ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1381/2023

Ședința publică din data de 27 septembrie 2023

Asupra cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanțele litigiului:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 26 noiembrie 2018 pe rolul Tribunalului Iași, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții B. și C., a solicitat recunoașterea pe teritoriul Statului Român a hotărârii pronunțate la 25 ianuarie 2016 de Judecătoria Hîncești - Republica Moldova în dosarul nr. x/2015.

Prin sentința civilă nr. 1140 din 19 iulie 2019, Tribunalul Iași a respins excepția lipsei de interes a reclamantei.

A admis cererea de chemare în judecată și a dispus recunoașterea pe teritoriul Statului Român a hotărârii pronunțată la 25 ianuarie 2016 de Judecătoria Hîncești - Republica Moldova în dosarul nr. x/2015.

A fost încuviințată executarea silită împotriva pârâților C. și B. a hotărârii pronunțată la 25 ianuarie 2016 de Judecătoria Hîncești, Republica Moldova în dosarul nr. x/2015.

S-a dispus conversia în moneda națională (RON) a sumei de 4.755.985 MLD, la cursul de schimb de la data când hotărârea pronunțată la 25 ianuarie 2016 în dosarul nr. x/2015 a devenit executorie, respectiv 16 martie 2016.

A obligat pe pârâții C. și B. să plătească suma de 40 RON cheltuieli de judecată, taxă de timbru, către reclamanta S.C. A. S.R.L..

Prin decizia civilă nr. 253 din 25 iunie 2020, Curtea de Apel Iași, secția civilă a respins apelurile declarate de reclamanta S.C. A. S.R.L. și de pârâții C. și B. împotriva sentinței civile nr. 1140 din 19 iulie 2019 pronunțată de Tribunalul Iași.

Prin decizia nr. 2132 din 20 octombrie 2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a fost admis recursul declarat de pârâții C. și B. împotriva deciziei civile nr. 253 din 25 iunie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă.

A fost casată decizia recurată și a fost trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Prin decizia civilă nr. 269 din 7 iunie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă, a fost respins apelul declarat de pârâții C. și B. împotriva sentinței civile nr. 1140 din 19 iulie 2019 pronunțată de Tribunalul Iași.

Împotriva deciziei civile nr. 269 din 7 iunie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă, pârâții C. și B. au declarat recurs.

În cuprinsul cererii de recurs, recurenții-pârâți au arătat că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Se invocă aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 292 C. proc. civ., dat fiind faptul că reclamanta a depus doar copii xerox de pe hotărârea a cărei recunoaștere a solicitat-o, în condițiile în care era obligatorie depunerea acesteia în original, alături de toate celelalte dovezi privind actele din dosarul nr. x/2015 al Judecătoriei Hâncești, la dosar regăsindu-se doar originalul contractului de tranzacție. Precizează că între actele aflate la dosarul de fond și înscrisurile depuse în copie certificată există mai multe deosebiri.

Arată că instanța de apel nu ar fi trebuit să țină cont de înscrisurile depuse în copie certificată ca urmare a neîndeplinirii de către intimata-reclamantă a obligației prevăzute de art. 292 alin. (2) C. proc. civ., cu consecința excluderii înscrisului din analiza probelor și respingerea cererii pentru neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 51 din Tratatul dintre România și Republica Moldova privind asistența juridică în materie civilă și penală din 1996, ratificat prin Legea nr. 177/1997 și a art. 1096 și 1097 C. proc. civ.

Instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 1110 C. proc. civ., susținând în mod nelegal că o tranzacție judiciară încheiată în străinătate nu poate fi încuviințată spre executare pe teritoriul României decât subsecvent recunoașterii acesteia, fiind respinsă în mod greșit excepția lipsei de interes (inadmisibilitatea) capătului de cerere privind recunoașterea hotărârii străine.

Arată, de asemenea, că instanța de apel a făcut o greșită trimitere la art. 1333 din C. civ. al Republicii Moldova, dispoziție legală care nu se referă la tranzacții, ci reglementează o altă materie, iar invocarea art. 50 din Tratatul dintre România și Republica Moldova privind asistența juridică în materie civilă și penală este incompletă întrucât acest text de lege se referă atât la recunoaștere, cât și la încuviințarea executării.

Recurenții-pârâți invocă și aplicarea greșită de către instanța de apel a prevederilor art. 1096 alin. (1) lit. a) C. proc. civ. și a art. 52 pct. 2 din Tratatul dintre România și Republica Moldova privind asistența juridică în materie civilă și penală, reclamanta nedovedind caracterul definitiv al hotărârii ca urmare a nedepunerii unei adeverințe sau a unui certificat prin care autoritățile statului unde a fost pronunțată hotărârea certifică acest aspect. Totodată, se arată ca fiind greșită reținerea instanței de fond privitoare la executarea parțială de către recurenții-pârâți a hotărârii, executarea parțială efectuându-se de către debitorul principal D. S.R.L. și nu de către recurenții-pârâți.

O altă critică susținută de către recurenții-pârâți vizează faptul că instanța de apel a făcut confuzie între necesitatea depunerii unei dovezi care să ateste că citația și actul de sesizare au fost cunoscute, în timp util, de către partea împotriva căreia s-a pronunțat hotărârea, condiție prevăzută de art. 1.100 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. și încălcarea ordinii publice de drept internațional privat român și nerespectarea dreptului la apărare, reglementate ca motive de refuz al recunoașterii, astfel cum sunt prevăzute de art. 1.097 alin. (1) lit. a) și f) C. proc. civ., în condițiile în care în speță există o obligație sub condiție pur potestativă, sancționată cu lipsirea de efecte juridice în dreptul românesc.

Soluția instanței străine se bazează pe un fals reprezentat de un contract de tranzacție căruia i-au fost substituite file, precum și faptul că hotărârea a cărei recunoaștere și exequator se cere nu a fost comunicată legal părților.

Se arată și că intimata-reclamantă a refuzat să indice instanței din Republica Moldova faptul că recurenții-pârâți sunt și cetățeni români, cu reședința permanentă în Iași, cu toate că avea cunoștință de acest lucru.

Un ultim motiv de nelegalitate invocat de către recurenții-pârâți face referire la aplicarea greșită de către instanța de apel a prevederilor art. 1.106 C. proc. civ., în condițiile în care conversia în moneda națională a fost realizată în temeiul unei precizări a intimatei-reclamante.

Se arată și că instanța de apel în mod nelegal a reținut că recurenții nu au depus la dosarul cauzei dovezi privind realizarea unor plăți și compensări anterioare, având în vedere că sarcina probării existenței unei creanțe certe, lichide și exigibile revenea intimatei-reclamante, precum și faptul că recurenții-pârâți au depus la dosar înscrisuri din care reiese stingerea creanței ce a făcut obiectul tranzacției.

În continuare, se arată că instanța a apreciat greșit înscrisul depus la dosarul de fond, creanța intimatei-pârâte, admisă în tabelul debitoarei S.C. D. S.R.L. de administratorul judiciar și validată de judecătorul sindic, fiind de 1.637.990 MDL și nu de 4.755.985 MDL.

Instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1106 alin. (4) C. proc. civ. și art. 663 C. proc. civ. prin aceea că a omis să verifice caracterul cert și lichid al creanței deși aceasta a fost contestată de recurenți pe motiv că între părți au fost efectuate diverse plăți și compensări.

În final, se arată că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a legii prin neindicarea în mod clar în dispozitivul hotărârii a sumei convertite în RON și doar a menționării textului legal privitor la cursul de schimb al zilei când hotărârea a devenit executorie în statul unde a fost pronunțată, aspect pe care îl consideră ca fiind de natură a genera un nou litigiu între părți, constând fie într-o contestație la executare, fie în procedura lămuririi titlului executoriu.

Intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. a depus întâmpinare, comunicată, solicitând respingerea recursului, ca nefondat, menționând că susținerile recurenților-pârâți nu se circumscriu temeiului de drept invocat - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., opiniile și considerațiile recurenților fiind raportate exclusiv la administrarea probelor în apel și dispozitivul deciziei pronunțate.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților.

Prin încheierea din 2 martie 2023, completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen în ședință publică, cu citarea părților în vederea soluționării căii de atac.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Prin prima critică expusă în cuprinsul motivelor de recurs recurenții-pârâți reclamă aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 292 C. proc. civ., arătând că reclamanta a depus la dosar doar copii xerox de pe hotărârea a cărei recunoaștere a solicitat-o, în condițiile în care era obligatorie depunerea acesteia în original, alături de toate celelalte dovezi privind actele din dosarul nr. x/2015 al Judecătoriei Hâncești.

Se observă că, prin modalitatea de redactare a cererii de recurs, recurenții-pârâți reiterează în fapt critica prezentată în primul ciclu procesual când, prezentând aceleași argumente (faptul că în mod greșit a apreciat instanța de apel că existența hotărârii străine poate fi dovedită prin depunerea la dosar a unei copii certificate a acesteia) au invocat aplicarea greșită în cauză a prevederilor art. 1100 alin. (1) lit. a) C. proc. civ.

Asupra acestui aspect s-a pronunțat deja Înalta Curte prin decizia de casare nr. 2132 din 20 octombrie 2021, statuând că:

"prevederile art. 1100 alin. (1) lit. a) din C. proc. civ., nu impun cerința depunerii la dosar a originalului a hotărârii a cărei recunoaștere și executare se solicită, ci stabilesc necesitatea depunerii unei copii a acesteia."

Tot instanța de casare a arătat că nimic nu împiedică partea interesată, ca prevalându-se de prevederile art. 292 alin. (2) C. proc. civ., să solicite instanței obligarea părții adverse la prezentarea originalului hotărârii străine de care aceasta se prevalează și să se verifice exactitatea copiei în raport cu originalul aflat în păstrarea părții adverse.

În valorificarea acestor considerente din cuprinsul deciziei pronunțate de Înalta Curte, în rejudecare, la cererea pârâților, instanța de apel a solicitat reclamantei să depună originalul copiilor certificate. Curtea a reținut că reclamanta s-a conformat acestei solicitări, depunând noi copii certificate de către autoritățile din Republica Moldova și originalul contractului de tranzacție. A reținut, de asemenea, că nu se poate aplica sancțiunea prevăzută de art. 292 alin. (2) C. proc. civ. (de a nu se ține seama de înscrisuri), întrucât, chiar dacă nu a depus copii certificate pentru conformitate identice cu cele depuse inițial, partea s-a conformat dispozițiilor instanței și a depus la dosar înscrisurile certificate de către instanțele din Republica Moldova care confirmă: "copia corespunde originalului", astfel cum prevede art. 22 din Legea nr. 177/1996 prin care a fost ratificat Tratatul privind asistența juridică în materie civilă și penală încheiat între România și Republica Moldova.

În dezacord cu cele reținute de instanța de apel, recurenții-pârâți apreciază că reclamanta nu și-ar fi îndeplinit obligația prevăzută de art. 292 alin. (2) C. proc. civ., consecința fiind aceea a excluderii înscrisurilor din analiza probelor.

Pretinzând faptul că între actele aflate la dosarul de fond și înscrisurile în copie certificată depuse ulterior, la solicitarea instanței de apel, există mai multe deosebiri, recurentul tinde în fapt la o reevaluare a probelor administrate, ceea ce este inadmisibil în această etapă procesuală, controlul judiciar de temeinicie fiind incompatibil cu structura recursului. În lipsa unor argumente de natură a reliefa vreun viciu real de nelegalitate, nu se poate reține că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 292 C. proc. civ., cât timp a dat valoare probatorie unor înscrisuri care emană de la autoritățile competente, înscrisuri atestate de acestea pentru autenticitate în conformitate cu dispozițiile legale în materie.

Cea de-a doua critică formulată de recurenții-pârâți face referire la faptul că instanța de apel a aplicat în mod greșit art. 1110 C. proc. civ. și art. 50 din Tratatul între România și Republica Moldova privind asistența juridică în materie civilă și penală, reținând în mod nelegal că o tranzacție judiciară încheiată în străinătate nu poate fi încuviințată spre executare pe teritoriul României decât subsecvent recunoașterii acesteia, fiind respinsă în mod greșit excepția lipsei de interes (inadmisibilitatea) capătului de cerere privind recunoașterea hotărârii străine.

Potrivit îndrumărilor date de Înalta Curte prin decizia de casare, instanța de apel avea obligația de a stabili dacă tranzacțiilor judiciare le poate fi recunoscută autoritatea de lucru judecat sau dacă legiuitorul a înțeles să opteze pentru un regim juridic similar hotărârilor de expedient pronunțate de instanțele române.

În conformitate cu dispozițiile art. 1110 C. proc. civ., "tranzacțiile judiciare încheiate în străinătate produc în România efectele ce decurg din legea care le-a fost aplicată, în condițiile art. 1.103 alin. (1) și art. 1.104 - 1.108."

Art. 50 din Tratatul între România și Republica Moldova privind asistența juridică în materie civilă și penală, sub denumirea "Obiectul recunoașterii și executării", prevede că:

"1. Fiecare parte contractantă recunoaște și încuviințează executarea, pe teritoriul său, în condițiile prevăzute de prezentul tratat, a hotărârilor pronunțate pe teritoriul celeilalte părți contractante.

a) hotărârile în cauzele civile, patrimoniale și nepatrimoniale, pronunțate de instanțe judecătorești sau alte instituții competente;

b) hotărârile judecătorești pronunțate în cauzele penale, cu privire la obligația de despăgubire pentru daunele cauzate;

c) hotărârile judecătorești referitoare la cheltuielile de judecată;

d) hotărârile arbitrale.

În mod eronat susțin recurenții-pârâți faptul că dispozițiile art. 1110 C. proc. civ. fac trimitere exclusiv la condițiile pentru încuviințarea executării, intenția legiuitorului român fiind, în aprecierea recurenților, aceea de a reduce efectele pe care le poate produce o tranzacție judiciară străină la forța executorie și probantă.

Astfel cum în mod legal a reținut instanța de apel, faptul că art. 1110 C. proc. civ. prevede că tranzacțiile judiciare încheiate în străinătate produc în România efectele ce decurg din legea care le-a fost aplicată, în condițiile art. 1103 alin. (1) și art. 1.104 -1.108, este inclus la capitolul privind executarea hotărârilor străine, nu are semnificația că hotărârile de expedient pronunțate de o instanță străină nu ar putea fi recunoscute și că nu ar putea beneficia de autoritate de lucru judecat, având în vedere conținutul anterior redat al art. 50 din Tratat dintre România și Republica Moldova, care arată în mod expres că în termenul de hotărâre sunt incluse și tranzacțiile judiciare.

Referirea la art. 1103 C. proc. civ. are semnificația de a le atribui tranzacțiilor judiciare aceleași efecte ca și cele recunoscute de lege hotărârilor străine, iar asimilarea tranzacțiilor cu hotărârile judecătorești vizează și procedura de încuviințare a executării lor în România. Prin urmare, tranzacțiile judiciare pot dobândi caracterul de titlu executoriu, fiind susceptibile de a fi aduse la îndeplinire pe calea executării silite întocmai ca o hotărâre judecătorească străină, iar efectele pe care le produc sunt cele care decurg din legea care le-a fost aplicată. Autoritatea de lucru judecat nu este acordată în România, ci ea decurge din legea străină aplicabilă tranzacției judiciare, astfel încât nu pot fi avute în vedere argumentele de ordin teoretic prezentate în cererea de recurs asupra faptului că hotărârile de expedient nu se pot bucura de autoritatea lucrului judecat potrivit normelor aplicabile în România.

Critica referitoare la faptul că reclamanta nu ar fi probat caracterul definitiv al hotărârii nu a făcut obiect al analizei în primul ciclu procesual. Astfel cum corect a constatat instanța de apel, în cauză sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 51 din Tratat pentru recunoașterea și încuviințarea executării pe teritoriul României a încheierii din 25 ianuarie 2016 pronunțată de Judecătoria Hâncești în dosarul nr. x/2015, hotărârea fiind definitivă prin expirarea termenului de recurs, Curtea motivând de ce în dovedirea caracterului definitiv al încheierii a înțeles să aplice dispozițiile art. 1100 alin. (3) teza finală C. proc. civ., reținând faptul executării parțiale a tranzacției.

În ceea ce privește existența impedimentului dedus din încălcarea ordinii publice de drept internațional privat român și din pretinsa nerespectare a dreptului la apărare de către instanța străină, recurenții-pârâți au arătat că "soluția instanței străine se bazează pe un fals grosolan reprezentat de un fals contract de tranzacție", fiind "de neînțeles cum a putut să pronunțe instanța din Republica Moldova o hotărâre de expedient care se bazează pe un contract de tranzacție ce prevedea practic dublarea debitului (...)."

Aceste critici nu pot fi analizate în procedura recunoașterii hotărârilor străine, în raport de dispozițiile art. 1098 C. proc. civ. conform cărora cu excepția verificării condițiilor prevăzute de la art. 1.096 și 1.097 - "Condițiile recunoașterii" și "Motivele de refuz ale recunoașterii" - instanța română nu poate proceda la examinarea în fond a hotărârii străine și nici la modificarea ei. Instanța învestită cu soluționarea cererii de recunoaștere a unei hotărâri străine examinează numai îndeplinirea condițiilor prevăzute de Tratat pentru admiterea unei astfel de solicitări.

În acord cu cele anterior evidențiate, verificând actele dosarului, Curtea a constatat că în cauză nu s-au propus și administrat probe care să confirme susținerile apelanților, acestea neputând fi primite pentru justificarea unei soluții de respingere a unei cereri de recunoaștere, instanțele române neavând competența de a reexamina fondul litigiului dintre părți finalizat prin tranzacția încheiată în acord cu art. 1098 C. proc. civ.

Prin ultima critică de recurs se invocă greșita aplicare a dispozițiilor art. 1106 alin. (4) C. proc. civ. Contrar susținerilor recurenților-pârâți, instanța nu era abilitată să facă o verificare a caracterului cert și lichid al creanței, putând doar să dispună conversia în moneda națională la cursul de schimb al zilei când hotărârea a devenit executorie în statul unde a fost pronunțată, ceea ce a și făcut. De asemenea, instanța nu era îndrituită a examina/determina câtimea creanței pentru care s-a procedat la recunoașterea și încuviințarea executării silite, aceasta excedând cadrului procesual. Astfel cum reiese din dispozitivul sentinței pronunțate de prima instanță și cum a reținut și instanța de apel, în cauză s-a făcut o corectă aplicare a art. 1106 alin. (4) C. proc. civ., cât timp s-a arătat în clar suma asupra căreia instanța a dispus conversia în moneda națională - suma de 4.755.985 MLD, la cursul de schimb de la data când hotărârea recunoscută a devenit executorie, respectiv 16 martie 2016.

Pentru considerentele expuse, constatând că instanța de apel a aplicat și interpretat corect normele de drept material indicate prin cererea de recurs, Înalta Curte reține că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurenții-pârâți în susținerea recursului, astfel încât, urmează respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâții B. și C. împotriva deciziei civile nr. 269 din 7 iunie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 septembrie 2023.