ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2464/2023

Ședința publică din data de 4 decembrie 2023

Deliberând asupra cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanțele litigiului:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă la data de 15.07.2021 sub nr. x/2021, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a solicitat obligarea pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la plata sumei de 197.005 RON reprezentând diferența dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a terenului de 3.700 m.p. situat în municipiul Râmnicu-Vâlcea, str. x, punctul Valea Răii, și prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/21.01.2010 întocmit în dosarul de despăgubire nr. 17752/FF, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății efective, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății.

Pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a invocat, prin întâmpinare, excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

După depunerea întâmpinării, pârâta a formulat și o cerere de chemare în garanție a terților A., B. și C., față de care a fost admisă, prin încheierea de dezbateri, în temeiul art. 73 alin. (3) C. proc. civ., excepția tardivității.

Prin sentința civilă nr. 638/28.04.2022 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă în dosarul nr. x/2021, instanța a respins cererea de chemare în garanție ca tardiv formulată; a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea formulată de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca prescrisă; a obligat-o pe pârâtă la plata către chemații în garanție B. și C. a cheltuielilor de judecată de 4.416,72 RON reprezentând onorariu de avocat și către chematul în garanție A. a cheltuielilor de judecată de 1.099 RON reprezentând onorariu de avocat de 900 și cheltuieli de transport de 199 RON.

Prin decizia civilă nr. 251 A din 17 februarie 2023 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă s-a respins excepția tardivității formulării apelului de apelanta-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților ca neîntemeiată.

S-au respins apelurile declarate de apelantul-reclamant Statul Român, prin Ministerul Finanțelor și de apelanta-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva sentinței civile nr. 638/28.04.2022 pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă, ca nefondate.

A fost obligată apelanta-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la plata către intimatul-chemat în garanție C. a cheltuielilor de judecată de 1.700 RON reprezentând onorariu de avocat, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Împotriva deciziei Curții de Apel București au declarat recurs reclamantul Ministerul Finanțelor, în calitate de reprezentant al Statului Român și pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Recurentul-reclamant a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că instanța de apel, deși modifică concluziile și considerentele primei instanțe, menține ca legală și temeinică această sentință și respinge, ca nefondat, apelul promovat de apelantul-reclamant Statul Român prin Ministerul Finanțelor. Prima instanță a reținut, ca moment al începerii curgerii termenului de prescripție, momentul emiterii titlurilor de conversie. Contrar acestor considerente, instanța de apel reține că momentul obiectiv de început al termenului de prescripție se raportează la momentul emiterii titlului de despăgubire

În acest context, există o contradictorialitate vădită între considerentele deciziei recurate, menținerea ca legală și temeinică a sentinței primei instanțe și soluția de respingere, ca nefondat, a apelului reclamantului.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 și art. 2528 C. civ. privind prescripția.

În opinia recurentului-reclamant, în aplicarea textului legal, în mod greșit instanța de apel a apreciat că momentul de la care ar fi avut posibilitatea să cunoască atât existența pagubei, cât și pe cei responsabili de producerea acesteia, este momentul emiterii deciziei de despăgubire.

A subliniat că o condiție esențială pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală o reprezintă existența unui prejudiciu, care, pentru a putea fi reparat, trebuie să fie cert, direct, personal, să rezulte din încălcarea sau atingerea unui interes legitim și să nu fi fost reparat încă.

Totodată, a susținut că, atât timp cât instanța de fond a calificat cererea în despăgubiri ca fiind una de drept comun, întemeiată pe dispozițiile art. 1000 C. civ., față de prevederile art. 25 alin. (2) și 37 din Decretul nr. 31/1954, transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului Român pentru fapte care aparțin instituțiilor acestuia, și nu lui însuși.

Privitor la răspunderea statului, a considerat că sunt aplicabile normele dreptului public, acesta având răspundere directă doar pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale, neputând fi ținut responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenții săi, deoarece aceștia, cât privește modul de a le îndeplini, nu se află într-un raport de dependență față de autoritatea statului.

În opinia recurentului-reclamant, chiar dacă intimata-pârâtă s-a aflat, la momentul derulării procedurii administrative, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor și chiar dacă Ministerul Finanțelor a avut doi reprezentanți în cadrul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, aceasta nu înseamnă că existau pârghiile legale necesare identificării existenței prejudiciului, din moment ce, pe de o parte, este vorba despre persoane juridice de sine-stătătoare, cu atribuții diferite, iar, pe de altă parte, nici la data întocmirii raportului inițial de evaluare și nici ulterior nu a existat un indiciu care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să se justifice exercitarea unui eventual control, ce ar fi avut temei în relația de subordonare existentă între Ministerul Finanțelor și intimata-pârâtă.

Mai mult, a arătat că, și în situația în care ministerul ar fi auditat activitatea autorității intimate-pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi și finalizat prin Decizia nr. 10 din data de 10 octombrie 2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea existenței pagubei deoarece identificarea unor aspecte vizând nerespectarea Standardelor Internaționale de Evaluare nu generează, prin sine, existența unui prejudiciu, ci determinarea acestuia nu se poate face decât printr-o nouă evaluare.

De asemenea, a susținut că, din analiza circumstanțelor cauzei se disting următoarele raporturi de prepușenie: raportul de prepușenie născut între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și experții evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză; raportul de prepușenie născut în temeiul raporturilor de muncă între intimata-pârâtă și consilierii care au avizat rapoartele de expertiză pentru a intra în ședință, aceștia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare.

Recurentul-reclamant a subliniat că nu exista posibilitatea obiectivă ca Ministerul Economiei și Finanțelor, prin cei doi reprezentanți, să cunoască paguba sau să fi putut identifica existența acesteia de la data emiterii titlului de despăgubire, așa cum a reținut instanța de apel.

Totodată, a susținut că instanța de apel a aplicat în mod greșit dezlegările date prin Decizia nr. 19/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru soluționare recursului în interesul legii, din moment ce aceasta vizează o altă materie de drept, respectiv o reglementare specială, de dreptul muncii, în condițiile în care, în speță, este aplicabil dreptul comun.

Recurenta-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 483 și urm. C. proc. civ. și a arătat că în mod greșit a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată, partea în culpă conform art. 451 C. proc. civ. fiind reclamantul, iar nu pârâta.

Instanța de fond nu a avut în vedere că soluția acțiunii influențează și soluția dată cererii de chemare în garanție, astfel încât, raportat la faptul că acțiunea a fost respinsă, ca prescrisă, nu are relevanță faptul că cererea de chemare în garanție a fost tardiv formulată, întrucât ar fi fost respinsă oricum.

La momentul stabilirii cuantumului onorariului de avocat, instanța s-a raportat la suma solicitată de chematul în garanție și nu la dificultatea, amploarea și durata cazului, conform art. 147 din Statutul Avocatului.

Având în vedere obiectul dosarului, lipsa noutății și faptul că acțiunea a fost respinsă, ca prescrisă, apreciază că onorariul de avocat poate fi redus considerabil.

Invocă Decizia Curții Constituționale nr. 492/08.06.2006, prin care s-a statuat că "prerogativele instanței de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocațial convenit, prin prisma proporționalității sale cu amplitudinea și complexitatea activității depuse, este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică, dacă a căzut în pretenții, ceea ce presupune în mod necesar ca aceasta să-i fie opozabil. Or, opozabilitatea sa față de partea potrivnică, care este terț în raport cu convenția de prestare a serviciilor avocațiale, este consecința însușirii sale de instanță prin hotărârea judecătorească prin al cărei efect creanța dobândește caracter cert, lichid și exigibil".

În sensul celor arătate este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care, învestită fiind cu soluționarea pretențiilor la rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse și onorariile avocațiale, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil.

În ce privește recurenta, cheltuielile de judecată s-ar constitui într-o sarcină mult prea oneroasă, care ar greva asupra bugetului ANRP, buget care este parte integrantă a bugetului de stat și care asigură și resursele financiare necesare funcționării instanțelor de judecată.

Totodată, învederează că prevederile art. 453 C. proc. civ. statuează că partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuielile de judecată suportate, la baza obligației de acoperire a cheltuielilor de judecată aflându-se exclusiv ideea de culpă procesuală, culpa fiind dovedită prin însăși hotărârile prin care a fost finalizat dosarul. Astfel, prin analogie, în prezenta speță, cheltuielile de judecată cad în sarcina reclamantului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor.

Recurenta-pârâtă ANRP a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de partea adversă ca inadmisibil.

Intimatul-chemat în garanție A. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a PFA A. și excepția prescripției, a solicitat menținerea deciziei atacate privind respingerea cererii de chemare în garanție formulată de pârâta ANRP în contradictoriu cu fosta PFA A., cu obligația stabilită în sarcina acesteia de plată a cheltuielilor de judecată acordate de prima instanță.

Intimatul-chemat în garanție B. a depus întâmpinare la recursul declarat de pârâta ANRP, comunicată, prin care a solicitat în principal, admiterea excepției nulității recursului, admiterea excepției inadmisibilității recursului față de RIL 3/2020 și, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu titlu prealabil, în ce privește excepția de inadmisibilitate a recursului reclamantului invocată de recurenta-pârâtă în sensul că în acest gen de litigii au fost pronunțate soluții similare, nu poate fi primită, întrucât fiecare cauză are specificul său, iar instanța de recurs nu este ținută, în analiza de legalitate, de o anumită jurisprudență, astfel încât exercițiul căii de atac nu poate fi restricționat din perspectiva invocată de către aceasta.

Referitor la excepțiile de nulitate și inadmisibilitate a recursului formulat de către pârâtă, invocate de intimatul-chemat în garanție B., Înalta Curte constată că acestea nu pot fi primite.

Prin memoriul de recurs pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a susținut nelegalitatea deciziei atacate sub aspectul aplicării eronate a dispozițiilor art. 451 și a celor ale art. 453 C. proc. civ., în sensul obligării pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în favoarea chematului în garanție, considerând că nu este în culpă procesuală, reclamantul fiind partea care a căzut în pretenții și care trebuie să suporte cheltuielile de judecată, prin respingerea cererii de chemare în judecată, ca prescrisă, iar aceste critici se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ce privește recursul reclamantului, criticile de nelegalitate deduse judecății prin intermediul căii extraordinare de atac sunt, pe de o parte, existența unei motivări contradictorii a deciziei recurate, și pe de altă parte, interpretarea și aplicarea greșită a normele de drept material privind prescripția extinctivă de către instanța de apel, argumentele recurentului fiind subsumate motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., motive de recurs care, însă, deși încadrabile în textul legal menționat, nu pot fi primite.

Referitor la criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurentul pretinde că hotărârea instanței de apel cuprinde considerente contradictorii întrucât, deși menține soluția în ce privește prescripția dreptului material la acțiune al reclamantului, modifică considerentele sentinței și stabilește un alt moment de la care începe să curgă termenul de prescripție.

Contrar susținerilor recurentului, considerentele enunțate nu sunt contradictorii și nu se circumscriu motivului de recurs invocat.

Considerentele contradictorii în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt cele din perspectiva cărora nu se poate stabili care sunt argumentele ce au fundamentat soluția instanței, determinând astfel imposibilitatea exercitării controlului de legalitate.

Or, în cauză, Înalta Curte constată că în cuprinsul hotărârii judecătorești analizate nu se regăsesc considerente contradictorii, instanța de apel înfățișând într-o manieră clară și coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluției asupra apelului reclamantului.

De asemenea, se observă și că pretinsa contradictorialitate invocată de către recurent, prin intermediul motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu este cea vizată de textul legal menționat, accepțiunea dată de recurent fiind deturnată de la sensul normei care o consacră.

Drept urmare, se constată că reținerea, de către instanța de apel, ca moment obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripție, data emiterii titlului de despăgubire (în loc de data emiterii titlurilor de conversie, cum a reținut prima instanță), nu este în măsură să reprezinte o motivare contradictorie de natură a atrage casarea deciziei atacate, din moment ce acest fapt nu era de natură a conduce la o altă soluție decât cea dată prin dispozitivul deciziei recurate, de respingere a apelului formulat și de menținere, astfel, a soluției date excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului, termenul de prescripție fiind considerat împlinit și în raport de acest termen.

Din moment ce considerentele hotărârii primei instanțe și ale deciziei recurate converg în susținerea admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune al recurentului, iar dreptul material la acțiune este prescris indiferent de momentele de referință la care s-au raportat instanțele devolutive, nu se poate reține motivarea contradictorie pretinsă de către recurent prin prisma motivului de recurs invocat.

Ca atare, criticile recurentului-reclamant subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. urmează a fi apreciate ca fiind neîntemeiate.

Referitor la criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că dreptul subiectiv dedus judecății este un drept de creanță născut din pretinsa săvârșire a unei fapte ilicite de către pârâta ANRP, constând în aceea că la nivelul anului 2010, în procesul de acordare a despăgubirilor pe temeiul Legii nr. 10/2001, a întocmit, prin evaluatori autorizați, un raport de evaluare cu nerespectarea standardelor internaționale (supraevaluat), raport care a fost apoi avizat de către consilierii pârâtei. În baza acestui raport a fost emisă, de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (CCSD), Decizia de despăgubiri nr. 11915/FF/18.05.2010 (conținând titluri de despăgubiri) în temeiul căreia au fost apoi eliberate titluri de conversie în acțiuni, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 și opțiunii exprimate de către beneficiari.

Astfel, având în vedere dreptul de creanță pretins (corespunzător unei pagube provenite dintr-un raport supraevaluat, întocmit la nivelul anului 2010 și pe baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate), în cauză sunt incidente dispozițiile art. 6 alin. (4) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ. ("prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit"), coroborate cu cele ale art. 8 din Decretul nr. 167/1958, referitoare la prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită.

În aplicarea prevederilor legale menționate, momentul de la care trebuie considerat că începe cursul prescripției este cel al emiterii deciziei de despăgubire.

Potrivit dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 "prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea".

Textul legal stabilește două momente, alternative, care pot marca începutul prescripției - unul subiectiv (al cunoașterii efective a pagubei și a celui care răspunde de ea) și unul obiectiv, legat de data la care păgubitul trebuie să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Instituirea celor două momente alternative urmărește să armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite (căreia nu i s-ar putea opune prescripția înainte de a avea posibilitatea de a acționa întrucât nu a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea) și pe cel al asigurării finalității, scopului reglementării acestei instituții, aceea de lămurire a situațiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea și stabilitatea circuitului civil.

De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea de către legiuitor a unui moment obiectiv de la care începe să curgă prescripția extinctivă se bazează și pe ideea culpei prezumate a victimei, de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea.

În cauză, prevalându-se de momentul subiectiv (reprezentat de data comunicării de către ANRP a adresei nr. x/26.03.2021, respectiv 30.03.2021), prin care Ministerul Finanțelor era informat despre existenta unei diferențe de valoare în privința raportului întocmit în 2010) recurentul învederează că nu a putut acționa înaintea datei respective întrucât nu cunoștea întinderea prejudiciului (despre care a luat cunoștință doar în urma definitivării verificărilor dispuse după controlul Curții de Conturi, conform deciziei nr. 10/2013).

Susținerea recurentului nu își are temei în dispoziția legală, care nu condiționează exercițiul dreptului la acțiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoașterea întinderii acesteia, ci doar de cunoașterea existenței pagubei și a celui care răspunde de ea.

Întinderea pagubei reprezintă o chestiune de probațiune și respectiv, de verificare jurisdicțională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influențeze sau să determine începutul cursului prescripției extinctive (pentru că în absența lui titularul dreptului nu ar putea acționa).

În același timp, nu poate fi reținută susținerea recurentului potrivit căreia înainte de verificarea rapoartelor de evaluare (așa cum s-a dispus de către Curtea de Conturi) nici măcar nu se putea ști dacă există vreo pagubă.

În realitate, prevalându-se de aceste aspecte vizând imposibilitatea cunoașterii întinderii și respectiv, a existenței pagubei pentru argumentele arătate anterior - care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detașat momentul începerii cursului prescripției de cel al nașterii dreptului la acțiune (ca titularul dreptului să nu fie sancționat pentru că nu a putut acționa), recurentul-reclamant tinde să deplaseze data începerii cursului prescripției pentru a situa demersul său înăuntrul termenului de prescripție.

În acest sens, recurentul identifică un singur moment de început al curgerii prescripției, respectiv cel subiectiv, reprezentat de data la care debitorul său l-a înștiințat că ar avea un drept de creanță (prin transmiterea de către ANRP a adresei nr. x/26.03.2021), decurgând din diferențele de valoare constatate în privința raportului de evaluare întocmit în 2010.

Recurentul ignoră faptul că scopul reglementării atunci când a instituit și un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripție extinctivă a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligențe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acțiunii și valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei și a celui care răspunde de ea.

Acest moment obiectiv, identificat cu data săvârșirii faptei ilicite pretinse - respectiv, supraevaluarea și omologarea acestei supraevaluări prin raportul ANRP din 2010 - i se opune recurentului, date fiind prerogativele acestuia în procesul de stabilire și acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, astfel încât trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea încă de la data întocmirii defectuoase a evaluărilor.

Aceasta întrucât stabilirea despăgubirilor în cadrul normativ existent la acel moment - Titlul VII din Legea nr. 247/2005 - se realiza prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componență făceau parte președintele ANRP și un reprezentant al Ministerului Finanțelor Publice (art. 13 alin. (1).

De asemenea, titlurile de despăgubiri astfel emise, în numele și pe seama statului român, încorporau drepturile de creanță împotriva statului și erau valorificate prin conversia lor în acțiuni la Fondul Proprietatea (art. 3 lit. a). Acest Fond a funcționat sub forma unei societăți de investiții, deținută inițial în întregime de statul român, în calitate de acționar unic, până la transmiterea acțiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite (art. 7 Titlul VII).

În ce privește ANRP, aceasta este tot o instituție a statului, înființată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuții în legătură cu aplicarea legilor reparatorii și trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor (finanțată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei și Finanțelor), situație confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) și menținută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului și în coordonarea prim-ministrului.

Ca atare, față de atribuțiile ce reveneau deopotrivă recurentului și pârâtei în procesul de evaluare și acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, față de relația de subordonare a instituției pârâte față de reclamant, existentă la data săvârșirii faptei ilicite imputate (întocmirea raportului de evaluare și respectiv, omologarea acestuia prin emiterea deciziei de despăgubiri din 2010), rezultă că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaște atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, încă din momentul producerii ilicitului afirmat.

Astfel fiind, Statul prin Ministerul Finanțelor putea și trebuia să acționeze pentru recuperarea pagubei încă de la data săvârșirii faptei ilicite reclamate, care marchează și momentul de început al curgerii prescripției extinctive înăuntrul unui termen de trei ani.

Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptățește pe recurent să se prevaleze de incidența unui moment subiectiv (data la care, în 2021, debitorul împotriva căruia își îndreaptă acțiunea îl încunoștințează că ar avea o creanță) întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speță este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripției, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurentul că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptățit să acționeze.

Demersul, în acești termeni, al recurentului este unul care pe de o parte, nesocotește reglementarea momentului de început al cursului prescripției (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar pe de altă parte, înseși funcția și finalitatea prescripției extinctive, de a sancționa pasivitatea, lipsa de diligență, pentru lămurirea situațiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilității circuitului civil.

Pentru aceste considerente, recursul declarat de reclamant urmează a fi respins, ca nefondat.

Cu privire la recursul declarat de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituire a Proprietăților se rețin următoarele:

Înalta Curte reține că instituția chemării în garanție, reglementată în art. 72-74 C. proc. civ., consacră o formă de intervenție forțată într-un proces prin utilizarea căreia se eficientizează administrarea justiției, întrucât oferă părții interesate posibilitatea de a solicita judecarea în cadrul aceluiași proces atât a acțiunii principale, cât și a acțiunii în garanție sau în despăgubiri pe care ar putea să o formuleze și în mod separat, prin promovarea unei acțiuni distincte. Scopul părții care apelează la acest procedeu de extindere a cadrului procesual este acela de a-și asigura despăgubirea în cazul în care soluția pronunțată i-ar fi defavorabilă, valorificându-și pe cale incidentală dreptul de a fi garantat sau despăgubit.

Potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să plătească acesteia cheltuielile de judecată" - cheltuielile de judecată efectuate de părți vor fi suportate în final de partea care cade în pretenții, adică de acea parte care a pierdut procesul.

Obligarea la plata cheltuielilor de judecată are în vedere culpa procesuală a părții care a pierdut procesul. În aceste condiții, partea aflată în culpă procesuală, va suporta, la cerere, cheltuielile de judecată efectuate în cauză de partea adversă care a câștigat procesul.

Prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. au fost interpretate și aplicate corect, întrucât, în circumstanțele cauzei pendinte, reținute de instanța anterioară - formularea unei pretenții împotriva chematului în garanție, pretenție care nu a fost respinsă în considerarea soluției adoptate în privința respingerii cererii de chemare în judecată, ci ca urmare a admiterii unei excepții de procedură referitoare la cererea de chemare în garanție, în virtutea principiului independenței procesuale - raportul juridic de drept procesual s-a legat doar între pârâtă și terțele persoane beneficiare ale despăgubirilor plătite de pârâtă, astfel că nu există un raport juridic procesual direct între reclamant și chematul în garanție, întrucât pretențiile reclamantului nu au vizat obligarea acestuia la o anumită conduită.

Tocmai în considerarea principiului disponibilității, părțile cu interese contrare și-au formulat și susținut cererile, respectiv apărările, în formele prescrise de lege, în cadrul procesual stabilit de către reclamant în urma promovării cererii de chemare în judecată, demers judiciar prin care a solicitat intervenția instanței pentru rezolvarea unei situații litigioase.

Altfel spus, deși cererea de chemare în garanție nu are un caracter autonom, depinzând de existența și de modul în care se soluționează cererea de chemare în judecată, totuși nu își pierde celelalte caracteristici specifice unei cererii de chemare în judecată, printre acestea numărându-se și aceea că este supusă principiului disponibilității, cât și aceea că determină raporturi juridice doar între titularul acestei cereri și persoana chemată în judecată, neexistând un raport juridic procesual direct între reclamant și chematul în garanție, întrucât reclamantul nu a avut vreo pretenție față de aceasta, susținerea recurentei-pârâte, în sensul celor relevate, neputând conduce spre nici o concluzie favorabilă acesteia, întrucât este un raționament impropriu naturii și specificului acestei cereri.

Este de observat că la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, astfel că din momentul în care se angajează un raport procesual, prin chemarea în garanție a unor persoane străine de proces, acestea pot fi puse în situația de a face cheltuieli de judecată, așa încât respingerea cererii de chemare în garanție, ca tardivă, determină culpa titularului cererii de chemare în garanție, care acceptând judecarea cererii și pierderea procesului în raport cu chematul în garanție, riscul acestei situații trebuie să fie suportat de titularul cererii care, prin comportarea sa, a obligat partea adversă să angajeze cheltuielile din proces.

Nu în ultimul rând, se reține că nemulțumirile recurentei-pârâte în legătură cu dispoziția instanței de fond, validată prin decizia recurată, cu privire la cuantumul onorariului de avocat care a fost acordat intimatului-chemat în garanție constituie critici care au în vedere temeinicia și reaprecierea probelor administrate, aspecte care nu mai pot fi cenzurate în calea de atac a recursului, prin raportare la motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea unui recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 3/20.01.2020, în dosarul nr. x/2019, publicată în Monitorul Oficial nr. 181/05.03.2020, statuând că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din același cod, asupra proporționalității cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din același cod.

În considerentele acestei decizii, instanța supremă a reținut că stabilirea în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câștigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei și la munca efectivă a apărătorului părții. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii și o evaluare a ponderii pe care instanța trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanență, la circumstanțele cauzei, instanța de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face.

În aceste condiții, proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, iar nu de legalitate a hotărârii atacate. În consecință, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În consecință, pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile formulate de reclamantul Ministerul Finanțelor în calitate de reprezentant al Statului Român și de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva deciziei nr. 251 A din 17 februarie 2023 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Fiind în culpă procesuală, în baza dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., instanța va obliga pe recurenta-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2953,82 RON către intimatul-chemat în garanție B., reprezentând onorariu avocat, conform documentului justificativ aflat la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului declarat de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Respinge, ca nefondate, recursurile formulate de reclamantul Ministerul Finanțelor în calitate de reprezentant al Statului Român și de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva deciziei nr. 251 A din 17 februarie 2023 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Obligă pe pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la plata sumei de 2953,82 RON către intimatul-chemat în garanție B., cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 decembrie 2023.