând trimitere la principiul libertății de apreciere a probelor de către judecător.

Concluzionând, curtea de apel a expus, în motivarea hotărârii pronunțate, situația de fapt și concluziile care se desprind din aceasta, respectiv inexistența caracterului ilicit al faptei imputate și inexistența prejudiciului, o atare concluzie fiind susținută de considerente verificabile, cu trimitere directă la modul în care probele au fost coroborate, respectiv motivele care au determinat primirea unor probe și respectiv înlăturarea altora.

Analiza concretă a motivelor care au format convingerea instanțelor fondului nu poate fi realizată în calea de atac a recursului, fiind vorba despre chestiuni de temeinicie, iar nu de legalitate a cauzei, astfel încât, Înalta Curte are a se pronunța exclusiv în ce privește motivul de nelegalitate vizând nemotivarea hotărârii instanței de apel prin aceea că nu au fost analizate înscrisurile depuse, respectiv împrejurarea că fără a se fi procedat la înscrierea în fals, instanțele fondului au înlăturat din probatoriu un înscris care se bucura de valoare probatorie sporită, în virtutea sa de înscris autentic.

Or, astfel cum reiese din analiza realizată supra, hotărârea instanței de apel respectă standardul de motivare reglementat de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., expunând pe larg motivele care au condus la respingerea acțiunii introductive, expunând așadar motivele care au condus la formarea convingerii intime a judecătorului, respectându-se totodată standardul de probațiune, cu excluderea oricărui dubiu rezonabil. Din aceste motive, reiese că în cauză nu este incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Din perspectiva criticilor vizând înlăturarea înscrisurilor autentice fără a se fi procedat la înscrierea în fals de către pârâtă, Înalta Curte reține că motivul este de asemenea neîntemeiat, pe de-o parte întrucât adresa nr. x/18.01.2021 emanând de la intimata ANRP nu reprezintă un înscris autentic care ar avea efectul degrevării reclamantului de a proba întrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale, nefiind întrunite condițiile cumulativ prevăzute de art. 269 C. proc. civ., aceasta reprezentând o simplă adresă de informare a reclamantului cu privire la concluziile celui de-al doilea raport de expertiză, astfel cum s-a arătat supra.

În ce privește rapoartele de expertiză extrajudiciară administrate în cauză, acestea nu au o valoare probatorie absolută, instanța nefiind ținută de concluziile acestora ci, i se recunoaște posibilitatea de a reține sau înlătura, motivat concluziile acestei probe, ori, în situația în care au fost administrate două rapoarte de expertiză, se recunoaște posibilitatea de menținere a concluziilor unuia dintre rapoarte în detrimentul celuilalt.

De asemenea, urmează a fi respins motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat în conjuncție cu pct. 5 anterior analizat, recurentul invocând încălcarea art. 1241 C. civ. privind forța probantă a înscrisului, prin raportare la dispozițiile art. 269-270 C. proc. civ., concluzia desprinzându-se în mod firesc din împrejurarea respingerii motivului de recurs principal invocat, vizând în fapt aceeași materie.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității, invocată de intimata-pârâtă, prin întâmpinare, în ședința publică de astăzi, 16 noiembrie 2023, Înalta Curte a calificat-o ca fiind o apărare de fond, urmând să aprecieze cu privire la temeinicia acesteia, din această perspectivă.

Astfel, analizând conținutul deciziei nr. 501 din 15 martie 2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, pronunțată în dosarul nr. x/2021, se constată că analiza în respectivul dosar a privit o altă problematică, diferită de cea invocată și motivele prezentului recurs, și anume pretinsa încălcare și aplicare greșită a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, privitor la momentul de la care curge termenul de prescripție.

Prin urmare, reținând că prin motivele de recurs formulate de reclamant în prezentul dosar se critică decizia instanței de apel de respingere a acțiunii, ca neîntemeiată, iar nu din perspectiva intervenirii prescripției dreptului material la acțiune, Înalta Curte va respinge această apărare ca fiind străină de obiectul pricinii.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivele de recurs invocate sunt nefondate în ansamblul lor, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

II.2 Examinând cu prioritate, în raport cu art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului declarat de recurenta-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, invocată de instanță din oficiu, Înalta Curte constată următoarele:

Dispozițiile art. 489 alin. (1) și (2) C. proc. civ. prevăd că " Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3). Aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488."

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "Cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat."

Din analiza dispozițiilor art. 489 C. proc. civ. reiese că sancțiunea nulității va interveni atunci când recursul nu a fost motivat în termenul legal, dar și atunci când, deși motivat, criticile expuse nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Altfel spus, textul legal nu sancționează cu nulitatea greșita indicare formală a motivului de nelegalitate, ci ceea ce prezintă relevanță este dezvoltarea criticilor formulate și măsura în care acestea se încadrează în cazurile expres prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

De asemenea, dat fiind faptul că este vorba despre o cale de atac extraordinară, motivele invocate trebuie să vizeze exclusiv aspecte de nelegalitate a deciziei recurate, nu și aspecte privind netemeinicia acesteia.

Prin cererea de recurs, recurenta-pârâtă nu a criticat soluția instanței sub aspectul temeiurilor juridice aplicate și care au dus la obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu avocat, motiv pentru care afirmațiile recurentei relative la cuantumul cheltuielilor de judecată nu constituie critici concrete de nelegalitate cu privire la maniera în care instanța de apel a interpretat ori a aplicat prevederile legale în materie.

Înalta Curte apreciază că aspectele decelate prin cererea de recurs reprezintă chestiuni de temeinicie și nu de legalitate, astfel că nu se încadrează în motivele de recurs expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

În același sens, prin Decizia nr. 3/2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, s-a stabilit că:

"În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.."

În considerente, s-a reținut că stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câștigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei și la munca efectivă a apărătorului părții, respectiv că presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii și o evaluare a ponderii pe care instanța trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul, în analiza sa, judecătorul trebuind să se raporteze, în permanentă, la circumstanțele cauzei, instanța de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face.

Prin urmare, fiind vorba, așadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice, proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate, sens în care nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și nici în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În raport cu statuările din cuprinsul deciziei pronunțate în recurs în interesul legii, decizie care este obligatorie conform dispozițiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., criticile recurentei-pârâte sunt lovite de nulitate date fiind dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. d), alin. (3), art. 488 alin. (1) pct. 1-8 și art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va admite excepția nulității recursului declarat de recurenta-pârâtă, invocate de instanță din oficiu și, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va anula recursul declarat de pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanțelor, în reprezentarea Statului Român, împotriva deciziei nr. 455 A/2023 din data de 16 martie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2021.

Anulează recursul declarat de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva deciziei nr. 455 A/2023 din data de 16 martie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2021.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 16 noiembrie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.