ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 750/2024

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a Civilă, la data de 24 august 2021, sub nr. x/2021, reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, a solicitat instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 1.352.520 RON, reprezentând diferența dintre valoarea de 1.606.000 RON- prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/19.02.2009 și valoarea de 253.480 RON stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului situat în municipiul Râmnicu-Vâlcea, județul Vâlcea, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății efective; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății. Pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca prescrisă, în principal, și ca neîntemeiată, în subsidiar, și cerere de chemare în garanție a A. S.R.L., B., C. și D. prin care a solicitat ca în ipoteza admiterii cererii de chemare în judecată, aceștia să fie obligați la restituirea sumei reprezentând contravaloarea pretențiilor reclamantului. I.

Sentința pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă Prin sentința civilă nr. 1568 din 14 octombrie 2022, Tribunalul Bucuresti sectia a III- a Civilă a respins, ca tardivă, cererea de chemare în garanție, formulată de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților; a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea de chemare în judecată, ca prescrisă. I.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie Prin decizia civilă nr. 1153A/2023 din 22 septembrie 2023, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva sentinței civile nr. 51568 din 14 octombrie 2022 pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă. I.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 1153A/2023 din 22 septembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a declarat recurs reclamantul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor. I.

Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 16 noiembrie 2023, fiind repartizată aleatoriu, spre soluționare, completului de judecată nr. 2, astfel cum rezultă din fișa și procesul-verbal aflate la dosarul de recurs. I.

Procedura desfășurată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă După efectuarea procedurilor de comunicare, în temeiul art. 490 coroborat cu art. 471 1 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 11 ianuarie 2024, a fost acordat termen de judecată la data de 19 martie 2024, când Înalta Curte a reținut cauza în pronunțare asupra recursului. I.

Motivele de recurs Invocând incidența motivului de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel. Susținând nelegalitatea hotărârii recurate, recurentul-reclamant a arătat că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă. În opinia recurentului-reclamant, în aplicarea textului legal, în mod greșit instanța de apel a apreciat că momentul de la care ar fi avut posibilitatea să cunoască atât existența faptei și cât și a pagubei, este momentul emiterii deciziei de despăgubire, având, de altfel, obligația legală să sesizeze din acel moment existența anumitor neregularități în derularea procedurilor administrative de evaluare. Prin raportare la o decizie de speță, respectiv decizia nr. 513 din 07 martie 2019 pronunțată de secția I civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, recurentul-reclamant a criticat reținerile curții de apel potrivit cărora Ministerul Finanțelor a avut doi reprezentanți în Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor iar Statul român, ca titular de drepturi și obligații proprii, este reprezentat de Ministerul Finanțelor în raporturile civile, potrivit art. 25 din Decretul lege nr. 31/1954. A menționat că o condiție esențială pentru a fi angajată răspunderea civilă delictuală o reprezintă existența unui prejudiciu, iar pentru a se putea repara prejudiciul cauzat victimei, acesta trebuie să fie cert, direct, personal și să nu fi fost reparat încă. În continuare, susține că reclamantul din litigiul pendinte este Statul român, reprezentat de Ministerul Finanțelor, iar raportul de evaluare a fost validat de către o altă entitate. În acest context, transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Ministerului Finanțelor pentru fapte care aparțin instituțiilor acestuia, și nu lui însuși. În opinia recurentului-reclamant, chiar dacă intimata-pârâtă s-a aflat, la momentul derulării procedurii administrative, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor, aceasta nu înseamnă că existau pârghiile legale necesare identificării și cuantificării prejudiciului, din moment ce este vorba despre persoane juridice de sine-stătătoare, cu atribuții diferite. Criticând hotărârea recurată, recurentul-reclamant a arătat și că selectarea și contractarea experților evaluatori autorizați și acreditați ANEVAR s-au efectuat de către intimata-pârâtă și nu de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar cei doi reprezentanți ai Ministerului Economiei și Finanțelor în Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor nu puteau avea alte atribuții, decât cele prevăzute de art. 13 alin. (1) din Legea nr. 247/2005. Recurentului-reclamant a susținut că a pretinde că reprezentanții interministeriali aveau sau trebuiau să aibă o competență profesională similară unui expert evaluator autorizat și acreditat de ANEVAR, pentru a face o analiză critică, pe fond, a raportului de expertiză în vederea identificării unui eventual prejudiciu prin supraevaluare a imobilelor expertizate, depășește prin interpretare cadrul legal stabilit de legiuitor. A apreciat că, întrucât prin lege membrii Comisiei nu erau obligați să aibă și specializarea de evaluatori autorizați și acreditați ANEVAR, aceștia nu pot fi culpabilizați pentru că experții evaluatori acreditați nu au respectat, în cadrul activității de evaluare standardele specifice acestei profesii, iar membrii Comisiei nu au identificat prejudiciul la momentul emiterii deciziei de despăgubire. În concluzie, a considerat că nu exista posibilitatea obiectivă ca Ministerul Economiei și Finanțelor, prin cei doi reprezentanți, sau celelalte instituții reprezentate, să cunoască paguba sau să fi putut identifica existența acesteia de la data omologării raportului de expertiză și emiterii titlului de despăgubire, așa cum, în mod greșit, a reținut instanța de apel. Mai mult, recurentul-reclamant a învederat că nici la momentul întocmirii raportului inițial de evaluare și nici ulterior, până la data de 26 aprilie 2023, când, prin H.G. nr. 572/2013, autoritatea pârâtă a trecut în subordinea Guvernului, nu a existat niciun indiciu care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să justifice exercitarea unui eventual control. Privitor la determinarea pagubei produse în patrimoniul reclamantului, aceasta a putut fi stabilită doar ca urmare a punerii în aplicare de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a măsurilor dispuse de Curtea de Conturi, respectiv a verificării, expertizării și reevaluării rapoartelor de evaluare care au stat la baza emiterii deciziilor de către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor în perioada 2009-2011. Prin urmare, recurentul-reclamant a fost în imposibilitate de a cunoaște paguba la momentul indicat de instanță, întrucât aceasta a fost stabilită doar ca urmare a întocmirii raportului de reevaluare efectuat de firma E. S.R.L.. Mai mult, a arătat că, și în situația în care ministerul ar fi auditat activitatea autorității intimate-pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi și finalizat prin Decizia nr. 10 din data de 10 octombrie 2013, aceasta nu ar fi dus la stabilirea măcar a existenței pagubei, deoarece, întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin parcurgerea unor operațiuni de verificare a tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza emiterii deciziilor de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și identificarea rapoartelor de evaluare întocmite cu nerespectarea Standardelor Internaționale de Evaluare, respectiv reevaluarea rapoartelor de evaluare identificate în etapa anterioară, în vederea stabilirii prejudiciului produs. De asemenea, a susținut că, din analiza circumstanțelor cauzei se disting următoarele raporturi de prepușenie: raportul de prepușenie născut între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și experții evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză; raportul de prepușenie născut în temeiul raporturilor de muncă între intimata-pârâtă și consilierii care au avizat rapoartele de expertiză pentru a intra în ședință, aceștia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare. În opinia recurentului-reclamant instanța de apel, în mod eronat, a reținut că ar fi avut posibilitatea de a cunoaște prejudiciul mai devreme de data înregistrării în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. x din data de 07 august 2020, emise de partea adversă, privind diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile, a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaționale de Evaluare. I.

Apărările formulate în cauză În termen legal, intimata-pârâtă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Totodată, a invocat excepția inadmisibilității recursului, excepție care a fost calificată de către instanță ca fiind o apărare pe fondul căii de atac. Recurentul-reclamant nu a depus răspuns la întâmpinăre. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: Prevalându-se de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material), recurentul-reclamant a pretins caracterul nelegal al deciziei atacate prin prisma încălcării și aplicării eronate a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, în sensul în care instanța de control judiciar a apreciat că momentul de la care ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba, cât și pe cei responsabili de producerea acesteia, este acela al datei emiterii deciziei de despăgubire, însă, de la momentul indicat nu se putea stabili nici măcar existența pagubei, iar întinderea acesteia putea fi cuantificată doar în urma parcurgerii unor operațiuni administrative ce viza verificarea tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, expertizarea și reevaluarea imobilelor în concordanță cu standardele internaționale, procedură în care au fost implicate instituții cu atribuții proprii ce nu se aflau într-un raport de dependență față de autoritatea statului. Criticile astfel formulate sunt nefondate. Înalta Curte constată că dreptul subiectiv ce se solicită a fi sancționat pe cale judiciară reprezintă un drept de creanță izvorât din săvârșirea pretinsei fapte ilicite de către pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților constând în întocmirea unui raport de supraevaluare a imobilului situat în municipiul Râmnicu-Vâlcea, județul Vâlcea, cu nerespectarea standardelor internaționale, prin evaluatori autorizați, la nivelul anului 2008, în procesul de acordare a despăgubirilor în temeiul Legii nr. 10/2001, raport care a fost apoi avizat de către consilierii intimatei-pârâte. În baza acestuia, a fost emisă de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor decizia nr. 6001 din data de 23 iulie 2009, conținând titlurile de despăgubire în favoarea beneficiarilor B., C. și D., iar, apoi, au fost eliberate titlurile de conversie în acțiuni nr. 1353 din 09 decembrie 2009 și nr. 3317 din 25 august 2011 de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, conform procedurii instituite de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente și opțiunii exprimate de către beneficiari. Fiind vorba de un drept de creanță circumscris unui prejudiciu generat de o supraevaluare a imobilului, prin raportul întocmit la nivelul anului 2008, în baza căruia s-a plătit contravaloarea unor despăgubiri peste valoarea reală de piață a proprietății imobiliare evaluate, instanța de apel a reținut, în mod corect, incidența art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită. În aplicarea dispozițiilor legale menționate, instanța de apel, validând soluția tribunalului, a apreciat că, de la momentul emiterii deciziei de despăgubire, respectiv de la momentul emiterii titlului de conversie, recurentul-reclamant putea și trebuia să cunoască atât fapta care a produs prejudiciul cât și, prejudiciul reclamat, acesta constând în diminuarea patrimoniului cu despăgubirile acordate ca urmare a supraevaluării; de la același moment, pe baza acestor elemente, trebuia să cunoască și faptul că o eventuală supraevaluare a imobilului ar fi constituit o pagubă produsă intereselor statului și, prin urmare, trebuia să depună toate diligențele necesare pentru descoperirea întinderii pagubei și recuperării acesteia. Conform dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958: "prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea". Așa cum rezultă din textul citat, regula generală privind începutul prescripției extinctive are un caracter mixt, prezentând caracteristica stabilirii, alternativ, a două momente de la care prescripția începe să curgă, și anume, un moment subiectiv, constând în data când cel păgubit a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, deci nu doar pe cel care a cauzat-o, și un moment obiectiv, constând în data când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Textul de lege se referă doar la momentul cunoașterii pagubei, nu și la cel al cunoașterii întinderii pagubei, rămânând ca în interiorul termenului stabilit de lege, de 3 ani, aplicabil speței, păgubitul să efectueze verificări pentru stabilirea întinderii prejudiciului și să acționeze pentru recuperarea acestuia. Totodată, se observă că legiuitorul a detașat momentul începerii curgerii prescripției de momentul nașterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat print-o faptă ilicită și, implicit, al nașterii dreptului la acțiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui răspunzător de ea, stabilind că prescripția începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, adică momentul subiectiv, împrejurare ce îi permite acesteia să acționeze. Pe de altă parte, prin stabilirea celui de-al doilea moment, cel obiectiv, de la care începe să curgă prescripția dreptului la acțiune pentru repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită (data când victima trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea), legiuitorul a urmărit să armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu necesitatea asigurării finalității prescripției extinctive, adică scopului reglementării acestei instituții, aceea de lămurire a situațiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea și stabilitatea circuitului civil. De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție se întemeiază pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea. Or, prevalându-se de momentul subiectiv reprezentat de data comunicării de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a adresei nr. x din 07 august 2020, prin care Ministerul Finanțelor era informat despre existența diferențelor dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor impuse de standardele internaționale, recurentul-reclamant a susținut că nu a putut acționa înaintea datei respective, întrucât nu cunoștea de existența prejudiciului. Susținerea recurentului-reclamant ignoră faptul că scopul legiuitorului, atunci când a instituit și un moment obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă, a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligențe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acțiunii și valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei și a celui care răspunde de ea. Nu poate fi primită nici critica prin care recurentul-reclamant susține interpretarea eronată a dispozițiilor art. 25 din Decretul nr. 31/1954, reluate, de altfel, în noua reglementare a C. civ., de prevederile art. 223. În această privință, se constată că instanța de apel a reținut în mod corect că, atât timp cât Ministerul Finanțelor a făcut parte din componența fostei Comisii Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor (având 2 reprezentanți), iar Ministerul Finanțelor este reprezentantul Statului în raporturile civile, continuarea raționamentului logico-juridic conduce la concluzia potrivit căreia atât reclamantul Statul român cât și Ministerul Finanțelor puteau și trebuiau să cunoască paguba și pe cel răspunzător de ea încă de la momentul emiterii deciziei de despăgubire. De altfel, una dintre atribuțiile fostei CCSD, prin cei 9 membri ai săi, era acea de a dispune emiterea deciziilor referitoare la acordarea de titluri de despăgubire, potrivit art. 13 alin. (1) lit. a) Titlul VII al legii nr. 247/2005, astfel că în contextul exercitării și aducerii la îndeplinire a acestei atribuții, aceștia trebuiau și puteau să cunoască paguba și pe cele care răspunde de ea. Nu poate fi primită nici critica prin care recurentul-reclamant susține că nu poate fi atrasă răspunderea statului pentru fapte ce aparțin instituțiilor acestuia, și nu lui însuși. În această privință, instanța de apel, în esență, a reținut că statul este reprezentat de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților în procedura administrativă de restituire a imobilele preluate abuziv în perioada comunistă, instituită prin legile speciale de reparație, că își exercită drepturile și obligațiile prin instituții și autorități publice cărora le deleagă o parte din atribuțiile sale, prin adoptarea actelor normative de organizare și funcționare, și că, în temeiul acestui raport, instituția sau autoritatea publică respectivă are obligația de a acționa în reprezentarea statului pentru îndeplinirea atribuțiilor conferite de acesta, iar statul, la rândul lui, trebuie să exercite supravegherea și controlul modului în care aceste atribuții sunt îndeplinite de instituțiile sale. Înalta Curte reține că statul, în raport cu proprii săi agenți, trebuie să manifeste același nivel de vigilență care se cere oricărui alt subiect de drept, iar, în măsura în care are un comportament lipsit de diligență în desfășurarea procedurii de evaluare și acordare a despăgubirilor, trebuie să se supună aceluiași regim sancționator ca orice alt participant la circuitul civil constând în excluderea posibilității de a obține protecția juridică prin exercitarea dreptului material la acțiune. Cum, în cazul particular al speței, se pune problema constatării existenței unor eventuale pagube cauzate de cel căruia i s-a încredințat administrarea unei activități ce implică folosirea resurselor financiare ale celui care se pretinde păgubit, trebuie avute în vedere mutatis mutandis, dezlegările conținute în decizia nr. 19 din data de 3 iunie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea recursului în interesul legii, chiar dacă au ca premisă un alt tip de raport juridic, din moment ce raționamentul logico-juridic al instanței supreme cu privire la instituția prescripției extinctive, din perspectiva angajării răspunderii civile ca urmare a unui act de control al Curții de Conturi, este similar, putând fi aplicat prin analogie. Astfel, prin decizia nr. 19 din data de 3 iunie 2019, publicată în Monitorul Oficial nr. 860 din data de 24 octombrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii formulat de către Colegiul de conducere al Curții de Apel Constanța și, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii raportate la cele ale art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă și ale art. 211 lit. c) din Legea dialogului social nr. 62/2011, a stabilit că: "actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligația de a acționa pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plății către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripție extinctivă a acțiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului". Sub aspectul curgerii prescripției extinctive, prin aceeași decizie, s-a reținut că: "nu are relevanță constatarea făcută și comunicată de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, deoarece controlul constată doar abaterile sau neregularitățile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziție de către instituția supusă controlului" (par. 54). Or, "paguba constatată, preexistentă raportului Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entității controlate" (par. 57). Instanța supremă a mai statuat că "paguba este rezultatul exclusiv al propriei culpe cu privire la modalitatea de gestionare a resurselor financiare ale entității controlate, care, potrivit legii, trebuia să declanșeze mecanisme interne în ceea ce privește controlul de gestiune financiară, precum controlul de legalitate, controlul financiar preventiv, controlul financiar intern sau auditul" (par. 58), context în care constatările Curții de Conturi sau ale unui alt organ cu atribuții de control, precum și măsurile dispuse în sarcina entității controlate fiind obligatorii exclusiv pentru aceasta din urmă, în condițiile în care raportul de control constată doar producerea pagubei și nu constituie, prin el însuși, izvor al obligației debitorului, acest izvor fiind actul sau faptul juridic care a generat paguba invocată. "Cum prescripția extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei și la faptul sau actul generator al acestui drept, rezultă că invocarea actului de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control este irelevantă, cu atât mai mult cu cât nu există nicio dispoziție legală care să dispună explicit că acesta reprezintă punctul de plecare al cursului prescripției extinctive" (par. 61). Înalta Curte a mai arătat că actul de control nu poate reprezenta "nici măcar un act de întrerupere a cursului prescripției extinctive" (par. 62), iar a susține că momentul curgerii termenului de prescripție este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi ar însemna a se lăsa lipsită de eficiență însăși instituția prescripției, care sancționează pasivitatea în exercițiul dreptului subiectiv, ce nu poate fi justificată de entitatea controlată prin necunoașterea și neaplicarea dispozițiilor legale. În realitate, prevalându-se de aspectele ce reclamă imposibilitatea cunoașterii întinderii și, respectiv, a existenței pagubei, pentru argumentele arătate în cele ce preced, care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor atunci când a detașat momentul începerii cursului prescripției de cel al nașterii dreptului la acțiune (ca titularul dreptului să nu fie sancționat pentru că nu a putut acționa), recurentul-reclamant tinde să deplaseze data începerii cursului prescripției pentru a situa demersul său judiciar înăuntrul termenului de prescripție, indicând drept moment de început al curgerii prescripției pe cel subiectiv, reprezentat de data la care debitorul său l-a înștiințat că ar avea un drept de creanță, prin transmiterea de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a adresei nr. x din data de 07 august 2020, decurgând din diferențele de valoare a imobilului expertizat. Se reține că stabilirea despăgubirilor în cadrul procedurii acordării măsurilor de despăgubire instituite prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 se realiza prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componență făceau parte președintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților și 2 reprezentanți ai Ministerului Finanțelor Publice – art. 13 alin. (1) lit. e) din lege. De asemenea, titlul de despăgubiri emis, în numele și pe seama Statului Român, încorpora dreptul de creanță împotriva statului și era valorificat prin conversia acestuia în acțiuni la Fondul Proprietatea – art. 3 lit. a) din același act normativ –ce a funcționat sub forma unei societăți de investiții, deținută inițial în întregime de Statul Român, în calitate de acționar unic, până la transmiterea acțiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite – art. 7 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005. Cu privire la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, se reține că aceasta este o instituție a statului, înființată prin H.G. nr. 361/2005, ca organ de specialitate cu atribuții în legătură cu aplicarea legilor reparatorii și trecută în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, finanțată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei și Finanțelor, situație confirmată prin art. 13 alin. (4) prin H.G. nr. 34/2009 și menținută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572 din data de 30 iulie 2013, când a trecut în subordinea Guvernului și în coordonarea prim-ministrului. Având în vedere acest ansamblu normativ, față de atribuțiile ce reveneau deopotrivă recurentului-reclamant și intimatei-pârâte în procedura de evaluare și acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, față de relația de subordonare a instituției pârâte față de reclamant, existentă la data săvârșirii faptei ilicite imputate (întocmirea raportului de evaluare și, respectiv, omologarea acestuia prin emiterea deciziei de despăgubiri din 2009), rezultă că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaște atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, astfel că putea și trebuia să acționeze pentru recuperarea ei încă de la data săvârșirii faptei ilicite reclamate. Altfel spus, dacă este greu de admis ca în practică să se cunoască existența pagubei și a celui care răspunde de ea chiar la data săvârșirii faptei ilicite reclamate, Înalta Curte reține că recurentul-reclamant putea și trebuia să facă verificări cu privire la acuratețea și legalitatea evaluărilor care au stat la baza despăgubirilor stabilite, într-un interval de timp rezonabil de la data pretinsei fapte ilicite. În acord cu alte hotărâri pronunțate în această materie, Înalta Curte apreciază că acest interval rezonabil de timp nu ar putea fi, în tot cazul, mai mare de 2-3 ani de la data comiterii faptei, timp în care printr-o diligență necesară în gestionarea resurselor publice, paguba putea și trebuia să fie identificată. În acest interval maxim, socotit de la data săvârșirii faptei ilicite reclamate, recurentul-reclamant putea și trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, acesta fiind, prin urmare, momentul care marchează și momentul de început al curgerii prescripției extinctive înăuntrul unui termen de 3 ani. Așadar, atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptățește pe recurentul-reclamant să se prevaleze de incidența unui moment subiectiv în locul celui obiectiv al începutului cursului prescripției, aplicabil speței, ce se plasează în timp cu mult anterior datei la care afirmă că a cunoscut toate acele elemente care l-ar fi îndreptățit să acționeze (data la care debitorul împotriva căruia și-a îndreptat acțiunea îl încunoștințează că ar avea o creanță – 2020). În acești termeni, demersul judiciar al recurentului-reclamant reprezintă unul care, pe de o parte, nesocotește reglementarea momentului de început al cursului prescripției (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar, pe de altă parte, însăși finalitatea prescripției extinctive, aceea de a sancționa pasivitatea, lipsa de diligență, pentru lămurirea situațiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilității circuitului civil. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor împotriva deciziei civile nr. 1153A din 22 septembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.