ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 892/2024

Ședința publică din data de 27 martie 2024

Deliberând, asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, în data de 02 decembrie 2021, sub nr. x/2021, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 1.387.203 RON, reprezentând diferența dintre valoarea 1.615.000 RON, prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/4.11.2008 întocmit de către S.C. A. S.A. în dosarul nr. x C. civ. și valoarea de 227.797 RON, stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului situat în municipiul Pitești, str. x, jud. Argeș, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății efective.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile C. civ. din 1864 care reglementează răspunderea civilă delictuală a comitentului pentru fapta prepusului.

Prin sentința civilă nr. 1861 din 05 decembrie 2022, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de către pârâta ANRP, prin întâmpinare; a respins cererea de chemare în judecată, ca prescrisă; a respins cererea de chemare în garanție formulată, ca rămasă fără obiect. Și a obligat pârâta ANRP la plata către societatea chemată în garanție A. S.A. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.380 RON, reprezentând onorariu de avocat.

Prin decizia civilă nr. 969A din 16 iunie 2023, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelantul-reclamant Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, și apelanta-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, împotriva sentinței civile nr. 1861/05.12.2022 pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimații-chemați în garanție B., C., S.C. A. S.A. și D., ca nefondate. A obligat pe apelanta-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților să plătească intimatei S.C. A. S.A. suma de 1000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată (onorariu redus).

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul Ministerul Finanțelor, în reprezentarea Statului Român, precum și pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, căi de atac cu a căror soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă.

4.1. Recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanțelor, în reprezentarea Statului Român

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel.

În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurentul a arătat că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă.

Recurentul a făcut referire la considerente din decizia nr. 513/07.03.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, după care a arătat că, în mod eronat, instanța de apel a apreciat că momentul obiectiv de la care reclamantul ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba (stabilită cu certitudine), cât și pe cei responsabili de producerea acesteia, este acela al emiterii deciziei de despăgubire.

Din interpretarea dispozițiilor art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 rezultă că nașterea dreptului la acțiune este data la care dreptul subiectiv a fost încălcat, nesocotit ori, după caz, trebuia exercitat, pe când începutul prescripției extinctive este data la care titularul dreptului la acțiune are posibilitatea materială, dar și juridică, de a face acte de întrerupere a prescripției, respectiv de a acționa în justiție.

Regula instituită de art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă se caracterizează prin stabilirea alternativă a două momente de la care începe să curgă prescripția și anume, un moment subiectiv, constând în data când cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea și un moment obiectiv, constând în data, judecătorește stabilită, când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Prin urmare, simpla încălcare a dreptului subiectiv, deși implică nașterea dreptului la acțiune, nu atrage și începutul prescripției extinctive, dacă titularul dreptului la acțiune nu a cunoscut, în mod efectiv, actele sau faptele de care legea leagă nașterea dreptului la acțiune și nici, după împrejurări, nu trebuia să le cunoască. Chiar dacă intimata-pârâtă, la momentul derulării procedurii administrative, s-a aflat în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor, aceasta nu înseamnă că existau pârghiile legale necesare identificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat prin prezenta acțiune, având în vedere, pe de o parte, că acestea au atribuții diferite, iar pe de altă parte, că la data întocmirii raportului inițial de evaluare și ulterior acestuia nu a existat niciun indiciu, care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să justifice exercitarea unui eventual control ce ar fi avut temei în relația de subordonare dintre minister și pârâtă.

Recurentul a considerat că nu exista posibilitatea obiectivă ca să cunoască paguba sau să fi putut identifica existența acesteia de la data emiterii deciziei de despăgubire, așa cum în mod greșit a reținut instanța de apel.

A mai susținut că ANRP a selectat și a contractat experții evaluatori autorizați și acreditați de ANEVAR și nu Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar cei doi reprezentanți ai Ministerului Economiei și Finanțelor în Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor nu puteau avea alte atribuții principale, decât cele prevăzute de art. 13 alin. (1) din Legea nr. 247/2005, astfel că nu aveau o competență profesională similară unui expert evaluator autorizat și acreditat de ANEVAR.

Chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorității pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi și finalizat prin Decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea, cu certitudine, a pagubei, deoarece, întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin parcurgerea următoarelor operațiuni: verificarea, prin intermediul unui expert evaluator autorizat ANEVAR a tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și, ca urmare a acestei activități, identificarea raportelor de evaluare întocmite cu nerespectarea Standardelor Internationale de Evaluare; reevaluarea, de către un expert evalutor autorizat ANEVAR, a rapoartelor de evaluare identificate în etapa descrisă la punctul anterior, în vederea stabilirii prejudiciului produs.

Din analiza circumstanțelor cauzei se disting următoarele raporturi de prepușenie: raportul de prepușenie născut între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și experții evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză și raportul de prepușenie născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și consilierii care au avizat rapoartele de expertiză pentru a intra în ședință, aceștia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare.

Pe cale de consecință, recurentul-reclamant susține că s-a aflat în imposibilitatea de a cunoaște "paguba" la momentul indicat de Curtea de Apel București, care a apreciat, în mod eronat, că reclamantul ar fi avut posibilitatea de a cunoaște prejudiciul, mai devreme de data de 19.01.2021, data înregistrării în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. x/18.01.2021, emise de autoritatea pârâtă, prin care acesta a fost încunoștințat despre diferențele dintre valoarea imobilelor, ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaționale de Evaluare.

Totodată, recurentul învederează că instanța de apel a interpretat eronat paragrafe din Decizia nr. 19/2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, în contextul în care, prezenta cauză vizează o altă ipoteză față de cea analizată de Înalta Curte, respectiv a vizat materia dreptului muncii.

4.2. Recursul declarat de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților

Prin cererea de recurs formulată, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii recurate, în sensul exonerării sale de la plata cheltuielilor de judecată sau diminuării acestora.

În dezvoltarea recursului, a arătat că instanța de apel, în mod netemeinic și nelegal, a obligat instituția la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2380 RON în primă instanță și 1000 RON în apel, reprezentând onorariu avocat, având în vedere că dispozițiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ. prevăd că instanța are posibilitatea de a cenzura cuantumul onorariului convenit între părțile contractului de asistență juridică, prin prisma proporționalității cu amplitudinea și complexitatea activității depuse.

Dat fiind că excepția prescripției dreptului material la acțiune se soluționează cu prioritate, recurenta a opinat că nu se justifică cheltuielile de judecată puse în sarcina sa.

În ceea ce privește cuantumul cheltuielilor de judecată, recurenta a făcut trimitere la art. 451 alin. (2) C. proc. civ., care s-ar părea că intră în conflict cu dispozițiile Legii nr. 51/1995, însă conflictul este numai aparent.

O asemenea prerogativă a instanței este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli, urmează a fi suportat de partea adversă, dacă a căzut în pretenții, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să-i fie opozabil. Or, opozabilitatea sa față de partea potrivnică, care este terț în raport cu convenția de prestare a serviciilor avocațiale, este consecința însușirii sale de instanță prin hotărârea judecătorească, prin al cărei efect creanța dobândește caracter cert, lichid și exigibil.

Deși cheltuielile se acordă numai în măsura în care au fost dovedite, chiar în prezența unor înscrisuri probante, instanța are dreptul să cenzureze cheltuielile de judecată solicitate de către partea îndreptățită și să le acorde numai în măsura în care acestea apar drept justificate în raport de soluția pronunțată, precum și de obiectul și complexitatea cauzei.

Trebuie să existe o echivalență între munca prestată și onorariu, sens în care invocă dispozițiile deciziei Curții Constituționale nr. 492/8.06.2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 583/5.07.2006, și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Mai mult, suportarea acestor cheltuieli de judecată ar constitui o sarcină mult prea oneroasă care ar greva asupra bugetului ANRP, buget ce este parte integrantă a bugetului de stat și care asigură resursele financiare necesare funcționării instanțelor de judecată.

A invocat dispozițiile art. 453 din C. proc. civ. și a arătat că, la baza obligației de acoperire a cheltuielilor de judecată, se află ideea de culpă procesuală, aceasta fiind dovedită prin însăși hotărârile prin care a fost finalizat dosarul, astfel încât, prin analogie, în prezenta speță, cheltuielile de judecată cad în sarcina reclamantului.

În data de 02 octombrie 2023, recurenta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului declarat de reclamant, motivat de faptul că reclamantul s-ar folosi de un argument statuat deja definitiv într-o speță similară, respectiv în decizia nr. 501/2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție; pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În 25 septembrie 2023, intimații C., B. și D. au depus întâmpinare, solicitând respingerea recursurilor, ca nefondate.

În 22 septembrie 2023, intimata S.C. A. S.A. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursurilor pentru lipsa criticilor de nelegalitate, iar pe fond respingerea, ca nefondate.

În data de 25 septembrie 2023, intimații C., B. și D. au depus răspuns la întâmpinare.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

II.1 Examinând, cu prioritate excepția nulității recursului declarat de reclamantul Ministerul Finanțelor, în reprezentarea Statului Român, prin prisma dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Intimatul-chemat în garanție S.C. A. S.A. a invocat, prin întâmpinare, excepția nulității recursului declarat de reclamantul Ministerul Finanțelor, în reprezentarea Statului Român, susținând că nu au fost deduse judecății veritabile critici de legalitate cu privire la decizia recurată.

Cu privire la lipsa motivelor de nelegalitate, se reține faptul că, potrivit dispozițiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., sancțiunea nulității recursului intervine atunci când motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 din același cod.

Din interpretarea acestor dispoziții, rezultă că instanța are obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., chiar dacă partea nu a indicat niciunul dintre acestea.

Numai în ipoteza în care criticile formulate prin cererea de recurs nu pot fi încadrate în niciunul dintre cazurile prevăzute de lege, se va putea aplica sancțiunea nulității recursului.

Înalta Curte constată că, prin cererea de recurs, reclamantul a criticat soluția dată prescripției extinctive de către instanțele de fond, susținând greșita aplicare a dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, respectiv că termenul de prescripție a început să curgă la data înregistrării în evidențele sale a adresei nr. x/18.01.2021, iar nu la data emiterii deciziei de despăgubire cum s-a reținut în cauză.

Aceste critici pot fi circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sens în care Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului declarat de reclamantul Ministerul Finanțelor, în reprezentarea Statului Român, invocată de intimata-chemată în garanție S.C. A. S.A..

Examinând recursul, prin prisma dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a criticat decizia instanței de apel din perspectiva încălcării și aplicării greșite a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Critica este nefondată.

Prezenta acțiune are ca obiect obligarea pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la plata sumei de 1.387.203 RON, reprezentând diferența dintre valoarea 1.615.000 RON, prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/4.11.2008 întocmit de către S.C. A. S.A. în dosarul nr. x C. civ. și valoarea de 227.797 RON, stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului situat în municipiul Pitești, str. x, jud. Argeș, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății efective.

În justificarea demersului, reclamanții au invocat decizia nr. 10/10.10.2013, emisă de Curtea de Conturi a României, care, în urma raportului de control efectuat la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, a constatat o serie de nereguli relativ la nerespectarea cerințelor standardelor internaționale de evaluare cu privire la estimarea valorii de piață a proprietăților imobiliare supuse evaluării și a stabilit în sarcina președintelui pârâtei verificarea tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în perioada 2006-2011, luarea măsurilor de expertizare și reevaluare a imobilelor ce fac obiectul rapoartelor de evaluare care nu respectă cerințele impuse și care au o valoare mai mare de 500.000 RON. Totodată, s-a stabilit în sarcina entității auditate obligația de determinare a întinderii prejudiciului cauzat bugetului de stat prin plata unor despăgubiri supraevaluate și întreprinderea de măsuri legale în vederea recuperării acestuia.

Se reține că legalitatea și temeinicia deciziei nr. 10/10.10.2013 emisă de Curtea de Conturi a României a fost verificată în justiție, cu consecința menținerii ei prin sentința civilă nr. 2767/17.10.2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, definitivă prin nerecurare.

Temeiul juridic invocat de reclamanți a fost reprezentat de prevederile art. 998-999 și art. 1000 alin. (3) din C. civ. de la 1864, precum și cele ale art. 103 din Legea nr. 71/2011, în speță, răspunderea pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudicii fiind guvernată de legea în vigoare la momentul săvârșirii ei.

Fapta ilicită a fost indicată ca fiind întocmirea raportului de evaluare de către experți autorizați în calitate de prepuși ai pârâtei, cât și omologarea de către pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a raportului de evaluare, aspect ce a condus la emiterea deciziei nr. 646/04.11.2008. Prejudiciul a fost argumentat din perspectiva diferenței semnificative între evaluarea inițială și valoarea stabilită de către expert evaluator S.C. E. S.R.L..

Astfel, având în vedere dreptul de creanță pretins (corespunzător unei pagube provenite dintr-un raport supraevaluat, întocmit la nivelul anului 2008 și pe baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate), instanța de apel a reținut în mod corect incidența dispozițiilor art. 201 din Legea nr. 71/2011 ("prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit"), pe care le-a coroborat cu cele ale art. 8 din Decretul nr. 167/1958, referitoare la prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită.

În aplicarea prevederilor legale menționate, s-a apreciat că reclamantul trebuia să cunoască existența faptei și a prejudiciului cel mai târziu la data emiterii deciziei de despăgubire.

Înalta Curte reține că regula generală privind începutul prescripției extinctive având ca obiect dreptul material la acțiune este instituită de prevederile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 și este aceea că prescripția începe să curgă de la data nașterii dreptului material la acțiune.

Data nașterii dreptului material la acțiune este data la care dreptul subiectiv (ori interesul legitim) este încălcat, negat ori contestat sau data la care dreptul la acțiune, chiar în lipsa unei contestări sau încălcări, trebuie exercitat.

Or, în speța pendinte, dreptul subiectiv dedus judecății este un drept de creanță ce corespunde unei pretinse pagube provenite dintr-un raport supraevaluat și în baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate.

În cazul acțiunii în răspundere pentru paguba cauzată prin fapta ilicită, cum este cazul de față, prescripția începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea. Această regulă specială este instituită în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care prevede că prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Astfel, cu privire la momentul de la care prescripția extinctivă începe să curgă, curtea de apel a reținut că dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 stabilesc două momente alternative, de la care prescripția poate începe să curgă, și anume, pe de o parte, un moment subiectiv, cel al cunoașterii efective a pagubei și a celui care răspunde de ea, iar pe de altă parte, un moment obiectiv, cel al datei la care păgubitul trebuia (putea și trebuia) să cunoască aceleași elemente.

Cu privire la momentul obiectiv de început al curgerii termenului de prescripție, instanța de apel a constatat că acesta este momentul emiterii deciziei de despăgubire (04.11.2008), întrucât de la acea dată, reclamantul trebuia să cunoască paguba și persoana răspunzătoare de producerea acesteia, neavând nicio relevanță din perspectiva aplicării art. 8 din Decretul nr. 167/1958 faptul că la data de 19.01.2021 a fost înregistrată în evidențele Ministerului Finanțelor adresa nr. x/18.01.2021.

Recurentul-reclamant a criticat acest raționament, invocând că era în imposibilitate de a cunoaște paguba la momentul indicat de instanța de apel, arătând că nu putea cunoaște prejudiciul mai devreme de 19.01.2021, data înregistrării în evidențele sale a adresei nr. x/18.01.2021 emisă de pârâtă, prin care a fost încunoștințat despre diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestora, a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor impuse de Standardele Internaționale de Evaluare.

Critica este nefondată, având în vedere că, raportat la art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, recurentul trebuia, având posibilitatea efectivă, să cunoască existența faptei și a prejudiciului de la data emiterii deciziei de despăgubire pe numele beneficiarilor, întrucât titlul de conversie emis în baza acesteia a fost comunicat și Fondului Proprietatea unde statul deținea, la acel moment, calitatea de acționar unic, conform art. 7 alin. (1) din Legea nr. 247/2005.

Astfel, instanța de apel a apreciat judicios că, de la momentul emiterii deciziei de despăgubire, reclamantul putea să cunoască paguba ce va urma a fi produsă bugetului de stat și persoana răspunzătoare de producerea acesteia.

Prin urmare, susținerea recurentului că nu a avut posibilitatea să cunoască prejudiciul înainte de comunicarea adresei nr. x/18.01.2021 nu își are temei în dispoziția legală, care nu condiționează exercițiul dreptului la acțiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoașterea întinderii acesteia, ci doar de cunoașterea existenței pagubei și a celui care răspunde de ea.

În ce privește întinderea pagubei, aceasta este o chestiune de probațiune și de verificare jurisdicțională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influențeze sau să determine începutul cursului prescripției extinctive.

De asemenea, nu poate fi primită critica recurentului că nu putea ști că există o pagubă înainte de verificarea rapoartelor de evaluare.

În această privință, instanța de apel în mod corect a soluționat excepția prescripției extinctive, cu referire la considerentele Deciziei nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, incidentă în cauza dedusă judecății, chiar dacă obiectul pricinii este altul, de vreme ce există identitate de rațiune în ceea ce privește modul de calcul al termenului de prescripție atunci când se pune problema emiterii unui raport al Curții de Conturi și a efectelor acestuia.

Astfel, prin această decizie, aplicabilă mutatis mutandis în prezenta cauză, instanța supremă a tranșat problema de drept referitoare la momentul de început al termenului de prescripție pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator, statuările din cuprinsul acestei decizii fiind obligatorii pentru instanțele de judecată, potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., începând cu momentul publicării acesteia în Monitorul Oficial, respectiv 24 octombrie 2019.

Prin decizia anterior menționată, ale cărei considerente sunt valabile și în prezenta cauză, s-a reținut că, sub aspectul curgerii prescripției extinctive, nu are relevanță constatarea făcută și comunicată de organul de control al Curții de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, deoarece controlul efectuat constată doar abaterile sau neregularitățile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziție de către instituția supusă controlului, iar paguba constatată, preexistentă raportului Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entității controlate.

Instanța supremă a statuat, la paragraful 60 din considerentele deciziei, că izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată.

S-a mai reținut în considerentele deciziei, la paragrafele 61-62, că nu există nicio dispoziție legală care să dispună explicit că actul de control al Curții de Conturi reprezintă punctul de plecare al cursului prescripției extinctive, respectiv că acest act nu poate reprezenta nici măcar un act de întrerupere a cursului prescripției extinctive, iar a susține că momentul curgerii termenului de prescripție este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control ar însemna a se lăsa lipsită de eficiență însăși instituția prescripției, care sancționează pasivitatea în exercițiul dreptului subiectiv, o pasivitate care nu poate fi justificată de entitatea controlată pe necunoașterea și neaplicarea dispozițiilor legale (paragraful 64).

Așadar, s-a statuat că, în ceea ce privește momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, se aplică dreptul comun, fie că este vorba de prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, fie că este vorba de dispozițiile art. 2528 din noul C. civ.

Prin urmare, Înalta Curte constată că nu prezintă relevanță, pentru determinarea momentului de început al cursului prescripției, data comunicării adresei nr. x/2021, recurentul ignorând că scopul reglementării, atunci când a instituit și un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripția extinctivă, a fost tocmai ca titularul să depună diligențe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acțiunii și valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei și a celui care răspunde de ea.

În continuare, se reține că statul este reprezentat în procedura administrativă de restituire de ANRP, că își exercită drepturile și obligațiile prin instituții și autorități publice cărora le deleagă o parte din atribuțiile sale, iar în temeiul acestui raport, instituția sau autoritatea publică respectivă are obligația de a acționa în reprezentarea statului pentru îndeplinirea atribuțiilor conferite de acesta, iar statul, la rândul lui, trebuie să exercite supravegherea și controlul modului în care aceste atribuții sunt îndeplinite de instituțiile sale.

Astfel, trebuie avut în vedere că stabilirea despăgubirilor în cadrul normativ existent la momentul emiterii titlurilor de despăgubire (Legea nr. 247/2005 - Titlul VII) se realiza prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componență făceau parte președintele ANRP și un reprezentant al Ministerului Finanțelor Publice (art. 13 alin. (1).

De asemenea, titlurile de despăgubiri astfel emise, în numele și pe seama Statului Român, încorporau drepturile de creanță împotriva statului și erau valorificate prin conversia lor în acțiuni la Fondul Proprietatea (art. 3 lit. a). Acest Fond a funcționat sub forma unei societăți de investiții, deținută inițial în întregime de Statul Român, în calitate de acționar unic, până la transmiterea acțiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite (art. 7 Titlul VII).

În ce privește ANRP, aceasta este tot o instituție a statului, înființată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuții în legătură cu aplicarea legilor reparatorii și trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor (finanțată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei și Finanțelor), situație confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) și menținută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului și în coordonarea prim-ministrului.

Prin urmare, nu este vorba de fapte aparținând instituțiilor, iar nu statului, cum greșit afirmă recurentul, ci de fapte săvârșite de către instituțiile statului, în exercitarea unor atribuții ce le revin prin delegare de la acesta și de ale căror consecințe statul răspunde.

Ca atare, față de atribuțiile ce reveneau deopotrivă reclamantului pârâtei în procesul de evaluare și acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, față de relația de subordonare a instituției pârâte față de reclamant, existentă la data săvârșirii faptei ilicite imputate (întocmirea raportului de evaluare și, respectiv, omologarea acestuia prin emiterea deciziei de despăgubiri), rezultă că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaște atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, încă din momentul producerii ilicitului afirmat.

Astfel fiind, Statul, prin Ministerul Finanțelor, putea și trebuia să acționeze pentru recuperarea pagubei încă de la data săvârșirii faptei ilicite reclamate, care marchează și momentul de început al curgerii prescripției extinctive înăuntrul unui termen de 3 ani.

Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptățește pe recurent să se prevaleze de incidența unui moment subiectiv (data la care, în 2021, debitorul împotriva căruia își îndreaptă acțiunea îl încunoștințează că ar avea o creanță) întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speță este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripției, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurentul că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptățit să acționeze.

Totodată, în cuprinsul memoriului de recurs, recurentul invocă aspectele dezlegate prin Decizia nr. 513/7.03.2019, or, în prezenta cauză, Înalta Curte nu poate fi ținută de hotărârea invocată de recurent cu titlu de practică judiciară, în care se dă prevalență momentului subiectiv al începutului cursului prescripției, de vreme ce considerentele sunt determinate de situația de fapt particulară a cauzei analizate, iar pe de altă parte, a da relevanță unei chestiuni de drept dezlegate de o altă instanță, într-o altă cauză ce nu privește părțile, ar echivala cu introducerea pe cale judiciară a sistemului precedentului judiciar, aspect inadmisibil de vreme ce acesta nu se regăsește în izvoarele dreptului civil, reglementate de art. 1 din C. civ.

Astfel, față de considerentele anterior redate, Înalta Curte constată că acțiunea recurentului-reclamant din anul 2021 (la mai mult de 3 ani de la data săvârșirii faptei ilicite pretinse) a fost inițiată după împlinirea termenului de prescripție reglementat de art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, astfel că, instanța de apel a menținut în mod legal soluția tribunalului de respingere a acțiunii, ca fiind prescrisă.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității, invocată de intimata-pârâtă, prin întâmpinare, în ședința publică din 27 martie 2024, Înalta Curte a calificat-o ca fiind o apărare de fond, urmând să aprecieze cu privire la temeinicia acesteia, din această perspectivă.

Se constată că, într-adevăr, prin decizia nr. 501/15.03.2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. x/2021, a fost invocată aceeași problematică ca cea invocată și prin motivele prezentului recurs, însă, nu sunt îndeplinite condițiile autorității de lucru judecat, prin efectul negativ, care să împiedice judecarea prezentei cauze, neexistând identitate de părți, obiect și cauză.

Pentru considerente, apreciind că nu sunt întemeiate criticile formulate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant.

II.2 Examinând cu prioritate, în raport cu art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului declarat de recurenta-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, invocată de intimata-chemată în garanție S.C. A. S.A., Înalta Curte constată următoarele:

Dispozițiile art. 489 alin. (1) și (2) C. proc. civ. prevăd că "(1) Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3). (2) Aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488."

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "Cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separate."

Din analiza dispozițiilor art. 489 C. proc. civ. reiese că sancțiunea nulității va interveni atunci când recursul nu a fost motivat în termenul legal, dar și atunci când, deși motivat, criticile expuse nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Altfel spus, textul legal nu sancționează cu nulitatea greșita indicare formală a motivului de nelegalitate, ci ceea ce prezintă relevanță este dezvoltarea criticilor formulate și măsura în care acestea se încadrează în cazurile expres prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

De asemenea, dat fiind faptul că este vorba despre o cale de atac extraordinară, motivele invocate trebuie să vizeze exclusiv aspecte de nelegalitate a deciziei recurate, nu și aspecte privind netemeinicia acesteia.

Prin cererea de recurs, recurenta-pârâtă nu a criticat soluția instanței sub aspectul temeiurilor juridice aplicate și care au dus la obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu avocat, motiv pentru care afirmațiile recurentei relative la cuantumul cheltuielilor de judecată nu constituie critici concrete de nelegalitate cu privire la maniera în care instanța de apel a interpretat ori a aplicat prevederile legale în materie.

Înalta Curte apreciază că aspectele decelate prin cererea de recurs reprezintă chestiuni de temeinicie, și nu de legalitate, astfel că nu se încadrează în motivele de recurs expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

În același sens, prin Decizia nr. 3/2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție- Completul de recurs în interesul legii, s-a stabilit că "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.."

În considerente, s-a reținut că stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câștigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei și la munca efectivă a apărătorului părții, respectiv că presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii și o evaluare a ponderii pe care instanța trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul, în analiza sa, judecătorul trebuind să se raporteze, în permanentă, la circumstanțele cauzei, instanța de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face.

Prin urmare, fiind vorba, așadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice, proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate, sens în care nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În raport cu statuările din cuprinsul deciziei pronunțate în recurs în interesul legii, decizie care este obligatorie conform dispozițiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., criticile recurentei-pârâte sunt lovite de nulitate date fiind dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. d), alin. (3), art. 488 alin. (1) pct. 1-8 și art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va admite excepția nulității recursului declarat de recurenta-pârâtă, invocată de intimata chemată în garanție și, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va anula recursul declarat de pârâtă.

În raport cu soluția pronunțată și cu dispozițiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte urmează a admite cererea intimatei chemată în garanție S.C. A. S.A. și va obliga recurenții să plătească fiecare către intimata-chemată în garanție S.C. A. S.A. suma de 1190 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului declarat de reclamantul Ministerul Finanțelor, în reprezentarea Statului Român, invocată de intimata S.C. A. S.A..

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanțelor, în reprezentarea Statului Român, împotriva deciziei civile nr. 969 A din 16 iunie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Anulează recursul declarat de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, împotriva deciziei civile nr. 969 A din 16 iunie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Obligă recurenții să plătească fiecare către intimata-chemată în garanție S.C. A. S.A., suma de 1190 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 27 martie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.