ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1954/2023

Ședința publică din data de 02 noiembrie 2023

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea din data de 28 iulie 2021 înregistrată la Tribunalul București, secția a III-a civilă sub nr. x/2021, reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților (în continuare ANRP), solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 486.911 RON, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății efective, precum și obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculată pentru aceeași perioadă.

Suma solicitată prin acțiunea introductivă reprezintă diferența dintre valoarea de 634.000 RON stabilită prin raportul de evaluare nr. x/05.06.2009 în legătură cu imobilul teren intravilan în suprafață de 454 mp, situat în municipiul Craiova, Județul Dolj, și valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare prin raportul de evaluare întocmit la data de 10.12.2020 de către S.C. A. S.R.L..

Prin sentința civilă nr. 686 din 06 mai 2022, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, s-a admis excepția tardivității formulării cererii de chemare în garanție de către pârâta ANRP și s-a respins ca tardiv formulată cererea de chemare în garanție a S.C. B. S.R.L., C., D., E., F. și G., fiind obligată pârâta ANRP la plata sumei de 500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat către S.C. B. S.R.L..

Prin aceeași sentință, s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâta ANRP și s-a respins acțiunea introductivă ca prescrisă.

Prin decizia civilă nr. 134 A din 02 februarie 2023, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de apelantul-reclamant Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva sentinței civile nr. 686 din 06 mai 2022 a Tribunalului București, secția a III-a civilă; a anulat sentința civilă și, evocând fondul în apel, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea.

Împotriva deciziei civile nr. 134 A din 02 februarie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a declarat recurs reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor.

Recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la instanța de apel; în rejudecare, a solicitat admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată, invocând incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, a arătat că hotărârea atacată este nelegală, întrucât a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor art. 9 și art. 269-271 C. proc. civ., situație ce atrage incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5) din C. proc. civ., precum și a dispozițiilor art. 1241 C. civ., situație ce atrage incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

A arătat că prin cererea de chemare în judecată a indicat înscrisurile în raport de care a invocat incidența prevederilor art. 269-270

1

C. proc. civ., prin înscris înțelegând adresele cu referire la actele sau faptele juridice stricto sensu, făcute prin imprimare pe hârtie de către intimata-pârâtă și transmise Ministerului Finanțelor, relevante sub aspectul informațiilor pe care le dețin, necontestate anterioare ivirii litigiului, care oferă garanții de exactitate.

A precizat că înscrisul, prin forma și aparența sa exterioară, are înfățișarea unui act regulat întocmit de un agent public în limitele atribuției sale (funcționari ai intimatei-pârâte) și se bucură de prezumția de autenticitate și validitate, potrivit art. 1171 din vechiul C. civ. (art. 1241 noul C. civ.), până la proba contrară ce revine persoanei care contestă exactitatea sau autenticitatea acestuia.

Or, în prezenta cauză, persoana care ar fi putut contesta cele consemnate în actele care constituie probatoriul, cu precădere raportul de verificare și cel de-al doilea raport de evaluare, era intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restiturea Proprietăților, cea de la care emană, reprezentând înscrisuri autentice, în înțelesul art. 269 C. proc. civ., iar partea adversă nu a efectuat niciun demers care să indice intenția de a contesta actele întocmite de expertul evaluator S.C. A. și transmise Ministerului Finanțelor spre valorificare.

Totodată, a precizat că intimata-pârâtă a fost cea care l-a înștiințat despre existența și întinderea prejudiciului reprezentat de diferența dintre valoarea stabilită de primul raport de expertiză și suma stabilită de expertiza efectuată de S.C. A. și i-a solicitat să întreprindă demersuri pentru recuperarea acestui prejudiciu.

Rezultă, astfel, că instanța de apel ar fi trebuit să țină seama de aceste înscrisuri, precum și de valoarea prejudiciului ce reiese din cuprinsul acestora, valoare ce le-a fost transmisă chiar prin actele emanate de la intimata-pârâtă, depuse la dosarul cauzei, în caz contrar decizia recurată este rezultatul încălcării art. 269-271 C. proc. civ., situație ce atrage incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., dar și cu încălcarea art. 1241 C. civ., situație ce atrage motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cu referire la obiectul cererii de chemare în judecată, a precizat că în cadrul probei cu înscrisuri au fost depuse toate actele transmise de intimata-pârâtă, respectiv: raportul de evaluare nr. x/05.06.2009; raportul de verificare nr. x a raportului de evaluare nr. x/05.06.2009; raportul de evaluare întocmit de către S.C. A. S.R.L.la data de 10.12.2020; titlurile de conversie-Decizia nr. 1239/12.11.2009, nr. 2759.1/29.07.2011, nr. 2759/29.07.2011, nr. 3430.1/14.09.2011, nr. 3430.2/14.09.2011, nr. 3430.3/14.09.2011 emise de autoritatea pârâtă; Decizia nr. 6042/23.07.2009 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, precum și corespondența prin care A.N.R.P. a înaintat documentele în care se face referire expresă la dosarul nr. x C. civ. și la cuantumul sumei de recuperat: 486.911 RON - diferența dintre evaluarea inițială și cea finală.

Atât timp cât instanța de apel nu a ținut seama de înscrisurile pe care le-a depus la dosarul cauzei, în condițiile în care intimata-pârâtă A.N.R.P. nu le-a contestat și nu s-a înscris în fals împotriva acestora, rezultă că decizia recurată este și rezultatul încălcării principiului disponibilității, consfințit de art. 9 C. proc. civ., instanța de apel substituindu-se intimatei-pârâte și, practic, încuviințând o apărare pe care această parte nu a formulat-o, împrejurare ce atrage incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosar la data de 21 aprilie 2023, intimata-pârâtă a expus o scurtă circumstanțiere a cauzei și a invocat excepția inadmisibilității recursului, arătând că recurentul nu a motivat cererea de recurs.

Totodată, intimata susține că reclamantul înțelege să se folosească de un argument deja statuat în mod definitiv într-o speță similară (decizia nr. 862A/31.05.2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2021), în sensul că, inclusiv în ipoteza în care ne raportăm la momentul obiectiv ori la cel subiectiv, termenul de prescripție era împlinit la data introducerii acțiunii.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5) din C. proc. civ., care vizează încălcarea de către instanța de apel a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, în ceea ce privește interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor art. 9 din C. proc. civ., precum și a celor ale art. 269-271 din același act normativ, recurentul-reclamant a susținut, sub un prim aspect, că înscrisurilor administrate de către acesta emană chiar de la pârâtă fiind întocmite anterior declanșării litigiului, ceea ce conduce la un înalt grad de credibilitate al acestora, iar sub un al doilea aspect, că înscrisurile administrate în cauză au forța probantă a unor înscrisuri autentice, astfel încât sunt aplicabile dispozițiile art. 269 C. proc. civ.

Criticile supuse analizei sunt nefondate.

Potrivit principiului disponibilității, ce guvernează procesul civil, reglementat de art. 9 C. proc. civ., părțile pot determina nu numai existența procesului prin declanșarea procedurii judiciare și prin libertatea de a pune capăt procesului înainte de interveni o hotărâre pe fondul pretenției supuse judecății, ci și conținutul procesului, prin stabilirea cadrului procesual în privința obiectului și a participanților la proces.

Prevederile art. 22 alin. (6) C. proc. civ. stabilesc că judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel, regulă dezvoltată și în art. 397 alin. (1) C. proc. civ., care stipulează că instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor cererilor deduse judecății, ea neputând acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut.

Altfel spus, instanța judecătorească este obligată să statueze asupra celor solicitate de părți, fără a putea depăși, ca regulă, cadrul procesual trasat de către acestea prin cererile și apărările formulate.

Dispozițiile art. 476 alin. (1) C. proc. civ. stipulează că apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel analizând cauza atât în fapt, cât și în drept.

De regulă, devoluțiunea este totală, însă apelul este limitat, pe de o parte, de ceea ce s-a apelat - tantum devolutum quantum appellatum și, pe de altă parte, de ceea ce s-a dedus judecății la prima instanță - tantum devolutum quantum iudicatum.

Așadar, efectul devolutiv al apelului nu vizează toate problemele de fapt și de drept deduse judecății, ci numai pe cele care sunt criticate expres sau implicit de către apelant, cu respectarea principiului disponibilității.

Astfel, efectul devolutiv al apelului poate fi limitat de către apelant, în acest sens statuând art. 477 alin. (1) din C. proc. civ., conform cu care:

"instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată".

Înalta Curte constată că această conduită a fost urmată de instanța de apel, iar dacă în urma raționamentului judiciar, pe care l-a expus în cuprinsul considerentelor deciziei atacate, a ajuns la altă concluzie decât cea dezvoltată de recurentul-reclamant, nu înseamnă că s-a produs o încălcare a prevederii procesual civile mai sus enunțată câtă vreme analiza instanței s-a circumscris apărărilor, așa cum au fost ele inserate în motivele deduse judecății apelului.

Din acest punct de vedere, se observă că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie obligarea pârâtei la plata sumei de 486.911 RON și a dobânzii legale calculate de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății efective decurgând din angajarea răspunderii civile delictuale ca urmare a săvârșirii de către aceasta a faptei ilicite constând atât în întocmirea raportului de expertiză de către experții autorizați în calitate prepuși ai autorității, cât și în omologarea de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a raportului de evaluare nr. x/05.06.2009, cu consecința prejudicierii bugetului de stat prin plata contravalorii unor despăgubiri mult peste valoarea reală de piață a proprietății imobiliare evaluate.

Prima instanță a respins cererea de chemare în judecată, ca prescrisă, reținând, în esență, că Statul putea să cunoască prejudiciul și persoana răspunzătoare de cauzarea acestuia încă de la data emiterii titlurilor de conversie, care îi sunt comunicate, fiind acționar principal la Fondul Proprietatea și depunând aceleași diligențe ca cele reprezentate de verificările Curții de Conturi începute odată cu Decizia nr. 10/10.10.2013, însă în termenul legal de prescripție, iar nu la peste 10 ani, când a fost întocmit raportul de evaluare de către S.C. A. din 16.12.2020 sau după ce a primit adresa nr. x/26.03.2021 din partea pârâtei.

Criticile deduse judecății apelului au vizat aspecte ce țin de interpretarea eronată a dispozițiilor legale aplicabile în materia prescripției dreptului la acțiune în ce privește momentul la care reclamantul ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba, cât și cei responsabili de producerea acesteia, circumscris datei emiterii deciziei de despăgubire.

În considerarea dispozițiilor art. 477 alin. (1) C. proc. civ., verificând în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, potrivit art. 479 din același act normativ, instanța de apel a considerat că Ministerul Finanțelor nu avea pârghiile legale necesare pentru a verifica și a stabili existența prejudiciului, iar plata propriu-zisă a sumelor din decizia emisă de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților nu presupune că plătitorul cunoștea sau că ar fi trebuit să cunoască existența supraevaluării, cum în mod eronat a apreciat prima instanță.

Totodată, a reținut că până la momentul stabilirii existenței supraevaluării, în urma reevaluării imobilului la data de 10.12.2020, adusă la cunostința Ministerului Finanțelor, prin adresa nr. x/26.03.2021, nu se putea considera de către Stat sau reprezentantul acestuia că a existat o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, cu atât mai mult cu cât decizia Curții de Conturi a fost atacată în instanță de persoana juridică ce a făcut obiectul controlului, iar sentința civilă nr. 2767/17.10.2014, chiar executorie, nu stabilește existența prejudiciului, nici câtimea acestuia, astfel că nu poate constitui momentul obiectiv de la care Statul ar fi putut cunoaște aceste aspecte.

În consecință, apreciind că soluția primei instanțe de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune este nelegală, ținând cont că reclamantul avea posibilitatea de a cunoaște existența prejudiciului cel mai devreme în data de 26.03.2021, instanța de apel a admis apelul, a anulat sentința atacată și a procedat la rejudecarea fondului raportului juridic ce a presupus verificarea întrunirii condițiilor cerute de lege pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtei în legătură cu faptele prepușilor (membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor și expertul care a efectuat expertiza în anul 2009).

În acest sens, a reținut existența faptelor ilicite deduse judecății concretizate în întocmirea în anul 2009 de către expert a raportului de evaluare cu nerespectarea normelor edictate pentru evaluare și avizarea de către membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor a raportului de evaluare care nu respectă standardele internaționale de evaluare, aceștia din urmă în calitate de prepuși ai pârâtei.

Cu privire la raportul între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și expertul, care a efectuat expertiza în anul 2009, a apreciat că acesta a fost de natură contractuală.

Totodată, procedând la analiza comparativă a celor două rapoarte de evaluare atașate cererii de chemare în judecată (cel întocmit în anul 2009 de către S.C. B. S.R.L. și cel întocmit în anul 2020 de către S.C. A.), instanța de apel a conchis că metoda comparației directe, permisă de standardele internaționale de evaluare, a fost realizată în mod greșit, prin utilizarea unor oferte de vânzare publicate în mediul online, preluate în mod aleatoriu, nu a unor comparabile care să reprezinte vânzări efective a unor bunuri similare, ce nu fac dovada existenței prejudiciului cauzat prin supraevaluarea imobilului, respingând, astfel, acțiunea, ca neîntemeiată.

Așadar, în fundamentarea soluției, instanța de apel a procedat la analiza valenței probatorii a înscrisurilor administrate de către reclamant, ce se circumscrie prevederilor art. 264 C. proc. civ., care conferă judecătorului dreptul de a aprecia asupra probatoriului administrat, operațiune care se realizează ulterior închiderii dezbaterilor, în vederea determinării puterii probante și valorii fiecărei probe în parte, precum și a tuturor probelor împreună.

Înalta Curte constată că recurentul-reclamant a criticat soluția instanței de apel relativ la modul de interpretare a probelor, fiind nemulțumit de maniera în care aceasta a statuat asupra cererii în pretenții, pe care a formulat-o împotriva intimatei-pârâte, arătând că raportat la starea de fapt, probele administrate și puterea lor doveditoare acțiunea formulată a fost în mod eronat respinsă.

Or, modul de apreciere a probelor și stabilirea elementelor de fapt ale cauzei constituie atributul exclusiv al instanței devolutive, reprezentând aspecte ce țin de netemeinicia hotărârii atacate și excedează controlului judiciar ce poate fi realizat în recurs.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a cărui incidență a fost invocată de către recurent, vizează încălcarea normelor de drept material, ce poate consta, cu titlu de exemplu, în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării acestora, interpretarea greșită a normei corespunzătoare situației de fapt, încălcarea unor principii generale de drept.

Înalta Curte observă că recurentul a valorificat aceleași critici subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în ceea ce privește și încălcarea art. 1241 C. civ., însă textul de lege menționat nu a făcut obiectul analizei instanței anterioare și, implicit, nu a fost cuprins în motivele de apel, fiind invocat omisso medio, adică pentru prima oară în această cale extraordinară de atac, contravenind dispozițiilor art. 488 alin. (2) din C. proc. civ., care dispun în sensul că "motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor", legiuitorul înțelegând astfel să acorde garanții suplimentare caracterului extraordinar al recursului, văzut exclusiv ca o verificare a legalității hotărârii pronunțate în apel.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivele de recurs invocate sunt nefondate în ansamblul lor, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român împotriva deciziei nr. 134 A din 02 februarie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 02 noiembrie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.